Sorana Mănăilescu: Maestre Vlad Stănculeasa, aparţineţi unei perioade din viaţa muzicală în care performanţa este dublată de reflecţie. Colegii de generaţie încearcă diferite posturi – interpreţi, dirijori, compozitori – sau limbaje interartistice care le asigură un contact mult mai adânc cu universul muzicii. Există, totodată, noul model al interpretului care nu este globetrotter, ci student al cursurilor de măiestrie la academii de prestigiu sau teoreticieni în nume propriu. Ce finalitate are colaborarea dumneavoastră cu Konrad von Abel, fostul discipol al lui Sergiu Celibidache, în studiul fenomenologiei muzicale?
Vlad Stăneculeasa: Cred ca aţi punctat corect faptul că fiecare muzician îşi alege propria cale. E şi firesc să te laşi sedus de multiple forme de exprimare artistică acum, când marii solişti sunt la un click distanţă şi când poţi urma un curs de măiestrie inclusiv online, fără stresul deplasării. În cazul meu, apropierea de fenomenologia muzicală şi, implicit, de Konrad von Abel a pornit dintr‑o nelinişte şi o căutare căreia nu reuşeam să le găsesc sensul. Ajunsesem la un soi de disperare continuă, pentru că pendulam între diverse maniere interpretative, mereu sedus de alte şi alte „descifrări inedite”. Fără să pot concretiza ce anume mă nemulţumea, încercam să găsesc un sens al înţelegerii subiective a muzicii, atât din perspectiva interpretului, cât şi a ascultătorului. Exista un adevăr care nu putea fi pus la îndoială?
Abordarea partiturii muzicale într‑un mod conştient, explorarea propriilor experienţe legate de muzică şi integrarea lor în transmiterea către public, aprofundarea impactului pe care planurile sonore îl au asupra ascultătorului, precum şi modelarea acestora în timp real, mereu prezent şi conştient, pe scurt, înţelegerea muzicii dintr‑o perspectivă filosofică a fost posibilă doar datorită întâlnirii cu muzicianul Konrad von Abel. Fiecare sesiune de lucru a fost prilejul unei „conversaţii despre muzică” şi calea mea spre pacea interioară pe care ţi‑o dă satisfacţia găsirii de sine. E adevărat, acum mă gândesc mai mult înainte de a atinge instrumentul, dar conexiunea reală pe care o am în momentul interpretării îmi aduce satisfacţia fără de care nu aş fi putut să mă dedic acestui tip de carieră cu potenţialul de a te mistui, ca un foc de neoprit.
În 1994 apărea în revista Amadeus, din Madrid, o mărturisire a lui Celibidache privitoare la sentimentul de sculptor pe care îl încearcă în faţa orchestrei din care extrage o coloană de sunete. De ce a dorit interpretul Vlad Stănculeasa să fie maestru de concert al atâtor mari orchestre şi cum aţi defini acest mediator între solist şi orchestră?
A fi maestru de concert al unor mari orchestre poate fi văzut ca un pas firesc în dezvoltarea profesională şi artistică a unui violonist. Această implicare în mecanismul de funcţionare a unei orchestre poate fi o adevărată sursă de inspiraţie. Să înţelegi şi să încerci să unifici moduri specifice de atac, să cauţi să integrezi diferenţele timbrale ce caracterizează instrumentele, toată această interacţiune cu un ansamblu mare şi complex de instrumentişti sub conducerea unui dirijor experimentat poate oferi noi perspective asupra muzicii şi şansa de a te dezvolta într‑un context muzical amplu. Deşi sună paradoxal, doar exersând capacitatea de a asculta am reuşit să‑mi îmbunătăţesc performanţa solistică. Pot spune că datorez orchestrei ceea ce sunt în acest moment.
Aţi concertat alături de legende ale artei interpretative: Gustavo Dudamel, Manfred Honneck, Christoph Eschenbach, Maxim Vengerov, Janine Jansen, Jose Gallardo, Mischa Katz sau Ana Chumachenco. Brâncuşi a plecat de lângă Rodin, spunând că nimic nu creşte la umbra marilor copaci. Ce aţi câştigat dumneavoastră din această apropiere?
