Karin Boye se naşte în 26 octombrie 1900 la Göteborg şi moare în 23 sau 24 aprilie 1941 la Alingsås. Margit Abenius scrie despre Karin Boye o carte cu titlul Drabbad av renhet/ Lovită de puritate, titlu care spune ceva semnificativ despre Boye ca poetă şi om, dar ar putea la fel de bine să fie numită Lovită de propria sa cerinţă de puritate. Această cerinţă a urmat‑o toată viaţa. Debutează în 1922 cu volumul de poezie Moln (Nori), căruia îi urmează Gömda land/ Ţara ascunsă în 1924 şi Härdarna/ Îndrăzneţii, 1927. În Ţara ascunsă apa devine purtătoarea de simbol. Marea oferă lumină de vindecare şi puritate; apa de izvor, incoloră şi limpede, este nevoia de dreptate, de justiţie. Picătura de apă dintr‑o frunză de creţişoară este legată, înrudită cu apa de izvor, dar vine de la integritate, onestitate. Îndrăzneţii constituie punctul final al poeziei de tinereţe a Karinei Boye. Adâncimea mării, în multe poezii, este simbol nu numai pentru mişcare, efemer, ci şi pentru odihna eternă, pentru moarte. Cel mai cunoscut poem, I rörelse/ În mişcare, cu paradoxul că dormi cel mai în siguranţă acolo unde dormi doar o singură noapte, a devenit un fel de poezie de luptă pentru tânăra generaţie Clarté. În 1927 Karin Boye devine membră a redacţiei revistei socialiste Clarté şi este unul din fondatorii revistei Spektrum din a cărei redacţie face parte între anii 1931‑1932 împreună cu Gunnar Ekelöf.
La începutul anilor ’30, Karin Boye trece printr‑o criză, printr‑o depresie, din care încearcă să iasă cu ajutorul psihanalizei şi prin scrierea romanului autobiografic Kris/ Criza. Între anii 1932‑1933 poeta se află la Berlin, unde urmează un tratament psihanalitic şi vede de aproape cum se răspândeşte nazismul în Germania. Se desparte de soţul său, Leif Björk, şi se întoarce în Suedia, schimbată: mai elegantă, mai puţin interesată de partea activă, marxistă a mişcării Clarté, dar mult mai fragilă, mai labilă decât înainte. În 1935 îi apare volumul de poezie För trädets skull/ De dragul copacului, care‑i marchează maturitatea lirică. Romanul Kallokain apare în 1940 şi este primit cu o critică extrem de pozitivă. Într‑o scrisoare Boye a explicat că romanul este „un roman de viitor… Este vorba despre situaţia din secolul următor, atunci când unele dintre statele totalitare avansate luptă pentru a domina lumea, iar omul, individul, este complet în mâinile Statului”.
În timp ce lucra la Kallokain, Karin Boye a continuat să scrie şi poezie, în principal De sju dödssynderna/ Cele şapte păcate de moarte, un fel de oratoriu, care nu a fost finalizat. Această culegere de poezie s‑ar putea numi o cantată despre dragoste şi moarte. Cantată care pare să fie iscată dintr‑o criză la fel cu cea pe care o trăieşte poeta în primăvara anului 1941, anul în care trupele germane au pătruns în Balcani. În 23 aprilie armata greacă capitulează şi trecătoarea Termophyle, apărată de unităţi englezeşti, cade – drumul spre Atena este deschis. Pe 23 aprilie 1941, Karin Boye dispare – locuia pe atunci la o prietenă în Alingsås – şi este găsită moartă, câteva zile mai târziu, pe un mic deal de la marginea oraşului. Poeta s‑a sinucis, luând o supradoză de somnifere.
CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE
Fragment dintr‑o cantată
Scena: În faţa tronului lui Dumnezeu
Cor I
Cât de mult, cât timp, cât timp încă?
Nimiceşte‑ne!
Nimiceşte‑ne!
Cor II
Un pic de timp, un pic de timp, un pic de timp!
Milostiveşte‑te!
Milostiveşte‑te!!
Procurorul (recitativ)
Este timpul să se vorbească.
Este într‑adevăr timpul să se vorbească!
Cor II
Milostiveşte‑te!
Cor I
Nimiceşte‑ne!
Procurorul (recitativ)
Din întuneric păşesc eu în faţă pentru credinţa ta,
eu, Procurorul.
Din generaţie în generaţie am păstrat speranţa nebuniei
noastre.
