Gigel Paraschiv (n. 14 decembrie 1966, în judeţul Brăila). În perioada 1987‑1992, a urmat cursurile Institutului Politehnic Bucureşti, specializarea Construcţii de Maşini Agricole, finalizându‑le în 1992, prin obţinerea diplomei de licenţă şi a statutului de inginer. A parcurs toate treptele ierarhiei didactice, astfel încât din 2009 activează ca profesor universitar, decan al Facultăţii de Ingineria Sistemelor Biotehnice (2007‑2012), director general al Direcţiei Generale Strategii privind Corelarea Sistemului de Învăţământ cu Piaţa Muncii – Ministerul Educaţiei (2009), prorector al Universităţii Politehnica din Bucureşti (2012; 2016‑2017), Secretar de Stat responsabil cu Învăţământul Superior – Ministerul Educaţiei (2012‑2016 şi 2107 – prezent), membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu” (ASAS, din 2007). Activitatea ştiinţifică s‑a derulat şi se derulează într‑o arie pluridisciplinară, ce a permis iniţierea şi dezvoltarea unor direcţii de cercetare teoretico‑aplicative în domeniile modelării matematice şi simulării proceselor în ingineria mecanică, sistemelor CAD, sistemelor de acţionare a maşinilor şi instalaţiilor, ingineriei şi managementului mediului etc.
Activitatea depusă în cadrul unor echipe ştiinţifice din medii culturale şi de cercetare diferite are ca rezultate concretizate în publicarea a peste 20 de cărţi şi îndrumare în domeniile mecanică agricolă şi ingineria mediului, peste 100 de articole publicate în reviste de specialitate, peste 130 de lucrări publicate în cadrul unor manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi 50 contracte şi granturi, dintre care 12 ca director sau responsabil de proiect. Membru al unor asociaţii academice de prestigiu: Societatea pentru Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României, Balkan Environmental Association (B.EN.A.), American Society of Agricultural & Biological Engineers (ASABE), USA, Societatea de Robotică a României, preşedinte al Societăţii Inginerilor de Mecanică Agricolă din România (SIMAR) şi preşedintele consiliului director al Institutului Naţional de Cercetare‑Dezvoltare pentru Maşini şi Instalaţii destinate Agriculturii şi Industriei Alimentare (INMA) – Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică.
Cărţi publicate: Acţionarea hidraulică a maşinilor agricole. Elemente componente ale sistemelor hidraulice (2000); Metode matematice în biotehnică şi ingineria mediului (2002); Sisteme de acţionare (2004); Ecologie şi protecţia mediului (2014); Instalaţii pentru reciclarea deşeurilor (2017); Obţinerea biogazului şi impactul asupra mediului (2020) ş.a. Propuneri de brevete de invenţii – 7 propuneri, din care 2 concretizate prin B07B‑001/00 (2020), respectiv 134101 B1 / 2022 (2022).
Titluri, diplome, medalii: Împreună cu echipele de cercetare din care face parte, a obţinut medalia de aur în cadrul celei de a XI a Ediţii EUROINVENT (2019) pentru „Technological innovation for wastewater treatment by flotation using magnetic oxide nanomaterials”; Pentru „Sistem de creştere a performanţelor unui vas de distilare” a obţinut Medalia de excelenţă şi de aur la ediţia a XVIII a Salonului Internaţional PRO INVENT Cluj‑Napoca (2020), respectiv Medalia de aur în cadrul Salonului de Invenţii şi Inovaţii „Traian Vuia” Timişoara (2021); Diplomă de excelenţă şi medalie de argint – Salonul Internaţional INVENTICA Iaşi (2021) pentru invenţia „Sită cilindrică cu trei sectoare acţionate individual prin arbori tubulari”; Medalia de bronz la Salonul Internaţional de Invenţii şi Inovaţii „Traian Vuia” Timişoara pentru inveţia „Tambur cu lame reglabile pentru distrus resturi vegetale” ş.a. Este membru al comunităţii academice din diverse centre universitare, fiindu‑i acordat titlul „Doctor Honoris Causa” în 9 instituţii de învăţământ superior.
***
Şcoala românească
Mihaela Rusu: Sistemul românesc de educaţie a fost mereu în centrul discuţiilor. Cum aţi descrie dumneavoastră, domnule Secretar de Stat Gigel Paraschiv, procesul învăţământului universitar actual din România în calitate de profesor?
