Într-o Pomenire încredinţată revistei Bucovina literară, Vasile Andru recunoştea că, în anii lor tineri, din aurita „hoardă suceveană”, Radu Mareş era cel mai bun. Chiar dacă „bădia” George Sidorovici, „patronul” locului, împărţind verdicte şi iscălind certificate de scriitor, ezita în a-i înmâna coroniţa. Ce-i drept, pentru Radu Mareş, gloria a venit târziu, după pensionare; dar a venit! O victorie de maturitate, anunţa şi Liviu Antonesei. Şi, negreşit, Când ne vom întoarce (apărut la Limes, în 2010) rămâne marele său roman, întâmpinat elogios şi premiat de Uniunea Scriitorilor; un „roman periculos”, aprecia însuşi autorul (în perioada facerii), devenit „lovitura vieţii” în ochii admiratorilor, cerând vocal o repoziţionare a prozatorului în clasamentele noastre, vai, atât de fluctuante. Şi Mircea Iorgulescu făcuse cândva remarca (întru totul îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l redescoperi” pe Radu Mareş, şi el prea grăbit să se retragă (1941-2016). Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la peste cinci decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.), avem prilejul de a examina o operă. Din păcate, încheiată.
Ultimul volum, pe care n-a mai apucat să-l vadă (A fi în Bucovina, Editura Charmides, 2016) este legatul său testamentar, adunând – recuperator – texte care orbitează în jurul unui referent sentimental: Bucovina noastră, ca provincie istorică. Tema, o „mică avere secretă”, i-a prilejuit, în repetate ocazii, o mobilizare intimă, îngrijorat fiind de administrarea memoriei. Împătimit de Bucovina, cu şederi estivale la Vama, făcând din Cernăuţi un topos magic (precum, altădată, favoritul său, Gregor von Rezzori, inventând, în Hlamida maculată, Cernopolul), Radu Mareş a iubit această „ţară de margine” (cândva un substantiv propriu interzis) în termenii datoriei, găsind – pe suportul acestui „vis invaziv” – răgazul reflecţiei îmbogăţitoare. Volumul pare „cam încropit”, sesiza Daniel Cristea-Enache. Precizăm doar că aşa i-a fost încredinţat manuscrisul lui Aurel Podaru, acesta veghind doar tipărirea lui.
De formaţie clujeană, totuşi, Radu Mareş, ţinând de o generaţie vitregită, a „copiilor războiului”, află în spaţiul bucovinean, veritabil mozaic etnic, o matrice formativă. Şi culege în arhiva sa sentimentală ecourile „marginii imperiale”, cum zice. Să observăm că, aşezat pe dealul Feleacului, Mareş, un cititor hârşit, cu senzorii „tociţi”, se lamentează; este un bucovinean frustrat şi, condamnând „provincialismul betonat”, vede Suceava ca loc de surghiun. „Lecţia Sucevei”, scrie Radu Mareş, ar fi evadarea din acel fund de provincie; la care, spăşit, tulburat, risipind o tandră ideaţie personală, revine iubitor. Fiindcă trecutul, mărturisea, e „o raniţă grea”.