Ca un copil abia născut este ascunsă şi abia dacă există,
atât de adânc te‑ai ascuns în inimile noastre, tu nebunie mare.
Din generaţie în generaţie am fost gata să negăm ceea ce am
auzit şi văzut.
Cine vrea să fie răul? Cine vrea să fie ceea ce este omul în
realitate?
Din generaţie în generaţie nu am fost nimic altceva decât
nebunia noastră secretă,
nenăscutul nostru.
O, Doamne, ce te învecinezi aproape de ceea ce nu există!
Dar uită‑te la noi! Nu mai putem îndura.
Nimiceşte răul, care nu mai este în stare să se nege pe el însuşi.
Nimiceşte visul nebuniei noastre, care nu mai poate să devină
realitate.
Nimiceşte‑ne!
Cor I
Cât de mult, cât timp, cât timp încă!
Nimiceşte‑ne!
Nimiceşte‑ne!
Cor I
Noi suntem poporul tău,
pe care l‑ai părăsit, Doamne.
Consolare! ai poruncit –
şi a fost mai rău.
Din negura răului
nu s‑a ivit nicio lumină
din sunete tunătoare
nicio şoaptă.
Noi ne‑am cutremurat în deşert
părăsiţi
cu porunca grea
scrisă în piatră.
Ea ne‑a fost pâinea,
ea ne‑a devenit apă.
Dar în jurul pietăţii noastre
tăcea noaptea.
Purtaţi de‑a lungul drumurilor,
solii Dumnezeului Mare
de foc istoviţi.
Judecată şi ispăşire
a poruncit glasul
şi judecata s‑a împlinit,
dar niciodată alinarea.
Am cântat pe pământuri
întorşi cu bucurie,
spre stele noi
să se aprindă semnul.
O, vise, o, speranţă,
ce curgea bogată,
o promisiunea promisiunilor
atât de mare şi înşelătoare.
O rugăciune, una singură
ne rămâne:
loveşte chiar mai tare
tu care ne loveşti!
Pliază spaţiul
şi stinge timpul
nimiceşte totul
şi creează pace!
Cât de mult, cât timp, cât timp încă?
Nimiceşte‑ne!
Nimiceşte‑ne!
Solo (din corul I)
Noi ştim că soarta amară
nu la noi a venit mai întâi.
Cine spune din fluviul suferinţei
că a noastră‑i cea mai mare!
Împotriva timpului ciumei şi anilor de foamete
şi plânsetul mamelor
în oraşe de preţ –
noi cât valorăm!
Am fost obişnuiţi să facem cereri îndrăzneţe,
dar sigur am ghicit, că din iertare ne‑a fost dată
viaţa bună.
Morţii ştiu, acolo unde se odihnesc în pace,
cât de mult inima poate duce,
dar noi deznădăjduim pentru om
şi pentru ţelul omului.
Noi am crezut că adevărul a învins
prin propria‑i putere.
Dar mai puternic atrage înfierbântata
minciunilor sevă.
Suflete‑mbătate ele însăşi se mutilează
pentru adoratul Stat,
încrederea se îneacă în neîncredere
şi dragostea în ură.
Aşa suntem noi rumeguşul ce s‑a împrăştiat,
ciocanul rupt.
Vino, curăţeşte făurăria ta, goală şi curată,
cu răzuşul şi mătura!
aprinde forja din nou pentru
crearea a ceea ce noi nu suntem!
O scânteiere a fost spiritul tău în om,
o scânteiere – şi‑a trecut deja.
Cor I
Nimiceşte‑ne!
Nimiceşte‑ne!
Cor II
Un pic de timp, un pic de tip, un pic de timp!
Milostiveşte‑te!
Milostiveşte‑te!
Nu se poate sfârşi aşa
crud, neîmpăcaţi.
Nu‑i atât de mult timp pe pământ cât
viaţa a fost cruţată.
Dăruieşte încă puţin timp
roţilor lumii să se întoarcă!
Aşa de întunecată ca noaptea stă
poate că ceva nou se mai poate aprinde.
Acest lucru‑i spus chiar obraznic,
deci, uitaţi toate cuvintele,
dar lasă‑ne să tăcem şi rabdă‑ne‑nainte
ca iarba deasă pe pământ.
Ruşine prea adâncă am văzut,
prea multă suferinţă inutilă.
Am trăit doar în aşteptare –
lasă‑ne să putem muri răbdători!
Milostiveşte‑te!
Milostiveşte‑te!
Prezentare şi traducere de Dorina Brânduşa Landén