Prin structura şi evoluţia sa, sistemul de învăţământ superior din România a beneficiat de tradiţie, existând acumulări şi evoluţie la nivelul fiecărui program de studii universitare, indiferent de domeniul de studii din care face parte. Proiectele derulate până în prezent la nivelul sistemului naţional de învăţământ superior au urmărit dezvoltarea şi implementarea instrumentelor şi mecanismelor pentru îmbunătăţirea sistemului de asigurare a calităţii în universităţi, dezvoltarea sistemului naţional al calificărilor în învăţământul superior, creşterea accesului la educaţia universitară, dezvoltarea învăţământului superior bazat pe rezultate, sprijin pentru dezvoltarea alianţelor de universităţi, colaborarea cu institute de cercetare şi mediul de afaceri, promovarea antreprenoriatului, formarea continuă a cercetătorilor, stimularea şi dezvoltarea carierei. Toate acestea au avut şi au efecte mai mult decât benefice, la nivelul comunităţilor academice româneşti.
Foarte des auzim critici aduse la adresa sistemului de învăţământ din România, dar trebuie să recunoaştem că şi acesta, ca orice alt domeniu, are plusuri şi minusuri. Vorbiţi‑ne despre câteva din atuurile învăţământului superior şi despre lucrurile unde consideraţi că s‑ar mai putea aduce îmbunătăţiri.
Şcoala românească cuantifică foarte multe elemente pozitive, dintre acestea remarcându‑se: absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior din România se integrează şi performează în diverse domenii de activitate din afara graniţelor ţării, ceea ce consolidează nivelul educaţional bun. Acest lucru conduce la creşterea atractivităţii universităţilor româneşti pentru studenţii străini; compatibilitatea dintre sistemul educaţional naţional şi cel european, respectiv integrarea în spaţiul european al educaţiei şi cercetării; centrarea învăţământului pe student; autonomia universitară; consolidarea parteneriatelor cu mediul socioeconomic; îmbunătăţirea colaborărilor interuniversitare la nivel naţional şi internaţional; studenţii, în prezent, beneficiază de facilităţi şi sprijin la nivel socio‑profesional (mobilităţi internaţionale şi interne, burse, facilităţi de transport, recunoaştere internaţională a diplomelor), iar în viitorul apropiat instituţiile de învăţământ superior româneşti se vor armoniza cu dinamica internaţională (legitimaţia europeană de student, recunoaşterea reciprocă automată a diplomelor şi a perioadelor de studiu în străinătate, îmbunătăţirea predării şi învăţării limbilor) etc.
Există provocări multiple la care învăţământul românesc trebuie să răspundă de la efecte ale crizei demografice până la redefinirea continuă a rolurilor instituţiilor de învăţământ superior în raport cu mediul de afaceri, precum şi concurenţa pentru resurse şi studenţi. În plus, învăţământul superior contemporan este influenţat de trei factori care sunt generatori de schimbări: globalizarea, comunicarea şi tehnologia informaţiei. Susţin şi încurajez constituirea de alianţe universitare, prin care să crească numărul mobilităţilor atât pentru studenţi, cât şi pentru cadrele didactice. Totodată, încurajez instituţiile de învăţământ superior româneşti să constituie echipe care să elaboreze proiecte de cercetare comune (inclusiv publicarea în comun de articole şi lucrări ştiinţifice) şi programe de studii integrate, în contextul în care există reglementat cadrul legal.
Dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor
Oferă sistemul învăţământului superior suport pentru tinerii din mediul rural sau pentru cei din grupurile dezavantajate pentru continuarea studiilor?
