Mircia Dumitrescu – „spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat”

ARCUB, cu sprijinul Primăriei Capitalei, în parteneriat cu Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Ministerul Culturii, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Biblioteca Academiei Române, organizează evenimentul: Mircia Dumitrescu – Desen/ Gravură/ Pictură/ Ssculptură/ Carte bibliofilă, expoziţie dedicată Academicianului Eugen Simion, care ar fi împlinit 90 de ani. Vernisajul a avut loc miercuri, 10 mai 2023, ora 17.00, la Centrul cultural ARCUB (Str. Lipscani 84‑90), în prezenţa artistului Mircia Dumitrescu (grafician, membru corespondent al Academiei Române) şi a invitaţilor săi. Amfitrion – criticul de artă şi scriitorul Pavel Şuşară. Expoziţia a fost deschisă în perioada 9‑30 mai 2023. Expoziţia este de amploare, întrucât prezintă lucrări de debut artistic şi lucrări realizate recent, acoperind o gamă largă de tematici şi expresivităţi, de la desen până la pictură, gravură, sculptură şi carte bibliofilă, evocând prin aceasta prezenţa poetului Nichita Stănescu, care ar fi împlinit anul acesta 90 de ani, şi colegul său ploieştean Profesorul Acad. Eugen Simion, critic şi istoric literar, Preşedintele Academiei Române între anii 1998‑2006. Expoziţia prin excelenţă e şi aniversară, având în vedere că au trecut 50 de ani de la prima expoziţie personală a artistului Mircia Dumitrescu, de la Galeria Simeza în 1973.

Despre artist Ion Frunzetti scria (extras din revista Contemporanul, octombrie 1977): „Arta este vie, la fel ca orice fiinţă, cu excepţia cazului în care cineva încearcă să o fabrice într‑o eprubetă. Valorificarea tradiţiei este, din punct de vedere stilistic, caracteristică prezentului: ceea ce preţuim din trecut înfăţişează cine suntem astăzi. Trecutul este în acelaşi timp, multiplu şi unitar.

Depinde de ceea ce ştim, cât de mult ştim şi cum îi facem pe alţii să ştie despre asta. Să nu uităm că, în sculptura românească, în afară de Valbudea‑Paciurea‑Medrea‑Popovici, care a existat şi încă înfloreşte, sau celălalt grup, Georgescu, Jalea, Anghel, care este şi el productiv, există şi Gănescu şi ai lui, grotesc expresiv, care se leagă în zilele noastre de Mircia Dumitrescu şi de Niculae Păduraru, şi, mai ales, este Brâncuşi, de la care mulţi şi‑ar dori să se revendice. Putem afirma că doar arta produsă după una dintre aceste filiaţii este realistă? Asta e greu de crezut. Relaţia dintre realism şi inovaţie poartă, de asemenea, o meditaţie mult mai profundă.”

Artistul Mircia Dumitrescu declară: „În faţa vieţii deschidem ochii cu fascinaţia uluită a ucenicului, dar chiar şi la senectute, starea mirării, a întrebărilor nu ne părăseşte. Aici, la întretăierea drumurilor, rămânem dornici de comunicare, capabili de acumulări rapide, iscoditori, având tradiţia ca temelie şi orizont, aspirând către o lume miraculoasă, deţinătoare a fenomenelor ascunse ale lumii.

Ne plasăm în mod firesc în «ariergarda avangardei» (cu toate că am surprins Occidentul cu Enescu, Eminescu, Brâncuşi, mari constructori, dar şi deconstructori precum Urmuz sau dadaiştii). Înţelegem că prezentul este atât al tradiţiei trecutului identitar, de care suntem ataşaţi şi care ne‑a zidit fiinţa, cât şi al moştenirilor universale. Ideile enunţate rezonează cu îndrumarea şi gândurile profesorilor şi mentorilor mei de la care am învăţat să nu mă aşez în sfera unor experienţe care nu îmi aparţin. Intuitiv, m‑am îndreptat către un expresionism înrudit cu manierismul, spre o metaforă în căutarea unor imagini în care se pot descifra semnele absolutului. Desenul după natură este maestrul de necontestat care mi‑a dezvăluit limitele puterii mele de observaţie, dar şi ale memoriei. Aparţin categoriei de artişti în care legătura cu natura este esenţială, dar pe care o trădez bazându‑mă pe o atmosferă subiectivă şi o memorie afectivă. Altfel spus, remodelând natura, mă folosesc de orice formă care este interior necesară, nefixându‑mă însă în nicio manieră sau stil decât cel propriu.

