În timpul vieţii August Strindberg (1849‑1912) a publicat trei volume de poezie: Dikter på vers och prosa/ Poezii în vers şi proză, 1883; Sömngångarnätter på vakna dagar/ Nopţi de somnambul în vremuri de veghe, 1884, şi Ordalek och småkonst/ Joc de cuvinte şi miniaturi artistice, 1905. Relaţia lui Strindberg cu poezia pare a fi una contradictorie. Erik Hedén l‑a numit pe Strindberg „poet împotriva voinţei sale”. Afirmaţia retrospectivă a lui Strindberg, din autobiografia sa, şi anume că a căutat poezia pentru a se menţine „peste nivelul pamfletiştilor” pare simplă şi ne induce în eroare. Mai importantă pare a fi voinţa puternică a lui Strindberg de a contesta hegemonia idealistă a genului liric prin crearea unei poezii radicale, plină de forţă.
Cu Poeme în versuri şi proză şi Nopţi de somnambul în vremuri de veghe Strindberg are un rol de pionierat în lirica suedeză. În primul volum satira este, în parte, îndreptată împotriva adversarilor săi (mai ales a celor care au atacat lucrarea sa Noul Imperiu, 1882) şi împotriva esteticii idealiste. Poemele din Rană febrilă sunt caracterizate într‑o şi mai mare măsură de tendinţele politice radicale din 1880.
În Nopţi de somnambul în vremuri de veghe Strindberg a continuat să dezvolte un limbaj liric realist. Satira personală şi tendinţa politică din primul volum se transformă, în al doilea, într‑o satiră socială amplă combinată cu probleme religioase şi metafizice. Întregul volum se constituie într‑un mare poem de idei care reflectă lupta lui Strindberg cu sine însuşi din acea perioadă şi are caracter de document personal. August Strindberg publică volumul de poezie Nopţi de somnambul în vremuri de veghe în anul 1884. De la început Strindberg intenţiona să includă o serie de poeme numită Nopţi de somnambul în primul său volum de poezie Poezii în vers şi proză, dar apoi a dezvoltat ideea într‑un ciclu de poeme împărţit în patru „nopţi” şi o parte finală „trezirea”. Cel mai faimos este poemul introductiv, cu adevărat fără titlu. Când Strindberg locuia la Paris, pe bulevardul Neuilly a văzut o jumătate de inimă învelită în hârtie în vitrina unui magazin de mezeluri, s‑a gândit la destinul poeziilor sale în Suedia şi a scris un poem despre colecţia sa de poeme expusă în vitrina librăriei de pe Norrbro din Stockholm, o inimă scoasă din piept care tremura de frig. Acum Strindberg ia mult mai în serios problema poetului şi scrie patru poeme pe care le intitulează Nopţi de somnambul. În fiecare dintre poeme, el, ca o pasăre, face o călătorie din locul exilului până acasă, în Suedia, aşezându‑se, în vis, deasupra oraşului Stockholm.
În prima noapte destinaţia sa este Biserica Adolf Fredrik, în care, cu mult timp în urmă, Strindberg s‑a confirmat. În a doua noapte destinaţia este Muzeul Naţional, în a treia noapte, Biblioteca Regală şi în a patra, cupola Observatorului, sus, lângă strada Norrtull. De acolo se vede Cimitirul de Nord, unde sunt înmormântaţi părinţii săi. Cele patru obiective rezumă excelent conţinutul, substanţa volumului de poezie. Cultura superioară căutată în biserică, muzeu, bibliotecă şi Observator este insuficientă şi salvarea, mântuirea sunt posibile printr‑o revenire la natură. Acesta a fost programul de politică culturală al lui Strindberg pentru următorii ani.
BOLNAV DE DRAGOSTE
Într‑o dimineaţă devreme, în mai, aşezat la fereastră, întristat
am văzut cum pe flori cad, atât de deşi, fulgi mici de zăpadă,
mălinii îşi scuturau îndureraţi ramurile albite în vânt.
şi în suflarea rece lalelele şi‑au închis potirele.
Atunci în inima mea s‑a făcut toamnă şi‑am oftat către cer:
„Doamne, dă‑ne primăvară – arată‑ne iarăşi chipul tău!”