Politicile publice naţionale privind îmbunătăţirea accesului, a participării şi a absolvirii în învăţământul superior au permis şi permit dezvoltarea de măsuri sistemice care asigură parcursul şcolarităţii pentru studenţii din categorii vulnerabile. Există măsuri implementate care asigură accesul şi participarea candidaţilor şi studenţilor respectivi, dintre care se pot preciza: alocarea, în cadrul cifrei de şcolarizare, de locuri dedicate categoriilor dezavantajate (persoane cu cerinţe educaţionale speciale/ dizabilităţi, cei proveniţi din sistemul de protecţie socială, candidaţi de etnie romă, respectiv absolvenţi de licee situate în mediul rural); sprijinirea exceptării de la plata de taxe; acordarea de burse sociale pentru susţinerea financiară a studenţilor cu venituri reduse; alocarea de subvenţii pentru cazare, masă şi transport; încurajarea atragerii studenţilor din grupuri subreprezentate şi netradiţionale, inclusiv a românilor care locuiesc în străinătate; creşterea transparenţei informaţiilor şi oferirea de îndrumări cu privire la oportunităţile şi rezultatele educaţionale, care să stea la baza alegerii parcursului educaţional şi să ajute la reducerea abandonului; acordarea de burse pentru stagii de studii universitare şi postuniversitare, stagii universitare complete de masterat şi de doctorat, pentru stagii postdoctorale şi de cercetare în străinătate; stimularea instituţiilor de învăţământ superior de stat pentru suplimentarea fondului pentru burse provenit de la bugetul de stat, pentru fiecare categorie de burse, cu fonduri provenite din venituri proprii etc. De asemenea, există măsuri proactive legate de corelarea indicatorilor de finanţare şi de calitate cu indicatorii de performanţă ai universităţilor, în raport cu asigurarea de şanse egale şi realizarea incluziunii sociale.
Astăzi, vorbim despre o dezvoltare fără precedent a tehnologiilor, dar şi despre schimbările tot mai dese la nivelul pieţei muncii. Ce paşi sunt făcuţi în prezent pentru creşterea calităţii învăţământului superior şi potrivirea acestuia cu cerinţele pieţei?
În deceniul acesta se remarcă reconfigurarea economiei mondiale în sensul emergenţei unor domenii care astăzi se iniţiază, iar acest fapt are un impact deosebit în ceea ce priveşte profesiile viitorului şi importanţa acestora. La perioade foarte scurte de timp (de câţiva ani) apar profesii noi, iar pentru a putea contura viitorul muncii trebuie întâi să înţelegem profesiile viitorului, pentru a proiecta mediul educaţional.
Universităţile româneşti trebuie să aibă menirea de a acţiona ca un „magnet puternic” pentru atragerea de studenţi şi cercetători talentaţi, iar prin activităţile de predare‑învăţare universităţile să îşi dezvolte potenţialul de a asigura pregătirea/ formarea continuă, beneficiind şi de recrutarea cursanţilor angajaţi în întreprinderile regionale şi nu numai. Dacă se predau programe de studii universitare care răspund exclusiv cerinţelor candidaţilor, neexistând în piaţa muncii locală o cerere articulată, rezultatul de multe ori este defavorabil comunităţii regionale, iar consecinţa este adesea deplasarea absolvenţilor către regiuni mai dinamice, astfel că, de multe ori, absolvenţii pot oferi calea şi conectivitatea prin care au loc schimbul de informaţii între mediul academic şi companii. Se impune în acest context, armonizarea formării universitare cu inovaţia şi sprijinirea implementării/dezvoltării strategiilor de specializări inteligente la nivel de comunitate şi regiune, fiind firească introducerea învăţământului dual ca formă de învăţământ în mediul universitar, învăţământ în care responsabilităţile cu privire la desfăşurarea activităţilor de învăţare, predare şi evaluare sunt partajate între instituţia de învăţământ superior acreditată şi operatorii economici.
Sunt universităţi din România care asigură studenţilor un loc de muncă odată cu absolvirea?
În ultimii ani remarcăm o creştere a angajabilităţii la nivelul tuturor universităţilor din ţara noastră. Instituţiile româneşti de învăţământ superior îşi flexibilizează şi adaptează continuu oferta educaţională în raport cu piaţa muncii, mai ales. La nivel naţional şi nu numai, sunt domenii care s‑au consacrat în raport cu aceste cerinţe, şi evidenţiem pe cele din STEM (Science, Technology, Engineering, Mathematics), la care absolvenţii alături de cei din domeniile ştiinţelor medicale, juridice, economice şi nu numai, au căutare în piaţa muncii. În esenţă, fiecare program de studii este calibrat în raport cu cerinţele mediilor socioeconomice, acest fapt reprezentând preocuparea primordială a universităţilor. De asemenea, din anul 2018, la iniţiativa Ministerului Educaţiei sunt susţinute programele de studii universitare din domeniile prioritare de dezvoltare a României, fiind alocate anual distinct 5.000 de locuri pentru studiile de licenţă, 4.500 de locuri pentru studiile de master, respectiv 400 locuri pentru studiile de doctorat.
