(Continuare din numărul precedent)
Trei stagii de viaţă consecutive configurează traseul existenţial complet, împlinit al eroului din Theodoros, numit nu doar întâmplător de către mama sa „darul lui Dumnezeu” la naştere, întrucât, din chiar clipa venirii sale pe lume la Ghergani, în inima Bărăganului, el este un dublu ales, al Cerului şi al Pământului deopotrivă, „mâna de sus” care‑i prescrie faptele într‑o cronică metafizică a predestinărilor cu semn special intervenind corectiv în biografia personajului ori de câte ori acesta se confruntă cu un moment de cumpănă sau cu unul de periclitare. Cea dintâi secvenţă biografică se consumă în Valahia, în Gherganii copilăriei şi ulterior la Bucureşti, de unde protagonistul fuge în Arhipelagul Grecesc, devenind cel mai temut pirat din câţi au existat vreodată, pentru a cuceri în cele din urmă puterea şi tronul în Etiopia, ultimul refugiu al vieţii sale agitate datorându‑se tot obligaţiei de a se sustrage expediţiilor punitive ale autorităţilor, care‑l doresc viu sau mort ca să‑l facă să plătească pentru fărădelegile sale fără de număr, majoritatea fiind de o cruzime ieşită din comun.
Dintre acestea, etapa mediană, de stăpân peste mările Arhipelagului Grecesc, ocupă spaţiul cel mai întins din roman, Levantul fiind şi mediul pe care protagonistul şi‑l crede cel mai apropiat de suflet, numai că atunci când el şi însoţitorii lui simt că şi‑ar dori să „rămână matrozi şi piraţi întreaga viaţă, navigând din ostrov în ostrov în geometrica şi luminoasa Eladă”, „degetul orb” din cer, condus „de o înaltă frunte aplecată, saturnin, peste lume”, intervine corectiv, împingându‑le corabia şi viaţa înspre ceţurile Africii, dincolo de care se întrevăd puterea imperială obţinută prin sperjur şi tronul Etiopiei. Statutul special de „trimis” îi este relevat lui Theodoros de către un telal evreu întâlnit la Bucureşti („tu eşti cel aşteptat de noi”), care‑l înzestrează şi cu misiunea de a descifra pecetea eschatologică SAVAOTH, cea cu care „Adonai, făuritorul lumii şi‑a iscălit în ziua a şaptea creaţia”, şi de a ocupa, în consecinţă, locul predilect al Îngerului Apocalipsei, echivalat în cultura creştină cu cel al Antichristului. „Tu eşti Opusul”, îi spune Moshe Telalul „alesului” pe care îl recunoaşte: „Ai fost ales să fii opusul şi, prin alegere, eşti de acum sacru”, ceea ce înseamnă că Theodoros devine nu numai Proscrisul Divin al lumii întregi, pe care el o modelează şi o transformă în funcţie de voinţa şi de capriciile sale, dar, în repetate rânduri, şi inamicul de neînfrânt al propriei sale fiinţe, prejudiciată, mai presus de toate, de împlinirea spirituală pe care i‑ar putea‑o aduce iubirea.
Pentru a explica această ultimă aserţiune, trebuie să revenim la structura spirituală duală a personajului, despre care am vorbit în prima parte a cronicii noastre. Încă de pe vremea copilăriei petrecute în împrejurimile Gherganiului, e vădit faptul că fiinţa micului Theodor e compusă din două substanţe complementare, una divină şi una demonică, amprentele celei de‑a doua naturi fiind precumpănitoare. Copil al unei slujnice fiind, el îşi arată de mic „firea sălbatică de tiran”, făcându‑i pe cei din jur să exclame că „ăsta e drac, nu copil”. Vizitând bisericile regiunii, Theodor e atras magnetic de jumătatea demonică a zugrăvelilor, de reprezentările diavolilor şi ale Iadului, nu de hieratismul fiinţelor celeste. Întrucât „credinţa e de la Dumnezeu, voinţa de la Diavol”, el îşi propune ca scop existenţial „câştigarea lumii cu preţul pierderii propriului suflet”, cel dintâi cuvânt pe care el îl rosteşte ca ţânc fiind „vleau!”, adică o afirmare a substanţei demonice. Protejat de această aură a puterii, el va duce o viaţă de o cruzime ieşită din comun, care‑l va purta înspre tronul fiului Regelui Solomon printr‑un şiretlic simplu, accesibil oricărui trickster: schimbul secret de identitate.