Înţeleg afirmaţia lui Brâncuşi, aşa cum înţeleg şi călătoria lui iniţiatică în scopul de a‑l întâlni pe marele artist. În copilărie vânam interpretări ale unor violonişti care mă fascinau, îmi amintesc polemicile pe care le stârnea în cercul meu de prieteni un anumit artificiu de interpretare; eram însetaţi după aceste dovezi ale unui nivel extraordinar de performanţă. Acum, internetul este un instrument care a desacralizat sfera aceasta a marilor interpreţi, deşi accesul la toate aceste comori în cheia accesibilităţii nu a dus neapărat la creşterea nivelului de apreciere… În orice caz, momentele în care am avut şansa să împart scena cu cei pe care îi admiram şi‑i ascultam cu nesaţ au fost adevărate surse de inspiraţie. Colaborarea cu aceşti maeştri a constituit o adevărată lecţie de viaţă şi o experienţă inestimabilă în dezvoltarea mea artistică.
Pe de altă parte, lucrând alături de atâţia artişti renumiţi ai scenei de concert, am avut ocazia să explorez şi să abordez diverse stiluri şi repertorii muzicale. Cred că această diversitate m‑a făcut să fiu un interpret mai versatil şi mai flexibil. Toate aceste colaborări m‑au ajutat să capăt mai multă încredere în propria judecată, iar dacă în trecut erau rare momentele în care eram mulţumit atunci când coboram de pe scenă, acum aceste clipe de satisfacţie sunt tot mai dese. Am înţeles că acea vânătoare după interpretarea perfectă este, de fapt, o căutare permanentă care îţi cere să fii mereu implicat şi atent. Pilotul automat nu este o salvare, în muzică.
Este evident că tradiţia muzicală românească atinge în dumneavoastră o coardă profundă: de la vioara care a aparţinut cândva lui Enescu la ataşamentul faţă de muzica sa şi a altor compozitori români pe care îi aduceţi în atenţia publicului din mari săli de concert ale lumii şi la nevoia de contact cu personalităţi care le‑au fost alături, precum Menuhin, în cazul lui Enescu, sau Konrad von Abel, în cazul lui Celibidache. Ce mărci ale identităţii credeţi că sunt conferite de tradiţie în cariera unui muzician?
În general, tradiţia conferă muzicianului o identitate culturală şi artistică distinctă. Toţi avem, datorită mediului din care provenim, o perspectivă unică ce valorifică cunoştinţele şi influenţele din moştenirea culturală a ţării tale. Aceste mărci ale identităţii despre care vorbiţi cred că pot fi motorul unei cariere artistice autentice şi semnificative. Pe de altă parte, respectarea tradiţiei muzicale nu înseamnă neapărat conformism, ci poate fi asociată cu spiritul pionieratului. Un muzician care aduce în atenţia publicului lucrări mai puţin cunoscute sau valorifică elemente tradiţionale într‑un context contemporan poate fi un promotor al inovaţiei artistice. Nu întâmplător am ales să promovez mereu creaţia românească (Enescu, Constantinescu, Jora, Olah) în concerte, precum şi în studioul de înregistrări. M‑am concentrat pe latura introvertită a universului nostru şi a identităţii noastre, în care cred foarte mult şi de care mă simt foarte ataşat. Descifrarea unui astfel de limbaj muzical specific aduce muzicianului o perspectivă adâncă asupra culturii sale. Cu fiecare notă interpretată, te transformi într‑un povestitor al spiritului poporului său.
În CD‑ul Romanian Journey, alături de pianistul Thomas Hoppe, am abordat lucrări de Jora, Constantinescu şi Olah. Făcusem cunoştinţă cu aceşti compozitori în timpul studiilor gimnaziale, pe vremea când mă simţeam limitat în modul meu de abordare. De aceea am vrut să aduc această muzică spre înălţimi contemporane nu din dorinţa unei demonstraţii de virtuozitate, ci din nevoia unei căutări conştiente de a înţelege valorile şi emoţiile ce zac în profunzimile identităţii mele de muzician român. Bineînţeles, această misiune de împărtăşire a tradiţiei muzicale nu este un act solitar, ci capătă amploare în comunicarea cu publicul. Doar acolo, pe scenă, interpretul devine un purtător de mesaj, o fântână de cultură şi emoţie, care aduce în sălile de concert ale lumii o parte din sufletul poporului său.
Cred că un muzician are puterea de a transforma specificul în universal, iar tradiţia muzicală îi poate conferi nu doar o identitate artistică profundă, ci şi o misiune nobilă. Prin tradiţie ne găsim rădăcini şi aripi pentru a zbura în universul de necuprins al artei interpretative.
Ce efect a avut câştigarea premiului la Festivalul Internaţional „George Enescu” din 2007? A fost acest eveniment deschizător de drumuri către performanţă internaţională?