Transformarea digitală a României
Pandemia COVID‑19 din primăvara anului 2020 a condus la sistarea cursurilor universitare din România în formatul clasic. Trecerea bruscă şi neplanificată la învăţământul online a generat o serie de provocări atât pentru studenţi, cât şi pentru cadrele didactice, nevoiţi să se adapteze procesului de învăţare şi predare în noul context de organizare şi comunicare. Evident că oferta serviciilor educaţionale şi non‑educaţionale oferite studenţilor de către universităţi a fost limitată. Dacă am fi nevoiţi să mai trecem printr‑o situaţie similară, consideraţi că universităţile din România au lucrat pentru îmbunătăţirea procesului de comunicare cu studenţii, şi‑au regândit oferta de servicii educaţionale, astfel încât să pună la dispoziţia acestora un program de învăţare adaptat mediului online?
Nevoia digitalizării sistemului educaţional pentru a răspunde unei societăţi moderne s‑a suprapus nevoilor determinate de asigurarea derulării procesului educaţional în condiţii adecvate, chiar şi în situaţia în care şcoala faţă în faţă nu a fost posibilă din cauza pandemiei. De remarcat faptul ca universităţile româneşti şi‑au adaptat rapid infrastructura educaţională, în contextul pandemiei, accesând şi dezvoltând procesul didactic online prin utilizarea de platforme dedicate şi/ sau prin crearea aplicaţiilor proprii. Astfel, Ministerul Educaţiei, prin instrumente de finanţare, a sprijinit şi sprijină instituţiile de învăţământ pentru dezvoltarea continuă a oportunităţilor de învăţare şi dezvoltare profesională, în contextul unui ecosistem educaţional digital.
În fapt, transformarea educaţiei pentru era digitală a fost şi este o sarcină a întregii societăţi. Astfel, procesul didactic devine dinamic, capabil să genereze înzestrarea studenţilor cu competenţe adaptate secolului XXI, în directă concordanţă cu rezultatele vizate. Formarea academică se impune să fie constituită într‑un model educaţional inovativ, adaptându‑şi permanent curricula, din care nu trebuie să lipsească fluenţa digitală şi abilităţile STEM. Este imperios necesar ca tehnologia digitală să fie valorificată cu scopul de a facilita furnizarea de oportunităţi de predare ‑ învăţare flexibile şi accesibile, inclusiv pentru cursanţii adulţi, fiind un mecanism util în procesul de recalificare, perfecţionare sau de schimbare a carierei. Resursele educaţionale deschise şi analiza învăţării au potenţialul de a îmbunătăţi învăţarea, dar încă nu sunt optim exploatate. Aşadar, se impune un conţinut educaţional de înaltă calitate pentru a stimula relevanţa, calitatea şi caracterul favorabil incluziunii educaţiei şi formării europene la toate nivelurile. Instituţiile de învăţământ au un rol din ce în ce mai important în calitate de furnizori de învăţare pe tot parcursul vieţii.
Transformarea digitală a României, în consonanţă cu cea europeană, este accelerată de progresul rapid al noilor tehnologii (inteligenţa artificială, robotica, tehnologii de tip cloud computing şi blockchain etc).
Redresarea Europei
Există un fenomen care a luat amploare în ultimii ani, este vorba de plecarea tinerilor în străinătate la studii. Motivele pentru care aceştia optează să plece sunt diverse, ce oferă universităţile din străinătate în plus faţă de cele din România?
Există o serie de motive care creează atractivitate pentru studiul în străinătate, de la tradiţia de secole a unor universităţi (cu acumulările şi oportunităţile oferite) la interaţiunea cu o nouă cultură, până la dezvoltarea unor atitudini globale şi îmbunătăţirea unor viitoare oportunităţi de muncă. Important este pentru noi să conştientizăm procesul în ansamblul său şi să ţinem cont de fenomenul real al internaţionalizării învăţământului, care are două componente principale: „internaţionalizarea acasă” şi „internaţionalizarea în străinătate”.