Cu alt prilej, vorbind despre romanul politic, scriitorul făcea o remarcă de reţinut: fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate. Or, Când ne vom întoarce trebuie citit şi în/ prin această cheie, aparent estompată, provocând „revelaţia unei cărţi mari”, cum se entuziasma „un cititor fericit” (Doina Cernica). Mulţi dintre cei care îi preţuiesc scrisul s-au întrebat, îngrijoraţi, ce va urma după marele succes. Titlurile care au urmat, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012), respectiv Sindromul Robinson (2013, Polirom), chiar dacă n-au trezit acelaşi entuziasm, respectau reţeta: titlu echivoc, o mână sigură, abilitate compoziţională, grija scriiturii, finaluri imprevizibile, deplasarea către fantastic, îndreptăţind „cortazarianismul” invocat de unii. Totuşi, ambele titluri, sub cartea premiată, să notăm ca impresie imediată. Deplasarea spre roşu era un roman fracturat, de fapt, narând – într-o primă parte – tribulaţiile ticăitului profesor de franceză Romi (Romulus), cândva navetist, recapitulând „dimineţile infernale”, acum, în febrilitatea postdecembristă, ziarist, împins în misiune de gălăgiosul Alin Sârbu pentru a face un reportaj la un cămin de copii orfani. Unde sosesc, desigur, ajutoare, relatând pentru foaie / pagina-magazin „ce face Anglia”; mai exact, ce face, pe filieră catolică, atipica englezoaică Diana, cu un trecut deocheat (necredinţă, droguri, vagabondaj), urmărită de o întrebare neelucidată: ce caută în România? Pretextând această nevoie de a relata, prozatorul se destăinuie epistolar fiicei, disculpându-se, oferindu-ne – recunoaşte – reconstituiri, aproximaţii, sub „fatalitatea eliberării”. Fiindcă, în „al doilea roman”, găzduit sub cupola aceluiaşi titlu, aflăm poveştile Gretei, soţia cu dosar prost, deoarece fratele geamăn Hans (devenit Hanzi Tamasch) fugise. Comuniunea lor telepatică, „controversele de noapte” ale soţilor, preocupările domestice (de casă nouă), perioada confuză traversată, cu greve şi proteste (suntem în vara lui ’90), în fine, vizita în Germania şi „narcoza admirativă” încercată, în „zilele nemţeşti”, de cel evadat din ţarc, bântuit doar de vise mediocre, procură o lectură agreabilă, cu iz enigmatic. Comentariile vor specula pe seama ipotezelor de lectură propuse de romancier, întreţinând, cu efecte calculate, un halou ambiguu.
Să observăm, însă, că bucovineanul (născut la Frasin), fixat la Cluj, era un devot al romanului. Şi că într-o intervenţie se declara intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin succesive crize de adaptare. Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase) e, categoric, un semn bun. Şi el suna, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul (Când ne vom întoarce) pe toate feţele. Romanul probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou al evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentarile, câte au fost, probează o lectură atentă, sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat de Andrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile anului 2010, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş era ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discuta despre fenomen.
Din turnul său de observaţie, Radu Mareş supraveghea, atent şi discret, câmpul literaturii, mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile cronofage şi presiunea comercializării, boarea balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi aventura căutării adevărului, lungul chin al literaturii, scepticismul secret, câtimea de „interioritate nedivulgată”, aerul cultural al Clujului etc. Fiind o inteligenţă în emisie, Radu Mareş sonda actualitatea, intersectând, inevitabil, problemele ce agitau clipa; intoxicaţia de subliteratură îl alarmase, demisiile morale (vai, atât de întâlnite) îl obligau să cocheteze cu gândul abandonului, renunţând la „articuluşurile” de altădată. Să nu uităm că scriitorul tribunist a fost „un soldat în bivuac”; aventurile gazetăreşti au lăsat urme. „Bătând coclaurii”, Radu Mareş şi-a fărâmiţat timpul scrisului; microbul gazetăriei, se ştie, oferă nu doar prilejul cheltuirii / risipirii de sine (pentru a fi în prezent), ci şi şansa cunoaşterii mediilor, atât de profitabilă pentru un romancier. Avea dreptate Nicolae Bârna; bun observator, cu apetenţă artistă, mizând, la începuturi, pe conotativ, în deficit de epică, poate chiar acuzând „vidul anecdotic”, Radu Mareş s-a reinventat. Fiindcă facerea romanului „e o treabă grea”, reamintea.
Ocupaţia lui preferată a rămas, însă, lectura. Scriitorul era un insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, mânat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş se oprea – ori de câte ori timpul îi îngăduia – asupra clasicilor. Relecturile, prin această „cură de clasici”, îi modificau chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”.
Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor care rămâne; şi pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Fără a fi un nedreptăţit, cum pretind unii, deşi ignorat de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în Istoriile lor, el ne va obliga să-l „redescoperim”.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