Desigur, fiul Sofianei, „grecoaica din Arhipelag, ajunsă slujnică în ceţoasa, tulburea Valahie”, nu avea cum să ajungă pe tronul etiopian doar prin forţă militară şi cruzime, întrucât nu dispunea de substanţa ereditară necesară. Întâmplarea face ca, în lunile când îşi găseşte ascunziş într‑o mânăstire de lângă Debre Tabor, unde se refugiază din calea urmăritorilor săi, care‑l caută ca să‑l pedepsească pentru faptele de pomină de pe vremea când fusese căpetenia piraţilor, Theodoros să ajungă tovarăş de recluziune cu „blândul Kassa Haile Giorgis”, un tânăr anxios, „lipsit de voinţă şi de curajul de a [… ] înfrunta lumea”, care nu e altcineva decât moştenitorul de drept şi de sânge al tronului etiopian. Era însă de ajuns să‑i arunci o privire frugală ca să pricepi că, nevrotic şi melancolic fiind, el nu era făcut pentru aspra chemare a armelor şi a puterii, ci pentru aceea, mai molatecă, a bibliotecilor şi meditaţiilor teologice. Pentru a‑l salva de un viitor potrivnic, Theodoros îi propune moştenitorului recunoscător un „schimb de capete”, în urma căruia fosta spaimă a ostroavelor din regiunea Chiosului şi a Antikytherei devine prinţul „Kassa Haile Giorgis din Kwara, războinic etiopian sărac şi cu faimă rea”, acesta fiind şi numele sub care el va fi cunoscut de către viitorii săi supuşi şi de către frumoasa şi ambiţioasa sa soţie Porumbiţa, pe care împăratul o va pierde însă neaşteptat de repede, lăsându‑i o nouă rană de nevindecat în suflet.
Pe lângă questa iniţiatică prilejuită de localizarea fiecărei litere a „semnăturii divine” SAVAOTH, căreia i se adaugă scenariul cabalistic al predestinării protagonistului, confirmată inclusiv prin recursul la misticismul dualist ebraic din Sefer Ha‑Bakir (Cartea Strălucirii), redactată după toate probabilităţile de către învăţatul Nehunya BenHakanah în primul secol al erei noastre, motivul căutării femeii perfecte, intangibile structurează de la un capăt la celălalt romanul lui Mircea Cărtărescu, conferindu‑i protagonistului aura învinsului perpetuu într‑o luptă cu un Absolut care i se refuză. Motivul „donna angelicata” pătrunde în roman pe o linie preponderent gnostică, unde rolul Sophiei e asumat de „fluturele gingaş” Stamatina, fiica domnitorului valah de atunci, pe care Theodoros o va căuta, după ce‑i va fi luată, în toate femeile pe care le va poseda de‑a lungul întregii sale vieţi, fără să‑i fie dat să o afle vreodată. Ultima ipostaziere a Stamatinei (înzestrată şi ea cu un semn divin, fiindcă e râvnită de către un Zburător) e soţia imperială Porumbiţa, aflată cel mai aproape de reprezentarea ideală, de tip Graal, cu care Theodoros îşi alimentează spiritul, numai că moartea prematură a împărătesei îi dă din nou de înţeles eroului că, Înger al Apocalipsei fiind prin scenariul Celui de Sus, iubirea îi este interzisă.
Ne mai rămâne să lămurim un ultim detaliu structurant de mare efect, înainte de a strânge laolaltă toate pâraiele disparate pe care Theodoros le adună într‑un bazin hidrografic comun, lăsându‑le să curgă însă laolaltă fără să devină vreodată o albie comună. El exprimă din nou, aşa cum o făcuse deja în Levantul şi în alte scrieri, obsesia lui M. Cărtărescu că textura realului reprezintă, de fapt, doar „copia” unor texte arhetipale caligrafiate de către un Scriitor Divin ascuns privirilor profane, reprezentări alegorice ale acestuia apărând, sub diferite forme, şi‑n lucrările cărtăresciene anterioare, cum ar fi, de pildă, „fantastica” Maşină de Scris din visul inserat în Cântul al VI‑lea al Levantulului, ale căror clape bat continuu, cu de la sine putere, toate povestirile lumii. Pe această canava de tip postmodern, borgesian, devine foarte pregnantă linia tematică a scrisului din Theodoros, înţeles nu ca un mijloc de redare a realului (de tip mimesis, platonician), ci ca o origine, o sursă ontologică a lui, realul neexistând decât dacă în prealabil cineva a apucat să îl scrie.
