Regele Carol al II‑lea şi însemnările unui cotidian uitat
Regele Carol al II-lea, în dubla sa ipostază de personaj politic şi psihologic, a fost pentru contemporanii săi un caracter contradictoriu, greu de pătruns şi dificil de exprimat. Contesa Rosie Waldeck regreta că nu aflase niciodată „ce era scris în horoscopul lui Carol”, dar era convinsă că „trebuie să fi avut o hartă astrologică deosebit de interesantă”.[1] Ea punea în balanţă imaginea unui rege „înzestrat în cel mai înalt grad cu toate calitaţile legate de un destin regal reuşit” şi slăbiciunile care au făcut din Domnia Sa „un fiasco total”.
Melancolia iubirilor refuzate
Fapt poate mai puţin cunoscut sau mai degrabă ignorat, amprenta melancolică a preceptorului elveţian a fost păstrată multă vreme în psihologia prinţului Carol. Adolescentul Carol încerca să descopere idealul frumuseţii interioare în oricare întruchipare feminină pe care o întâlnea. Ella Filitti, prima iubire a prinţului, a adus pentru acesta prima afinitate sentimentală. Cum vedea el împlinirea sentimentelor de iubire? În Arhivele Naţionale se păstrează trei povestiri scrise de prinţ între anii 1911 şi 1912, aşadar către vârsta de 18‑19 ani. Nu putem şti dacă imaginea Ellei Filitti sau a altei domnişoare de la curte este prezentă în aceste povestiri, dar ele sunt relevante pentru fragilitatea afectivă a prinţului la acea vreme.
Prima dintre ele, redactată în iulie 1911, la Sinaia, este intitulată Iubitei. Carol aminteşte de trăirea atât de adâncă a clipelor, încât imaginea iubitei continua să persiste în inima lui: „erai mai blândă, mai fermecătoare, te‑ai apropiat de mine atât de dezmierdătoare, apoi ai privit lung în ochii mei şi ai plecat roşind. Oh! În acea clipă simţeam cât de mult te iubeam, te‑am cuprins în braţe şi am şters cu buzele‑mi fierbinţi ultimele lacrimi ce‑ţi tremurau prin gene”.[2] Tânărul principe deplânge faptul că „năprasnica soartă” a hotărât altfel, dorindu‑şi cu disperare trupul iubitei aproape: „Te‑aş strânge în braţe şi aş privi raiul, privind în adâncul ochilor tăi”.[3]
O a doua lucrare a prinţului Carol, scrisă în noaptea de duminică spre luni, 2 octombrie 1911, este intitulată Reflexii. Este descrisă tragedia unui tânăr sărac şi cultivat, tragedie cauzată de pierderea mamei. Acesta rămâne lipsit de afectivitatea maternă şi cade victimă jocului, la început nevinovat, al unei fete. Aceasta îşi va continua preludiul cu tenacitate, pentru a‑şi supune victima şi pentru a o distruge.[4] Tânărul va sfârşi ca misionar undeva prin Africa, afectat de dezamăgirea trăită. Nu ştim cu certitudine dacă lucrarea Reflexii reprezintă o însumare a propriilor sentimente (mama sa trăia deja cu Barbu Ştribey) sau rodul unor gânduri interioare (Mohrlen îi era încă preceptor). Principele Carol istorisea, în anul 1912, o altă povestire, despre un tânăr (ce ar fi putut fi chiar el) care, după un bal monden, se îndrăgosteşte nebuneşte, dar suferă o decepţie sentimentală deoarece „iubita” îl prefera pe altul. Carol intervine în poveste, în umbra unui personaj nevăzut, pentru a‑şi salva eroul: „Mă aplecai atunci pe jelţi şi‑i şopti «O iubeşti»? El răspunse: «Oh, de mai mult ca orişice. Şi ea mă iubeşte, sunt sigur»! Iar eu cunoscând‑o, mă gândii: «Oh! Nebunule, să aşteptăm viitorul»!”[5]