Atunci când în cer, printre norii împrăştiaţi, o ciocârlie se roteşte,
îşi înalţă răsunătorul său cântec, cântă despre soare şi primăvară.
Şi dintr‑odată se umplu de viaţă grădina, parcul şi muntele,
în inima mea s‑a trezit bucuria primăvăratică şi speranţa. –
Ciocârlia care‑a sosit ai fost tu, iubita mea fermecată
primăvara ai adus‑o la mine – ah! a fost primăvara iubirii.
De la sud şi până la cercul iubiţilor fraţi te‑ai întors;
bucuria le‑ai adus‑o – iar durerea mi‑ai dat‑o numai mie.
Spune, ochiul tău a împrumutat culoarea albastră de la apa strâmtorii?
Spune, în noaptea pădurii de fag, privighetoarea te‑a învăţat cântecul ei?
Crudă ai aprins un foc în inima mea unde doar pace a fost;
Stinge‑l! Stinge‑l de tot cât mai repede, altfel pe mine mă mistuie!
Afară pe marea furtunoasă vreau să caut să‑mi răcoresc inima,
stinge focul emoţiilor, îneacă în adâncuri durerea mea.
Scutură‑ţi aripa, vânt furtunos, şi cu vuietul înăbuşă plângerea mea,
spumă, vălureşte‑te spre cer, stropeşte‑mi obrazul arzător!
Adunaţi‑vă, nori, şi acoperiţi cu noapte toate stelele cerului,
nu pot să‑ţi suport privirea – în inima mea văd!
Ascultă cum sfârâie în vârful valului şi cum fluieră atât de ciudat!
Furtuna de acolo a adus pacea în sufletul meu sfâşiat.
Seara s‑a lăsat pe norii trandafirii şi marea se odihneşte;
valurile dorm atât de dulce, în somn suspină încă şi scâncesc:
oh, nu, inima mea este cea care oftează neliniştită şi tristă,
valurile pot dormi dulce, lor le e dat să‑şi iubească ţărmul.
Dincolo de cerul din vest, acolo, în depărtare, trăieşte dragostea mea;
pescăruşule, dă‑mi perechea ta de aripi, să zbor la ea curând.
Să mă strecor în odaia unde ea stă cufundată în vise;
să‑i aştern pe frunte un sărut, să‑i mângâi părul negru ca noaptea.
Sărmane, cine ţi‑a dat o idee atât de‑ndrăzneaţă, că ea ar putea suferi?
Gândul ei nu pe tine te‑ajunge – sărutul ei nu‑i pentru tine.
Vai, ea inima şi‑a dat‑o altuia, la un altul o viaţă
plină de iubire şi lumină, întunecat şi rece devine destinul tău!
Noaptea nu‑mi dă linişte, în patul meu somnul nu‑l găsesc.
Valurile să doarmă atât de dulce – ah, ele pot să‑şi iubească ţărmul.
Bucură‑te, sufletul meu, o scânteie de speranţă pentru dragostea mea s‑a trezit,
bucură‑te de beatitudine o secundă, poate că în curând vei fi trezit!
Iubito! Îţi aminteşti orele petrecute‑mpreună cu bucurie în plăcere,
afară, în libertatea naturii, sub liliacul ocrotitor.
Ne‑am amestecat vocile luându‑ne rămas-bun de la apusul soarelui,
la picioarele tale m‑am aşezat, grijuliu, gândindu‑mă la soare?
Şi când din fire de iarbă am legat verde oracolul dragostei,
crezi în cununa pe care eu am văzut‑o? Întreabă mâinile atât de micuţe!
Şi când răspunsul dorit l‑am primit – o, atunci mi‑a cântat în inimă.
Răspunsul mi l‑ai dat tu singură! – Întrebarea a stat în privirile mele.
Fată iubită, spune, vrei să mă urmezi pe‑a lumii forfotite valuri?
Atunci, nu prea departe de ţărm, sfidători să pornim la drum!
Înceapă atunci să urle furtuni şi valuri violente să se reverse,
apleacă‑te către pieptul meu, acolo ţi‑ai găsit sprijinul.
Ne‑ngrijorează, desigur, dispreţul oamenilor şi ura când ne iubim;
dragoste la bine şi la rău, iubindu‑ne până în moarte.