Autorul evocă, în consecinţă, în repetate rânduri, discreţionara putere demiurgică, transformatoare pe care scrisul o are asupra vieţii, ea manifestându‑se în roman la un prim nivel, empiric, prin mulţimea de epistole informative pe care protagonistul i le trimite, de peste tot, mamei sale Sofiana, rămasă în Valahia într‑o primă instanţă, devenită apoi călugăriţă în Grecia, scrisorile, foarte meşteşugit redactate, neavând alt scop decât să distorsioneze adevărul, prezentând o versiune mistificată, edulcorată a vieţii aventuroase a fiului, aflată în dezacord cu evenimentele „reale” pe care cartea le relatează. La nivelul cel mai de sus, scrisul devine apanajul Degetului Cosmic atotputernic, responsabil de traseul de viaţă al tuturor „marionetelor” puse în mişcare de către Demiurg, intervenţiile Sale fiind hotărâtoare şi generatoare de destin, întrucât ele nu numai că „desenează” pe harta globului terestru biografia fiecărui personaj, dar sunt şi‑n stare, atunci când situaţia o impune, să oprească un glonţ care se îndreaptă înspre pieptul protagonistului, oferindu‑i acestuia noi capitole de viaţă.
Cea mai profundă subtilitate de compoziţie, pentru care Mircea Cărtărescu merită întreaga noastră admiraţie, e legată totuşi de questa, tot de tip Graal, întreprinsă de către protagonist în vederea identificării locului în care trăieşte şi scrie Ingannamorte, Autorul Originar al tuturor textelor scrise care circulă prin lume. Viitorul împărat îl descoperă în ceasul al unsprezecelea al peregrinărilor sale, înainte de a o lua înspre Africa, fostul pirat, care‑şi amenajase şi pe corabia‑amiral o bibliotecă de volume rare, nefiind deloc surprins că Ingannamorte lipseşte de la masa lui de scris, întrucât „toate cărţile fuseseră deja scrise”, dar lasă pradă privirilor ultimul manuscris la care tocmai a migălit, intitulat Theodoros. Acesta nu e singurul indiciu din text care sugerează faptul că Theodoros a fost gândit de către autorul său ca o „carte ultimă”, ca un roman apocaliptic, similar ca poziţie, în raport cu toate cărţile lumii, cu aceea pe care o ocupă Apocalipsa în Biblie. Aşa se face că protagonistul e structurat ca un Înger Negru, un Antichrist al Apocalipsei, schimbul de identitate de la mânăstirea Debra Tabor făcând din el, strict logic, avatarul unui mort, întrucât adevăratul prinţ etiopian este ucis înainte de a ajunge la limanul visat din Valahia.
Dacă ţinem cont de amănuntul că iniţierea condusă de identificarea „semnăturii divine” SAVAOTH se restrânge geografic, în concepţia Celui Care Scrie Povestea, la arhipelagul elin, ni se relevă şi faptul că ascensiunea imperială a lui Theodoros are loc într‑o secvenţă de eon postistoric, Demiurgului Secret, cu care autorul real se identifică, nemairămânându‑i decât plăcerea de a amesteca de‑a valma capitolele cărţii şi evenimentele pe care ele le descriu, dintr‑o predilecţie, mărturisită de altfel, pentru monstruosul ludic şi abstruz. Desigur, putem include în ecuaţia „operei deschise” şi ipoteza unei demiurgii inverse, prin care un cititor excedat de învălmăşeala planurilor narative se va apuca să reordoneze cronologia dislocată a firului epic, trezindu‑se că devine, fără voia sa, coautor al volumului pe care tocmai l‑a citit.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