România este parte a strategiei europene pentru universităţi, iar fenomenul menţionat de dumneavoastră subscrie acestei dimensiuni. Astăzi există în Europa aproximativ 5.000 de instituţii de învăţământ superior, 17,5 milioane de studenţi, 1,35 milioane de persoane care predau şi 1,17 milioane de cercetători. Strategia actuală în domeniul internaţionalizării vizează să sprijine toate universităţile din Europa şi să le faciliteze adaptarea la condiţiile în schimbare, pentru a se dezvolta şi a contribui la rezilienţa şi redresarea Europei.
Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră şi mai ales la potenţiale provocări generate, aş pune accent, din perspectiva instituţională, însă pe ceea ce am oferit şi oferim noi, referitor la studiul în străinătate: mobilităţi studenţeşti de tip outgoing (studiu, respectiv practică) în statele membre UE şi ţările asociate la programul Erasmus+, care au fost de aproximativ 10.500, atât în 2021, cât şi în 2022. De asemenea, numărul membrilor personalului universitar din România beneficiari de mobilităţi de predare sau formare a fost de 5.000 în 2021 şi 5.500 în 2022. La aceştia se adaugă 5.000 de studenţi şi membri ai personalului universitar, atât incoming, cât şi outgoing, ca beneficiari de mobilităţi în cadrul cooperării cu ţări terţe care nu sunt asociate la program – acţiunea „International credit mobility”. În contextul celor menţionate, este de remarcat implicarea instituţiilor de învăţământ superior şi participarea în cadrul programelor de mobilităţi academice, poziţionarea acestora în clasamente internaţionale, adaptarea învăţământului superior la noul proiect al reţelelor de universităţi europene. În fapt, alianţele de universităţi europene se constituie în viitoare campusuri inter‑universitare ce vor facilita libera circulaţie a studenţilor, doctoranzilor, personalului didactic şi cercetătorilor. Astfel se vor uni experienţa, platformele şi resursele necesare pentru a furniza programe sau module comune destinate să acopere diverse discipline şi specializări. Aceste curricule vor fi foarte flexibile şi vor oferi studenţilor posibilitatea să‑şi personalizeze educaţia, alegând ceea ce, unde şi când să studieze obţinând astfel o diplomă europeană. În acest sens, susţinem finanţarea instituţiilor de învăţământ superior care fac parte din alianţe de Universităţi Europene. România, prin Ministerul Educaţiei, cofinanţează proiectele dedicate dezvoltării şi consolidării de reţele universitare europene.
Trebuie să menţionăm şi faptul că există foarte multe facultăţi din România, care prin curricula atractivă bazată pe practică au atras foarte mulţi candidaţi internaţionali. Cât contează pentru sistemul de învăţământ acest aspect?
Dimensiunea internaţională instituţională a învăţământului superior nu este un element exclusiv al timpului nostru. Universitatea a apărut ca şi entitate în urmă cu 935 de ani (Bologna), şi apoi s‑a răspândit în alte oraşe‑cetăţi ale lumii (din Franţa şi Anglia, la început), ca un mediu intercultural, în care studenţi şi profesori, veniţi din diferite colţuri ale Europei, vizau cunoaşterea. Noutatea de astăzi, referitor la internaţionalizarea învăţământului superior, este reprezentată de dinamica fenomenului şi noile valenţe existente. Făcând o remarcă adiacentă, prognozele pentru viitorul apropiat plasează învăţământul superior pe una dintre primele poziţii în clasamentul „industriilor” cu cel mai ridicat potenţial de creştere şi interacţiune la scară globală. Instituţiile de învăţământ superior sunt încurajate să dezvolte opţiuni suplimentare de mobilitate, cum ar fi mobilitatea virtuală, sau să permită studenţilor imobili să aibă o experienţă internaţională „la domiciliu”.
O altă manifestare practică a conceptului de internaţionalizare acasă este prezenţa unor experţi străini pentru activităţi de evaluare în instituţiile de învăţământ superior şi în diferite organisme, consilii şi comitete pentru activităţile de evaluare este o oportunitate pentru instituţiile de învăţământ superior de a împărtăşi experienţă şi plusvaloare.