Desenul, în care Nichita mă reprezintă cu un ochi complet închis, iar celălalt ca o lună plină care se reflectă în undele apei, mă caracterizează. Dincolo de redarea şi aşezarea elementelor, conţinutul ideatic determină experienţa formală a imaginii. Desenul mi‑a facilitat exprimarea frământărilor tinereţii, ca şi pe cele ale senectuţii, de la sentimentul singurătăţii la tirania şi, totodată, fascinaţia  morţii. Pe scurt, frământările propriului drum, care sunt ale tuturor. Formele realizate nu pot fi imitate, ele păstrează viziunea personală a desenului interior, deci a înţelegerii personale a spaţiului şi a expresiei. Studiul după model al anilor de ucenicie a fost dominant. Mă gândesc cu respect la toţi profesorii de la care am deprins tehnici şi care mi‑au împărtăşit subtilităţile artei desenului: Eugen Schileru, Vasile Kazar, Gheorghe Ghiţescu, Horia Teodoru, Ion Frunzetti.

Am fost atras de arta gravurii, întrucât este o artă a măiestriei mâinii, care educă ochiul şi care oferă, pe lângă rezistenţa materială, posibilităţi rafinate de reprezentare.

Deformarea desenului, iluziile liniilor, cu posibila apariţie a luminii şi umbrei şi cu strălucirea care te îmbie să imaginezi un alt contur, mai apropiat de privitor, m‑au îndreptat către o modalitate personală de sugestie vizuală.

Astfel, pentru gravura în lemn am renunţat la obişnuitele dăltiţe de gravură, folosind cuţitul japonez cu lame mobile care m‑a lipsit de corvoada ascuţirii dăltiţelor, aşa cum, în sculptură, pentru rapiditatea degroşării, mă folosesc de mijloace tehnice. În fond, toate uneltele sunt mijloace pe care le adaptezi pentru a‑ţi face munca mai uşoară şi pentru a te apropia rapid de esenţa ideii, a obiectului. Cât despre sculptură, aceasta a fost o «prelungire» a sugerărilor spaţiale ale desenului din suprafeţele bidimensionale. La prima expoziţie personală (1973, Bucureşti, Galeria Simeza), pe lângă gravură, am prezentat şi lucrări în lemn pe care le‑am intitulat «gravuri spaţiale». Sculptura, în general, mă nemulţumea prin mimarea realului, dar în acelaşi timp nu doream să părăsesc realul. În fond, orice volum poate fi luat în posesie, în totalitate, prin cele trei unghiuri vizuale. Singura chestiune este să reuşeşti să refaci legăturile dintre planuri. În acest sens, iluziile adâncimilor sunt utile, desenul interior al sculpturii se construieşte dezvăluind. Devoalarea nu urmăreşte să redea o copie, se petrece sub propriii ochi şi se realizează ca gravura: imaginea construindu‑se direct pe placă. Tot astfel, pictorii dezvăluie imaginea pe pânză, cu singura diferenţă că ei nu‑i este teamă de a greşi, putând reveni oricând.

În sculptură, m‑am folosit de un artificiu care mi‑a oferit o mare libertate, şi anume ambiguitatea convexului şi concavului, folosindu‑mă de lumină. Suprafeţele aproape plane pe care le realizez se întretaie în unghi drept atât din profil, cât şi din faţă, îmbinându‑se fie convex (curbat în afară) sau concav (în adâncime), lumina şi umbra completând şi iluzionând formele. În fond, aici se descoperă calităţile construcţiei prin negare, dar şi a deconstrucţiei prin afirmare. Oscilând cele două posibilităţi, creez expresivitatea plastică şi pot inventa forme ce redau iluzia realului.

Alfabetul plastic are o gramatică precisă, a percepţiei vizuale, a practicii, care nu poate fi înlocuită de o critică literară. A trecut mult timp până ce Wölfflin a definit liniarul şi picturalul în forma sa plastică, şi mult mai mult timp până la desfiinţarea estetică a frumosului de Wittgenstein, cel care a vorbit despre adevăratele probleme ale esteticului neliteraturizat”.

Scriitorul Nicolae Breban, la expoziţia lui Mircia Dumitrescu din 2016, de la Biblioteca Academiei Române, spunea: „Mircia Dumitrescu ne oferă spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat pentru el şi pentru noi toţi. În ultimii ani eu sunt bucuros şi onorat de prietenia lui, şi de câte ori ne vedem îl tracasez mereu cu întrebarea: «Când va fi următoarea expoziţie?». Îl tracasam ca să n‑o mai amâne, pentru că el era tentat mereu să o amâne. Acest artist are o anumită spaimă de deschidere, de etalare, care e o spaimă de el însuşi, de fapt. Or, în cele din urmă, Mircia Dumitrescu s‑a învins pe sine însuşi şi ne prezintă spectacolul splendid al unei mari personalităţi, de care noi, scriitorii, suntem mândri”.

Total 1 Votes

0

1