Carol avea propriile‑i neîmpliniri consumate sau visate, ştiute sau imaginate; o trăire afectivă copleşitoare pe care şi‑o dorea împlinită, iar fiece nereuşită sau abdicare afectivă îl copleşea. A existat un început al căutărilor lui şi prima încercare a fost Ella Filitti. Şi era pe care să reuşească, dacă familia regală şi împrejurările (războiul) nu interveneau. Eşecul suferit îl va face pe Carol să caute cu disperare împlinirea afectivă dorită, deşi uneori, căutările sale mai alunecau în banal şi ridicol. Simţea ca o necesitate refularea, pauza erotică consumată între alte neîmpliniri afective. Au urmat Zizi Lambrino, Elena a Greciei (Sitta), apoi Elena Lupescu. Această căutare perpetuă şi frământare afectivă reprezintă celălalt personaj, mult mai fragil şi misterios. Retragerea în amintire nu era străină prinţului Carol, cu atât mai mult cu cât într-un caiet cu amintiri, primit probabil din partea unei fiinţe dragi, melancolia este descrisă ca antidot la toate neîmplinirile. În textul scris în franceză şi intitulat „suveniruri” se poate citi printre altele: „(…) Ceea ce ne apartine cu adevărat din viaţa noastră este timpul deja trăit. …Inima noastră tresărind este cea care a ridicat către cer sau a lăsat să se scufunde în neant nenumărate figuri ale orelor. (…) în amintire ne simţim foarte singuri. Şi pentru că această solitudine este dureroasă, înspăimântătoare, nu avem o altă bucurie mai mare decât cea de a ne crea amintiri cu cei pe care‑i iubim. …Să ne cultivăm amintirile. Să le înnobilăm. Să căutăm să le dăm varietatea care, multiplicându‑le, ne va îmbogăţi fiinţa interioară. …Numai aceste ore ne aparţin şi ne vor aparţine mereu. În timp ce celelalte, cele mai numeroase ale existenţei noastre, ne‑au scăpat pentru totdeauna. Să fii impresionat. Este secretul activităţii interioare şi este singura şansă de a păstra o urmă durabilă a acesteia (…)”.[6]
„Iubirea adevărată”
Adolescentul Carol se întreba cu o gravă seriozitate dacă „oare mai există în zilele noastre o adevărată iubire?”[7] Răspunsul nu l‑a aflat decât poate în mici fragmente şi tocmai în aceste bucăţi amestecate se află cheia personajului psihologic Carol al II‑lea. Echilibrul său afectiv precar, atingând uneori delirul şi neputinţa de împotrivire (a se vedea renunţările la tron, în număr de trei)[8], a devenit o tristă realitate. Pentru a nu contura imaginea unui personaj superficial, căci nu a fost, vom releva problemele afective ale lui Carol al II‑lea, manifestate, prin nedumeriri şi dezamăgiri, încă din adolescenţă. Când tânărul căuta cu disperare „iubirea adevărată”, a intervenit pe neaşteptate primul şoc: a descoperit că mama sa, adorata sa zeiţă[9], pângărise deja această imagine cu care el o înconjurase.[10] Nu ştim ce schimbări s‑au produs în sentimentele sale, însă momentul l‑a afectat în mod deosebit. Cuvintele grele adresate mamei sale, în anul 1918, şi furia dezlănţuită împotriva ei, după 1930, reprezintă rezultatul acestei cumplite dezamăgiri. Astfel, prinţul Carol, cu o deosebită fragilitate interioară, pierdea singurul său sprijin afectiv, pe care îl preţuia, prin prăbuşirea sacralităţii în care îşi învăluise propria‑i mamă.[11] În cele din urmă „avea să devină o fiinţă ciudată, uneori patetică, rareori înţeleasă, dar un adevărat bărbat”.[12]
Manifestările sale sentimentale nu erau deloc puerile; erau, pe de o parte, dorinţa de a găsi un alt sprijin afectiv, iar pe de altă parte, dorinţa de a lovi în idolul căruia îi sacrificase tainele fiinţei sale. Căuta cu tenacitate o substituire a mamei sale pierdute în braţele sacrilegiului.
