Absorbirea ideologică
În pofida impresionantei sale vizibilităţi, Norman Manea nu are biografie, decât în măsura în care biografia sa este absorbită doctrinar, de ideologie şi estetică ori, mai exact spus, de estetica ideologică, în esenţă de est‑etică, aceasta fiind punctul său de pornire şi, de altfel, totodată, de rămânere. Dar nu întotdeauna, pentru indiferent cine, mentalitatea determină actele de trăire faptică?
Biografia lui Norman Manea este scrisă şi retrăită în operă, într‑o ficţiune oblică, apoi în scrierile nonfictive, eseuri, publicistică diversă. Ea este mai ascunsă, rarefiată, în regimul totalitar vigilent prin cenzură, exhibată liber după exil.
În România comunistă, N. Manea abia poate numi deportarea, într‑un fel obscur. Citim într‑un text, Ritmul regăsirii, din Anii de ucenicie ai lui August Prostul, 1979: „Lagărul copilăriei, amfiteatrul, şantierul, sediul şi sala de şedinţe, spitalul au fost locurile unde ne‑am privit şi închipuit în oboseala, îndârjirea şi iluziile semenului nostru.”
Vălul biografiei marcate ideologic se ridică într‑o primă etapă de limpezire a istoriei. În dialogul purtat în 2009 cu Hannes Stein (Cuvinte din exil, trad. de Orlando Balaş, Polirom, 2011), acest văl era pe deplin ridicat. Manea nu reţine nicio amintire până la deportarea din octombrie 1941, la 5 ani, în Transnistria. Memoria anterioară apare distrusă. Deportarea o amprentează. Viaţa este marcată adânc de moarte. Există o convieţuire silnică între viaţă şi moarte. O moarte care li se întâmplă altora, dar apropiaţi, în familie, cu excepţia sa şi a părinţilor care izbutesc să i se sustragă. Tatăl, trimis de ruşi pe front în linia întâi, a fugit în păduri, apoi a lucrat la o bancă sovietică. Moartea bunicului aici i‑a revelat şi interiorizat spaima. Înaintea morţii, dar deloc departe de ea, este boala, cea a mizeriei vieţii. Bunicii după mamă au murit de tifos, curând după deportare. Într‑un lagăr, e drept, fără crematoriu, dar stăpânit de foame (pentru un măr se dădea în schimb un inel), frig, frică şi boală. Şanse diferite, dar recunoscute, de viaţă şi de moarte, în geografia lagărelor naziste. Lagărele din sud erau conduse de români în haos şi corupţie, în nord de germanii disciplinaţi.
Ideologia se acuplează, nu doar pur teoretic, cu etnia. Românii au fost în lagărul dezordinii „adaptabili şi oportunişti ca întotdeauna”.
Întoarcerea din deportare a fost determinată politic. Un an, cei scăpaţi de lagăr au convieţuit sub ruşi. În Ucraina, la Moghilău, locuiau în case, nu în lagăre speciale, aşadar fără sârmă ghimpată. Au trăit acolo, lângă un pod de pe Nistru, detonat, alţi doi viitori scriitori, similari şi complementari, Aharon Appelfeld, la vârsta de 8 ani, şi Edgar Hilsenrath, pe la 14‑15 ani. Ideologia face să renască biografia, iar această a doua naştere o pasează uitării pe cea dintâi, convertirea ideologică devine în acest mod ineluctabilă.
Pe contur comunist
Nu‑i de mirare să citim, în convorbirile cu Hannes Stein din 2009, că după întoarcerea, nu la Iţcani‑Suceava, dar la Fălticeni, la rudele nedeportate, şi apoi la Rădăuţi, pentru Norman Manea au urmat doi ani fericiţi. Întreţinuţi de menajeră, o ţărancă ortodoxă, spune nereligiosul, frumoasă: „eram prinţul ei”. Biografia frumoasei menajere pare la suprafaţă spectaculoasă doar dacă ignorăm întoarcerea pe dos a istoriei. Ea ajunge soţia primului secretar de la Suceava. Şi noul lanţ transformator continuă. Mai marele comunist al Sucevei îl numeşte pe domnul Manea tatăl, fost fugar din deportare şi angajat la o bancă sovietică, director de întreprindere comercială. În noima istoriei politice şi ideologice, comunistul de frunte al zonei, primul secretar, ajunge‑n puşcărie, care era, iată, şi o formă de ineluctabil anti‑arivism.
Foarte tânărul Norman Manea a fost, se recunoaşte în cartea dialogului cu Hanes Stein, „un comunist foarte zelos”. Nimic surprinzător, dincolo chiar de sinceritate. El alunecă de la sionism la comunismul dominator şi întăritor. Şcolar foarte bun, premiant, este propus şi susţinut să vorbească la tulburătoarea sărbătoare sovietică din fiecare 7 noiembrie. În marşul biografic al puterii politice, pionierul ajunge să fie distins drept comandant al purtătorilor de cravată roşie şi, în 1949, când noul regim ia avânt, el îi scrie tătucului popoarelor I.V. Stalin o poezie şi o scrisoare. Poezia nu apare trecută la debutul literar propriu‑zis. Probabil rămasă nepublicată, nu ştiu şi nu verific acum ce se petrecea cu publicaţiile pioniereşti la anul 1949. Pe val, nu numai luat şi tras de el, la liceu, din 1950, continuă ascensiunea, ca secretar la organizaţia de tineret, U.T.M., atunci, U.T.C. mai încolo.
