„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.”
Arsenie Boca
Părintele Profesor dr. Mihail‑Simion Săsăujan dă replică trebuitoare, fermă şi severă (în „Lumina”, 25 mai) unei pseudo‑istorii a Bisericii Ortodoxe, colaj de afirmaţii nejustificate. Dezinvolt‑ostil, cercetătorul austriac al Estului, Oliver Jens Schmitt, le spune românilor, la ei acasă, ce primitivi, necredincioşi şi păcătoşi sunt, sub pretext că le spune adevărul. Nu corector, ci demolant. Părintele Bisericii Albe nu‑l cruţă deloc pe autor. Încă din titlul volumului îşi dă seama ce va să vină: relaţia biserică stat trebuie tăiată. Cum sună titlul? Aşa: Biserica de stat sau Biserica în stat (1918‑2023), Ed. Humanitas. An curent? Da. Sunt acolo două pagini şi jumătate despre fapte bisericeşti din 2023, OJS dovedindu‑se un clarvăzător, privind în vreo bilă de cristal ce‑o să se mai întâmple din primăvară până‑n toamnă şi‑n iarnă, la vreme de război. Domnul Schmitt şi‑a lansat cartea la Cluj, în 10 mai 2023, la Bucureşti, în librăria din Cişmigiu, în 11 mai. Documentare? Zero. Onestitate? Nici atâta. Insulte? Destule. Chit că, dacă insulţi, te insulţi.
Cu ochi rău, deformând ce crede că vede, OJS acuză şi condamnă, crezându‑se irefutabil în argumente. Nu este. Directorul Editurii Humanitas, garantul său, îl prezintă obiectiv la superlativ. Ba este excesiv de subiectiv, prea îndârjit în strădania de‑a denigra ortodoxia, pentru a putea fi obiectiv. Jignitor şi agresiv, da.
Dar ale cui sunt ideile multlăudate, cum că Biserica Ortodoxă compromite democraţia, evoluţia democratică a societăţii? Că BOR ar încuraja „fascismul clerical”, filetismul (idolatrizarea naţiunii, adicătelea)? Cum ale cui? Ale self‑elitei care îşi doreşte, de luştri mulţi încoace, ruperea legăturii dintre naţiune şi credinţă, iar cei care nu văd nimic rău în relaţionarea bisericii cu puterea de stat sunt etichetaţi „nişte prostovani pripiţi spre verdicte necugetate”, tradiţionalişti radicali, antiocci, xenofobi, antisemiţi, legionaroizi. Câte exemple să mai dau de naţionalişti adversari ai ideologiei fasciste ori legionare?
Ce Biserică nu relaţionează cu puterea de stat? întreabă parohul Bisericii Albe, găsind discursul lui OJS „năucitor şi degradant” pentru un istoric, fie el profesor la Institutul de Istorie Est‑Europeană (din cadrul Facultăţii de Istorie şi Studii Culturale a Universităţii din Viena, titular al Academiei Austriece de Ştiinţe). Eu găsesc de‑a dreptul josnică acuza adusă de academicul vienez Preşedintelui Academiei Române, Prof. dr. Ioan‑Aurel Pop, care ar da „semnale antisemite”. Când, cum, are dovezi? Dacă n‑are, asta sună a calomnie şi OJS devine culpabil. Motivarea sa: „Probabil, un trecut legat de securitate”. Da, e adevărat, legătura există: Ioan‑Aurel Pop a refuzat categoric să semneze infamul Angajament. Lui Lucian Boia i s‑a părut „o idee bună”, cum a şi mărturisit. Idee bună, profitabilă a părut şi altora eiusem farinae, nu şi preşedintelui Academiei Române.
Pentru ca documentarea să fie „fără cusur”, OJS a avut două ajutoare de la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei şi al treilea de la Institutul „Wiesel”. Cartea e gândită direct în româneşte, fiind fără traducător. Cele din 2017, 2018, 2021, scrise în germană, sunt traduse. Cum se vede, a progresat în toate, mai ales în denigrare întru demolare a BOR. Bănescu, purtătorul de cuvinte, tace taciturn. Nu şi Pr. Mihail‑Simion Săsăujan, nu şi anglista Lidia Vianu, nu şi preşedintele Academiei, Prof. Ioan‑Aurel Pop.