Înlăturarea Ellei Filitti a contribuit în mare măsură la schimbarea radicală a felului de a fi al prinţului Carol.[13] Locul lăsat liber de Ella Filitti va rămâne o rană deschisă pentru multă vreme. În anii care au urmat, anii teribili ai Primului Război Mondial, Carol va continua să fie „cumplit de deziluzionat şi marcat de o tendinţă masochistă spre un extrem pesimism”.[14]
Regina Maria încercase încă din 1913 să schimbe modul de a fi al prinţului, trimiţându‑l la Potsdam, pentru satisfacerea serviciului militar.[15] De aici, Carol continua să‑i scrie iubitei sale Ella Filitti, regretând faptul că „depărtarea şi plăcerile şterg din ce în ce mai mult amintirea mea din mintea celor depărtaţi”.[16] O lună mai târziu, prinţul scria „Păsăricii sale dragi” din Ţarskoe Selo, înfuriat de‑a dreptul, deoarece unele jurnale şi „câţiva imbecili” erau convinşi că mariajul lui cu una dintre fiicele ţarului era deja decis. Cât despre fiicele ţarului, ele păreau a fi „gentile, dar de frumoase nu sunt, n‑aş putea s‑o declar”.[17] Regina Maria a recunoscut la rându‑i eşecul încercării de a‑şi apropia fiul mai vârstnic de Olga sau Tatiana.[18]
Ne oprim aici, deşi temele subiectului despre regele Carol al II-lea sunt variate. Prima ediţie a acestor însemnări le‑am citit prin anul III de studenţie. Autorii care s‑au îngrijit şi de această dată, Marcel Dumitru Ciuca şi Narcis Dorin Ion, au revenit pentru publicul iubitor de memorialistică şi istorie, cu o reeditare la Publishing Solutions.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Contesa Rosie Waldeck, O americancă la Bucureşti, apaud. Arhiva, anul III, nr. 10, 24 octombrie 1994, p. 8
[2] A.N.B., Fondul Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar nr. 171, filele 2 şi 3
[3] Ibidem, fila 3
[4] A.N.B., Fondul Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar nr. 173
[5] A.N.B., Fondul Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar nr. 172, fila 4
[6] A.N.B., Fondul Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar nr. 177
[7] A.N.B., Fondul Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar nr. 173, fila 3
[8] „(…) Sittei i s‑a spus ceea ce noi ştiam demult, dar pentru ea era o noutate, anume că acest Carol era un dezechilibrat mintal şi, dacă n‑ar fi intervenit mama, el ar fi fost deferit justiţiei” (Prinţul Nicolae, op. cit., p. 51).
[9] „(…) Carol îşi adora mama datorită frumuseţii şi farmecului său extraordinar” (Ibidem, p. 37).
[10] „(…) Ţinea totul în el, gândindu‑se, visând, bănuind. Năzuia să‑şi poată pune mama din nou pe piedestalul unde o adorase până atunci. Dorinţa avea să‑i rămână neîmplinită” (Barbara Cartland, Viaţa scandaloasă a regelui Carol, Editura Sturion, Bucureşti, 1992, p. 12).
[11] „(…) Carol a văzut cum se strângeau legăturile între mama sa şi prinţ (Barbu Ştirbey), îndurând cu greu intimitatea acesteia cu amantul ei şi nu admitea s‑o ştie, cum îşi închipuia el, manevrată din motive politice. Această legătură l‑a făcut să se îndepărteze de maica‑sa şi să‑şi schimbe mai târziu purtarea faţă de ea (…)” (Paul al României, op. cit., p. 13).
[12] Barbara Cartland, op. cit., p. 7
[13] „(…) după plecarea «Păsăricii», Carol s‑a schimbat complet şi cam pe atunci s‑a produs catastrofa ce avea să aibă urmări atât de grave” (Idem, p. 42).
[14] Barbara Cartland, op. cit., p. 26
[15] „(…) Carol ajunsese la un punct al vieţii în care avea nevoie de a fi condus de o mână neşovăitoare!” (Regina Maria, op. cit., p. 336).
[16] A.N.B., Fond Casa Regală, Regele Carol al II‑lea, dosar 728, 5.02.1914, Potsdam.
[17] Ibidem, 14.03.1914, Ţarskoe Selo
[18] „(…) Nici Olga, nici Tatiana nu arătau vreo dorinţă de a intra în legături mai apropiate şi mă simţeam cam stânjenită oarecum, căci înţelesesem că publicul dorea să vadă pe una din marile ducese căsătorită cu un viitor prinţ moştenitor” (Regina Maria, op. cit., p. 346-347).
Adrian Majuru
