Scrisoare despre justiţie şi libera exprimare, publicată în 2020 în revistă Harper’s, semnată de personalităţi ale vieţii academice, intelectuale şi literare din Statele Unite, aproape exclusiv reprezentanţi ai stângii politice şi intelectuale (să‑l menţionăm doar pe Noam Chomsky), are, nedeclarat ca atare, caracterul unei autocritici, fiind notabilă prin faptul că deplânge conformismul ideologic ce caracterizează propriile lor vederi intelectuale, conformism ideologic la a cărui instalare în societăţile occidentale au participat din plin în decenii întregi, prin cărţi, conferinţe, interviuri, luări de poziţie, conformism despre care acum, brusc, semnatarii cred că s‑a transformat într‑o monstruozitate care devorează liberalismul. „Editori sunt concediaţi pentru publicarea unor anumite cărţi, jurnaliştilor li se interzice să scrie pe anumite subiecte, profesorii sunt investigaţi pentru citarea anumitor opere, un cercetător este concediat pentru că a citat un studiu care între timp fusese revizuit”, ne avertizează, aparent şocaţi, semnatarii scrisorii, fără să scape vreun cuvânt despre propria lor contribuţie la instalarea hegemoniei politice neomarxiste. Rezultatul, spun autorii scrisorii, este acela că „numărul afirmaţiilor care se pot face fără a implica repercusiuni s‑a diminuat semnificativ”.
Iluştrii activişti neomarxisti care au semnat scrisoarea mai sus menţionată constată, corect, rezultatul propriei lor munci politice şi intelectuale, desfăşurată în decenii întregi: corectitudinea politică a creat un culoar de „consens”, foarte asemănător cu „linia” partidelor bolşevice din perioada de aur a comunismului. Acest consens s‑a format şi a crescut în linişte, pe nesimţite, el acaparând întâi universităţile, apoi partidele politice, instituţiile, instituţiile internaţionale, corporaţiile internaţionale. Instrumentele prin care linia este impusă sunt mass‑media, distribuirea resurselor economice, sancţiunile, condamnarea publică, excluderea instituţională. Puterea discursului hegemonic descurajează spiritul critic; mai mult, orice examen critic activează automat tirania etichetelor noii ortodoxii politice. Nealinierea aduce implicit etichete precum iliberal, antioccidental, antieuropean, anti‑UE, nostalgic, fascist, antimodern etc.
Aparent neverosimil, „culoarul” de consens de care vorbesc personalităţile la care am făcut referire seamănă izbitor de mult cu „linia oficială” a partidelor comuniste. Obsedate de control, de eternizarea la putere, partidele comuniste defineau, prin documentele doctrinare, documente politice şi prin propagandă, un culoar oficial al gândirii publice, la care trebuia să se conformeze întreaga societate. Discursul public era atât bine definit şi de atent controlat, încât orice afirmaţie contrară lui era imediat vizibilă şi sancţionată. Făceau parte din aceste culoare de consens opinii strict pozitive despre partid şi despre liderii lui, opinii strict negative despre ţările capitaliste şi despre liderii acestora, opinii strict negative despre România anterioară comunismului (rescrierea istoriei prin optică marxistă), opinii strict negative despre oamenii de cultură sau intelectualii dezagreaţi de partid, în urma unor epurări, un anumit fel de a vedea anumite personalităţi sau evenimente istorice, opinii strict negative la adresa religiei şi a bisericii. Aparatul statului (Securitatea cu turnătorii ei, Procuratura) identifica şi pedepsea orice ieşire din „linia” oficială, interzicând cărţi, închizând publicaţii, filme sau producţii teatrale, excluzând din instituţii oameni de cultură care ieşeau din „linie” şi, de atâtea ori, trimiţând la închisoare valori intelectuale incontestabile care nu acceptau să se conformeze ideologic. În 1958, un student la filosofie, Ion Mihail Popescu, a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru că a afirmat la un seminar de filosofie românească că Lucian Blaga este cel mai mare filosof român, ieşind astfel din „linia” oficială: Lucian Blaga era un om de cultură interzis (fusese exclus şi din Academia Romană).
Corectitudinea politică (nu o spunem noi, ci semnatarii neomarxişti ai scrisorii citate) şi‑a definit propriul culoar de conformism ideologic, căruia i‑a ataşat o doză bolşevică de radicalism. Culoarul ideologic neomarxist include respingerea religiei, denigrarea bisericii din punct de vedere instituţional, cu scopul final al lichidării acesteia, diluarea identităţilor naţionale, respingerea formelor culturii clasice, considerată elitistă, cancel culture (cea mai bună traducere a acestei sintagme este aceea de epurare, oameni de cultură şi personalităţi istorice sunt eliminaţi din istorii culturale şi instituţionale), cenzura culturii clasice (se publică ediţii cenzurate din clasici precum Dante sau Shakespeare), rescrierea istoriei după canoane noi (numită revizuire), inclusiv a istoriei culturii, o viziune nouă asupra identităţii sexuale etc. La fel ca în anii de aur ai comunismului, ieşirea din acest culoar de gândire este imediat sancţionabilă. Un profesor de la Kean Kean University a fost concediat pentru că a afirmat în cadrul unui curs că America ar trebui să rămână ataşată valorilor creştine.
Definiţia (confirmată de acţiune) corectitudinii politice include o sumă de restricţii aduse uneori cuceririlor liberalismului clasic şi nu vreunui program care să ducă la progres. Restricţiile corectitudinii politice induc, de fapt, un mediu de tip confesional‑inchizitorial, în care este restricţionată nu numai libertatea de exprimare, ci şi libertatea de conştiinţă.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