O, gândul de‑a fi a mea, iubito, îmi oţeleşte vrerea,
împreună cu tine pot doborî munţii, fără tine mă părăseşte puterea.
Întinde‑mi mâna şi trage‑mă din îmbrăţişarea braţelor disperării,
te voi îngriji cu atâta tandreţe, voi trăi pentru tine şi pentru poemele mele
şi din sufletul tău vreau să iau sacrul delir al cântăreţului.
Mai înalt vor răsuna poemele mele, tu îmi vei da tonurile!
Dar cu toate acestea, ce mă face să delirez? Altuia tu eşti dăruită?
Oare ce pot cere de la tine, eu, care îţi sunt un străin?
Sărac, atât de sărac sunt, şi nu am nimic să‑ţi ofer, iubito
numai o inimă aşa de fierbinte, doar o dorinţă atât de puternică!
Oh, iartă atunci un nebun care a avut trufia să spere
să‑ţi aprindă în suflet un foc şi să se bucure de prietenia ta o clipă.
M‑am încălzit la sacrul foc al dragostei pe care l‑ai aprins pentru iubitul tău
şi dacă m‑am ars atunci, o!, e destulă pedeapsa!
Noaptea şi‑a revărsat pacea sabatului peste adormitul pământ
cintezoiul dormitează‑n dumbravă, visează la iubita lui.
Vântul de seară s‑a uitat pe sine însuşi sub coroana verde a teiului,
sărută frunzele abia înmugurite, şopteşte despre iubire şi credinţă.
Singur eu veghez lângă strălucirea palidă a lămpii, în odaia mea,
şi nu mai găsesc liniştea pe care ideea preconcepută a muncii mi‑a dat‑o,
gândul nu mai păstrează‑mpreună diversitatea imaginilor schimbătoare,
dar pentru privirea mea visătoare, pluteşte, iubito, imaginea ta.
Vai, vreau s‑o rup din cel mai adânc ungher al inimii mele,
dar nu‑mi stă în putere; inima ar urma‑o şi ea.
Ceasul din turn de multe ori a bătut chemându‑mă la odihnă;
dar somnul nu‑l găsesc, iubirea veghează tot timpul.
Ah, cu câteva ore înainte, m‑am bucurat încă de imaginea ei.
Ciocârlia a zburat departe; a sosit iarăşi toamna.
Singur am stat, jos, la debarcader, în spatele bătrânului tei
am văzut cum, la timpul despărţirii, prietenii şi‑au luat adio.
De ce nu m‑ai lăsat să‑ţi strâng mâna la fel de mult ca şi alţii,
să mulţumesc pentru bucuria dată, lumina ce‑ai răspândit în sufletul meu?
O, atunci când ea stătea pe punte, aşa de palidă‑n obraji ca narcisele
lacrimile‑n ochi aşa de clare, oglindeau pierdere şi durere.
Când buclele negre ca noaptea fluturau libere în vânt
stătea ea, transfigurată şi frumoasă, ca idolul din visele mele.
Atunci am fost cuprins de durere, atunci am vrut să mă arunc în abis
să mor din fericirea clipei cu privirea ei de adio.
Poate că ea a vărsat o lacrimă pentru dragostea credincioasă a tânărului,
peste inima frântă, oh, după mine nu a plâns ea.
Acum, pe marea pustie către ţărmul străin călătoreşte.
Liniştiţi‑vă furia, uragane! Nu rupeţi trandafirul meu!
Legănaţi cu valuri mici iubita mea către lumi de vise,
lună luminează‑i calea, stele aşa de bune staţi‑i de pază
şi când mâine se va trezi pentru a saluta străinul ţărm,
daţi‑i ca bucurie atunci, nou născuta zi în braţele sale!
Dar ce purpură a colorat cortina perdelelor aşa de în grabă?
Lampa a pălit tot mai mult şi mai mult, umbrele au dispărut.
Spune‑mi cine eşti tu care cânţi de bucurie în noapte?
De ce‑ţi baţi joc de durerea mea, aducându‑mi noptatice gânduri.
Soare, apune iar în sălile luminoase ale vestului!
Durerea nu iubeşte lumina ta, întunericul îi este durerii prieten.