Întreb încă o dată: ce‑i rău‑rău‑rău în legătura naţiune‑credinţă? Şi de ce n‑ar trebui corelate biserica şi naţiunea? Spune Pr. Dumitru Stăniloae: „Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu”. Ţinta predilectă a cercetătorului „obiectiv” OJS este chiar Pr. Stăniloae, pisc al teologiei ortodoxe. Marele profesor de dogmatică, om „îndumnezeit”, văzător de Lumină, a fost naţionalist‑ortodoxist? Şi ce‑i rău‑rău‑rău în asta? A fi ataşat originii, locului naşterii nu înseamnă că eşti xenofob. Un argument de întreagă evidenţă aduce parohul Bisericii Albe din capitala României: cine dacă nu Părintele Stăniloae a demisionat, după zece ani de muncă, din postul de rector al Academiei Teologice din Sibiu, ca opozant la regimul ideologizant al lui Groz(e)a? Mitropolitul Nicolae Bălan i‑a acceptat demisia din 1946. Pr. Stăniloae a făcut alegerea, de neegalat în demnitate, cu consecinţe grave în biografia sa. N‑a vrut să slujească puterea: nici pe cea de extremă dreaptă, nici pe cea comunistă. Iar OJS nu‑şi reprimă dispreţul faţă de starea de jertfă. Mai mult încă: îl „înfierează” pe Patriarhul Daniel, al cărui duhovnic a fost chiar Pr. Dumitru Stăniloae.
Dar câte nu ştie, dar scrie OJS despre Nichifor Crainic, alt „dezechilibrat” religios, utilizând „concepte învechite ale istoriei naţionale”. Şi a cui istorie trebuie comentată? A Imperiului Habsburgic, devenit la 1867 Imperiul Austro‑Ungar? Să le‑o spună ardelenilor, a căror identitate nu era tolerată, ci supusă ştergerii. Nu ştii istorie, nu vezi confuzia voită a lui OJS între Imperiul Habsburgic şi „Regatul Ungariei”, cum formulează cercetătorul secolelor XVIII şi juma din XIX. Iată de ce elevii sunt educaţi să fie dezinteresaţi de istoria proprie: ca să fie mai uşor falsificată, schimonosită. Ca să le fie ruşine de ea.
Cartea lui OJS începe cu 1918 („anul pe care Dumnezeu l‑a dăruit românilor”, cum spune istoricul Ioan Avram Mureşan). Dar anul Marii Uniri a fost pregătit de Biserică. Şi‑i de‑a dreptul penibil să nu recunoşti că martirii Unirii au umplut cerul, după ce jandarmii cu pene de cocoş la pălărie le‑au vârât tricolorul în gât şi‑n burta femeilor însărcinate. Tuturor martirilor credinţei, preoţi şi laici, OJS le face o nedreptate grozavă. Bănescu tace taciturn.
Destructurarea identităţii e mai periculoasă decât destructurarea economiei capitaliste, dorită de marxişti. Şi se urmăreşte de două‑trei decenii postsocialiste. Încearcă asta cei care au profitat de „epoca de aur”, dar şi cei crescuţi analfabeţi funcţionali la patriotism, după manuale alternative, unde eroină ilustrativă este… Esca.
Dacă tot se află în situaţia de a cerceta, îi ofer lui OJS o citaţiune din Ion Papuc (Sfârşitul lumii şi alte recenzii, Editura Eikon, 2020): „Identitatea ca specie este mai presus de individualitate pentru că o presupune şi şi‑o include”. A pierde adevăratul sine, identitatea, înseamnă pierderea comunităţii identitare. Şi‑i greu de supravieţuit în afara ei, a comunităţii identitare.