Cu siguranţă, a avut un impact semnificativ asupra carierei mele. A fost, practic, un moment deschizător de drumuri către performanţa internaţională. De asemenea, mi‑a adus vizibilitate şi recunoaştere. Cel mai greu este, probabil, să obţii această recunoaştere acasă. Câştigarea acestui premiu a fost momentul care mi‑a consolidat reputaţia în rândul colegilor muzicieni şi al comunităţii muzicale internaţionale.
Dacă stau să meditez asupra momentului în sine, cred că acest premiu m‑a transformat într‑un ambasador al culturii şi tradiţiei muzicale româneşti, dar a avut şi semnificaţia unei călătorii către mine însumi, o călătorie care m‑a ajutat să înţeleg ce înseamnă să faci parte din marea familie a muzicienilor. Am învăţat să ascult mai mult, să mă las inspirat de muzica şi geniul altora şi să‑mi găsesc vocea proprie în această armonie universală.
Ce vă leagă în continuare de Festivalul Internaţional „George Enescu”?
Pentru mine, festivalul devine un cadru de reîntoarcere la rădăcinile muzicale, la esenţa propriei identităţi artistice. Într‑o lume în continuă schimbare, unde influenţele culturale se împletesc adesea într‑un haos global, Festivalul Internaţional „George Enescu” rămâne un sanctuar al muzicii clasice româneşti. Pe de altă parte, participarea la eveniment reprezintă şi o oportunitate de a crea legături durabile cu alţi artişti şi interpreţi care împărtăşesc pasiunea pentru arta sonoră. Este, până la urmă, un valoros schimb de idei şi experienţe. În toată această atmosferă magică a festivalului, găsesc inspiraţie şi sens, iar participarea mea devine un capitol continuu într‑o poveste muzicală şi filosofică personală.
Atracţia pentru Festivalul „George Enescu” nu se reduce doar la oportunităţi profesionale sau la faimă, ci atinge o dimensiune mai profundă, în care sufletul meu se simte acasă într‑un spaţiu care îmi aminteşte de esenţa mea ca artist şi de legătura permanentă cu tot ceea ce înseamnă cultura românească.
Predaţi la Superior Conservatory of Music în Barcelona (ESMUC) şi ca profesor invitat la alte instituţii de învăţământ muzical. Aţi simţit totuşi nevoia să creaţi o instituţie proprie de formare a tinerelor talente. Care sunt calităţile pe care urmăriţi să le dezvoltaţi la discipolii dumneavoastră? Vom putea vorbi cândva de o Şcoală Vlad Stănculeasa, aşa cum a făcut Celibidache o şcoală cu un profil consacrat?
La baza dorinţei mele de a crea o instituţie de formare a tinerelor talente se află aspiraţia mai veche de a cultiva calităţi esenţiale în sufletele elevilor mei, pentru că urmăresc să dezvolt mai mult decât competenţe muzicale. Vreau să‑i încurajez să‑şi cultive sensibilitatea şi expresivitatea, pentru a putea explora mesajul şi profunzimea operei interpretate. Practic, caut să‑i însoţesc în propria lor călătorie către esenţa şi înţelesul adânc al muzicii. Cred că o tehnică impecabilă permite elevilor să‑şi exprime în deplină libertate ideile muzicale. Pe fundaţia solidă a unei virtuozităţi strălucitoare, se poate construi structura unei interpretări autentice, capabilă să atingă sensibilitatea sufletelor ascultătorilor. Bineînţeles, totul este un efort de autodisciplină şi muncă asiduă şi încerc să le transmit elevilor mei valoarea dedicării şi a efortului susţinut în căutarea perfecţiunii muzicale.
În ceea ce priveşte visul meu de a crea o instituţie proprie de formare a tinerelor talente, acest lucru depinde de complexitatea vieţii şi de o serie de circumstanţe favorabile. Dar mai ales de sprijinul pe care soţia mea, Natalie Dentini, mi‑l va oferi, pentru că ei îi datorez existenţa Academiei NUME, care, anul acesta, a căpătat o amploare nesperată. Din anul 2019, în fiecare vară, profesori renumiţi precum Steven Isserlis, Augustin Hadelich, Stella Chen, Alban Gerhardt şi studenţi deosebiţi sunt invitaţi să lucreze timp de o săptămână, pentru a perpetua pasiunea pentru muzică. Dacă destinul îmi va oferi prilejul şi resursele necesare, probabil că mi‑aş putea imagina o Academie Vlad Stănculeasa ce ar putea deveni realitate, la fel ca Şcoala legendarului dirijor Sergiu Celibidache.
■ Violonist, dirijor
Sorana Mănăilescu în dialog cu Vlad Stănculeasa