Întârziaţi, o, întârziaţi o clipă cu rugăciunea voastră voi păsări mici,
lăsaţi‑mă să mă odihnesc! Rugaţi‑vă apoi pentru mine!
Rugaţi‑l pe tatăl luminii să dea lumină celui îndurerat care suferă
el va auzi rugăciunea voastră, calvarul mi‑a amuţit vocea.
FURTUNA
Era pe timpul bujorilor şi‑al iasomiei.
Ea s‑a aşezat la masa mea şi era prietenoasă;
a fost din vina florilor şi a vinurilor.
Ne‑am amestecat gândurile, privirile.
Cuvintele au venit şi s‑au dus,
ţesând în jurul nostru o plasă;
noi doi am fost unul şi fiecare am trăit
viaţa celuilalt ca pe a sa însuşi;
am vorbit sfioşi, cu gândurile unite,
şi mai ales cu semne de întrebare –
o nuntă a sufletelor!
Soarele strălucea atât de frumos pe iasomie,
şi parfumul pur s‑a amestecat cu vinurile.
Apoi s‑a întunecat dintr‑odată,
iar aerul era greu şi nemişcat.
Acum nu mai străluceşte soarele,
florile se închid, copacii se înfioară.
***
Am tăcut, ea m‑a luat de mână,
când teama ne înţepenea limba;
şi numai ochii îndrăzneau să pună o întrebare,
dacă noi doi am muri din aceeaşi flacără…
Încet să cadă stropii grei de ploaie
pe ferestre şi pervaze;
iar picăturile se sparg – gândeşte!
Acoperă ferestrele cu semne de exclamare.
Ploaia se prăbuşeşte peste acoperişul casei,
iar norii sunt în foc şi flăcări.
Cerul răspunde cu un trăsnet
la întrebările prea naive ale copiilor.
LA SFÂRŞITUL ZILEI
Acolo sus, sub grinzile acoperişului
locuiesc eu
cu rândunicile şi porumbeii,
acolo unde vântul scutură ţiglele…
Departe, pe lac, văd bărcile
şi pescăruşi ridicându‑se din iarbă
acolo m‑aş duce eu
dacă aş avea aripi, sunt sigur!
Acolo departe răsare soarele,
ştiu!
Chiar deasupra pădurilor albastre
ce se înalţă timide, departe de mare, în est…
de acolo, de departe, din hambare, aud glasuri
fredonând cântece…
Acum eu plâng
în mine amintirea speranţelor eşuate.
Acolo, departe de pădurea albastră,
lângă mare,
acolo era tinereţea mea, demult,
acolo lângă golfurile curate…
Fost‑au acestea vetrele visate,
şi prietenii care‑au plecat acum?
Îngropat e
ce‑i mai bun, ce viaţa‑a luat!
Eu nu vreau să privesc într‑acolo,
nu acolo!
Mă retrag în şezlongul
de unde văd doar norii…
Ca jarul focului în cărbune,
norii de la apus!
Mai târziu, aicea,
să aştept sfârşitul zilei.
APUS DE SOARE PE MARE
Stau întins la tribord
fumând „Cinci fraţi albaştri”
şi mă gândesc la neant.
Marea este verde;
un verde absint, mohorât;
este amară ca clorura de magneziu,
mai sărată decât clorura de sodiu;
la fel de curată cum e cristalul;
şi uitarea, uitarea
păcatelor mari şi a marilor dureri
o dă numai marea
şi absintul!
O, tu, mare verde de absint,
o, tu, în absint liniştită uitare,
asurzeşte‑mi simţurile
şi lasă‑mă să dorm în pace;
cum am adormit înainte
peste un articol din
Revue des deux Mondes!
Suedia se întinde ca un fum,
ca fumul unei havane Maduro,
şi soarele e acolo sus –
un trabuc pe jumătate stins,
dar de jur împrejurul orizontului
sunt crăpături roşii
ca focurile bengaleze
şi luminează sărăcia.
August Strindberg, Dikter på vers och prosa, Sömngångar nätter på vakna dagar och strödda tidiga dikter; Editura Norstedts, 1995, Ordalek och småkonst, 1905
Traducere şi prezentare de Dorina Brânduşa Landén