Norman Manea descoperă lectura neselectivă, la nouă ani primeşte prima carte, de Ion Creangă, însă el citeşte şi literatură rusă‑sovietică, în paralel cu cea propriu‑zis rusă, limbă la care are acces şi în original în 1944‑1945, anul de lagăr sub ruşi. Condiţia recunoscută de atunci recunoscută era una dublă, de prizonier şi cerşetor. Se instruieşte (mono)ideologic cât poate de temeinic. Citeşte Manifestul Partidului Comunist, Anti‑Dühring şi altele, dar trece peste Capitalul lui Marx. Nu la fel face cu Lenin şi Stalin. Aproape de majorat, virează în cunoştinţă şi conştiinţă şi nu respectă ordinul de plângere a morţii lui Stalin din 5 martie 1953. Pare că abia acum constată capacitatea de dedublare a omului, şi aceea restrânsă la o cale de comunicare: „începusem să înţeleg dublul limbaj”. Mai spune Manea că văzuse în liceu un proces provocat şi simulat. Greu de înţeles opacitatea la vinovăţie, altfel, decât prin alienarea criteriului efectiv de producere a ei, la cineva care suferise din pruncie. Nedreptatea îi devine vizibilă doar de la un anumit grad de gravitate în sus? Însă nici această explicaţie nu ajunge suficientă. E o problemă de opţiune permisă. Şi mai e o problemă ţinând de calea ei de împlinire, într‑un context istoric de haos al minţii, care ar trebui tradus raţional.
Întâmplarea revine ceva mai lămurit în dialogul acesta cu Hanes Stein. În liceu, lui Norman Manea, lider, „mic star”, de tineret muncitor, i s‑a comunicat excluderea sau epurarea a trei membri U.T.M., total nevinovaţi, dar învinuiţi în contul exclusiv al părinţilor. Unul dintre colegi, bun prieten, deşi eşuat profesional, a rămas, nu se înţelege în ce sens, neschimbat. Pentru liderul utemist, linia ideologică alimentată de lumina sovietică de la răsărit s‑a frânt. În facultate, trezit la adevăr, tânărul Norman Manea şi‑a declinat militantismul conducător, dând de bănuit şi suportând unele urmări desigur dezagreabile. Şi‑a încetat atunci cursul mai comun de a deveni membru al P.C.R.
E de reţinut că N. Manea declară răspicat: „Nu sunt un scriitor al Holocaustului”, într‑un interviu apărut la Amsterdam, în 1987. El admite un nociv numitor comun totalitarist. În Despre clovni: dictatorul şi artistul, 1997: Exil, scrie că „Holocaustul, totalitarismul, exilul – sunt intim legate de definirea străinului şi a înstrăinării.” Dar aşează la loc mai familiar expresia sa de stânga faţă de cea de dreapta. Comunismul i‑a înstrăinat pe toţi, nazismul pe evrei. În România în trei fraze (comentate), el separă etapele pe criteriul autenticităţii doctrinei şi practicii. Fascismul şi nazismul s‑au aflat în acord cu sine, în timp ce comunismul s‑a arătat într‑un radical dezacord. Etica implicită este de aceea diferită, absentă în primul caz, distorsionată în cel de‑al doilea. „Socialismul s‑a autodistrus prin suprimarea libertăţii şi prin faliment economic.”
Nicolae Ceauşescu, citim în Despre clovni: dictatorul şi artistul, 1997: Referatul cenzorului (cu note explicative ale autorului cenzurat), era un „monarh stalinisto‑nazist”. În eseul intitulat chiar Despre clovni: dictatorul şi artistul. Note la o lectură din Fellini, el este „fotografiat” în rolul unui tiran aplaudat, însă mai normal decât bieţii aplaudaci. Istoria unui interviu aduce o înţelegere a dictaturii sale de un proteism şi exagerat, şi supralicitat ca proiect şi împlinire. Ea merită însă reflectată. „Dictatura lui Ceauşescu se încadra într‑un tipar stalinisto‑nazist, dar ingredientele «noi» (preluate de la dictaturi de dreapta şi stânga, latino‑americane şi asiatice şi africane) conlucrau bizar pe fondul bizantin al premisei geo‑istorice.” Partidul cu aproape patru milioane de membri, în majoritate dedublaţi, în mutuală complicitate cu regimul, n‑ar fi fost centrul vital aşa cum era pretins. „Fidelitatea necondiţională era faţă de Conducător (şi Securitatea sa), nu faţă de Partid.” Ca atare, o fidelitate totuşi limitată.
În confesiunile din Cuvinte din exil, după comunismul autohton internaţionalist, în dialectica I.V. Stalin – I.L. Caragiale, înţeleasă de Belu Zilber (reluat şi aici, după mulţi alţii), şi după comunismul naţionalist, „socialism bizantin”, ceauşist (sfârşit în procesul bestial stalinist al cuplului dictatorial), după comunismul global, dar neglobalizat, România este văzută ca întoarsă istoric la precomunism, cu anul reper 1938, dar în anul dialogului, începând cu 2008, este găsită într‑un bun curs de reabilitare. Iar aceasta ajunge să fie resimţită chiar personal, prin interesul care îi este arătat scriitorului de către cititorii tineri.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