Or fi având brucanii şi soroşii putere şi bani s‑o facă, nu şi adevăr. Ethosul nu‑i alienant, cum cred experţii în „defectologia” românilor. Nici Biserica ortodoxă. O fi în bibliografia lui OJS sociologul şi etnograful Ernest Bernea, măcar cu Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român? Ar fi înţeles, poate, că‑i minunat să‑l iubeşti pe Dumnezeu ca ţăranul român, pentru mine, sarea pământului şi n‑ar mai fi fost mânat de atâta ostilitate faţă de principiile lui creştine. Ţăranul se roagă simplu, concis, curat, aşteaptă încrezător parusia. Trage pleoapele peste ochii celui plecat, dar lumânarea rămâne aprinsă, ca să vadă calea spre cerul de peste cer. În deceniile tulburi ale începutului de secol, când violenţa creşte şi creşte, e vreme de iubire de Dumnezeu. Chiar dacă se găseşte mereu cineva care să‑ţi spună că eşti „REAC”(ţionar) şi te somează să sfârşeşti cu lamentările pentru biserică, icoană, sat, familie creştină, apartenenţă confesională.
Da, Părintele Mihail are dreptate: OJS habar n‑are ce mai scrie de la o pagină la alta. Ba că România e „stat vasal aflat în orbita lui Putin”, ba că „rămânem ţară eurostrategică a nimănui”. Însă BOR e discreditată constant. E rău‑rău‑rău că s‑au folosit bani publici pentru Catedrala Mântuirii. E rău‑rău‑rău că în manifestările de la Putna (august 2021), la 150 de ani de la Serbarea din 1871, au răsunat „tonuri iredentiste” contra Ucrainei, în discursul tânărului istoric Silvian‑Emanuel Man. Când asta? Când a exclamat „România este, încă, vie!”, pesemne. Dar cum se comportă Zelenski cu românii care nu vorbesc româneşte, după el, ci moldoveneşte? Ştie OJS cât de veche e „simpatia mănăstirilor naţional ortodoxe” (ca Putna) pentru Rusia ocupantă? Nici n‑o să vrea s‑o ştie dacă vede roşu când aude cuvântul naţional. Cât priveşte „naţionaliştii izolaţionişti” care ar fi românii, Mircea Eliade, în Trepte pentru Mircea Vulcănescu, Chicago, noiembrie, 1967, autorul inserează o scrisoare a filosofului identităţii, trimisă exilatului, undeva între 1936 şi ’40: „Eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s‑ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români”. Românul îl cuprinde pe celălalt cu înţelegere, cu îngăduinţă, cu bunătate. Unor străini nu le‑a trebuit mult timp să aparţină acestei naţiuni. Ştiţi un grec mai român decât Caragiale, un evreu mai român decât Steinhardt, un slav mai român decât Nichita Stănescu? Şi asta pentru că nu ne‑au considerat un popor retardat, au înţeles „dimensiunea românească a existenţei”, ca să trimit din nou la Vulcănescu, al cărui destin cumplit de tragic se suprapune celui al ţării ocupate de bolşevici. Simbolic. Mircea Vulcănescu a avut parte de moarte christică, ridicându‑se la cer din groapa comună a închisorii Aiud. Groapa robilor. Iar negarea cea mai urâtă a românităţii a fost împinsă la maximum de cei care îl discreditează, desenându‑i cu inconştienţă şi cu vopsea roşie o svastică pe un bust amărât, dintr‑un colţ de Bucureşti.
Asta s‑a mai putut face în ţara ocupată de Stalin: să se ude pământul cu lacrimi. Contra denigrării poporului (popor, ce cuvânt caduc, n’aşa?!) OJS ar trebui să citească şi Glasuri din bolgie de Sorin Lavric (Editura Ideea Europeană, 2018), care spune îndestul – numai să vrei să auzi – despre martirii Bisericii Ortodoxe, care n‑ar exista după cercetătorul austriac. Soarta ingrată a Bisericii Greco‑Catolice n‑a provocat‑o Biserica Ortodoxă, ci Stalin. Şi nu Biserica Ortodoxă a interzis Biserica Greco‑Catolică în 1948. A făcut‑o ocupantul sovietic. Martiri mulţi au amândouă, deopotrivă.
Închei: tentativa de distrugere a bisericii lui Dumnezeu nu va reuşi. El e peste tot şi intervine mereu când trebuie, cum ne asigură minţile cele mai luminate, şi din Apus, şi din Răsărit, avându‑L la temelia fiinţei. Le cred.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