Numărul de studenţi străini din ţările Programului Erasmus+ incoming a fost de 4.500 în 2021 şi 4.600 în 2022. La aceştia se adaugă 4.000 de studenţi şi membri ai personalului universitar, incoming, ca beneficiari de mobilităţi în cadrul cooperării cu ţări terţe care nu sunt asociate la program – acţiunea „International credit mobility”. Instituţiile de învăţământ superior din România sunt frecventate, anual, de peste o jumătate de milion de studenţi. Dintre aceştia, între 5% şi 6% sunt studenţi străini. În ultimii 6 ani universitari, numărul studenţilor din afara ţării înmatriculaţi la studii superioare în România a cunoscut o creştere cu peste 26% (luând în considerare şi studenţi „români de pretutindeni”).
România nu are nicio universitate în top 500 cele mai bune instituţii de învăţământ superior din lume, potrivit unui clasament realizat de revista britanică Times Higher Education.. Clasamentul include o listă cu aproape 1.800 de universităţi din peste 100 de ţări şi au fost analizate peste 120 de milioane de citate din aproape 16 milioane de publicaţii de cercetare. Care sunt problemele cu care se confrunta universităţile din România de le împiedică să devină relevante la nivel internaţional.
Clasamentele academice internaţionale sunt foarte importante, creând un impact important asupra colaborărilor internaţionale inter‑universitare din perspectivele calităţii învăţământului superior şi responsabilităţii universităţilor faţă de finanţare. În fapt, aceste ierarhii vizează indicatori şi criterii pentru estimarea calităţii educaţiei, a corpului profesoral şi a rezultatelor activităţii de cercetare a universităţilor şi nu numai. Luând ca exemplu clasamentul ARWU (Shanghai), acesta cuantifică în scorul total indicatori precum: număr de absolvenţi laureaţi cu Premiul Nobel sau medalia Fields, număr de cadre din universităţi laureate cu Premiul Nobel sau medalia Fields, număr de cadre considerate „highly cited” de către ISI, număr de articole ştiinţifice publicate în revistele Nature şi Science, număr de articole indexate ISI în ultimul an, respectiv performanţa academică raportată la dimensiunea instituţiei. Este foarte important de precizat că se pune accent pe recunoaşterea excelenţei în cercetare, componentă a vizibilităţii internaţionale, astfel că în ultimi ani s‑a alocat finanţare pentru universităţile româneşti care au domenii evidenţiate în clasamente internaţionale, respectiv cofinanţare a proiectelor dedicate dezvoltării şi consolidării reţelelor de universităţi europene. Se impune să precizăm şi evoluţia, în timp, în clasamentele internaţionale a universităţilor româneşti, de la 20 de universităţi în 2016 la 31 de universităţi în 2022 (conform metarankingurilor anuale).
Mulţi spun că lipseşte motivaţia personală a studenţilor, că nivelul lor de cunoştinţe a scăzut, prin urmare calitatea predării a fost forţată să coboare. Ce s‑ar putea schimba pentru remedierea acestei situaţii?
La nivelul învăţământului superior românesc, preocupări reale există în acest sens, vizându‑se implicare de la tutoriat individual şi instituţional până la granturi naţionale, finanţate pentru facultăţi/universităţi, prin care se sprijină activităţi menite să răspundă nevoilor studenţilor, prin activităţi de remediere, îndrumare, consiliere şi orientare în carieră, servicii de sprijin, precum şi înfiinţarea şi dotarea centrelor de învăţare pentru a sprijini cursanţii aflaţi în situaţii de risc. De asemenea, considerăm că foarte importante sunt mobilităţile studenţeşti, asigurate atât prin programele menţionate anterior, cât şi prin iniţiativa Universităţilor Europene (bazată pe 60 de alianţe, cu implicarea a mai mult de 500 de instituţii de învăţământ superior, până în 2024).
Predarea nu înseamnă doar livrarea de informaţii, ci şi implicarea activă a profesorului în relaţia cu studenţii. Poate modul de organizare al demersului didactic al fiecărui cadru universitar să asigure creşterea calităţii educaţiei?
Astăzi, învăţământul superior românesc, asemenea celui mondial, se regăseşte într‑o continuă schimbare de paradigmă, la nivel educaţional, în raport cu provocările şi evoluţiile globale: de la metode clasice la metode digitale; de la formarea pasivă la cea bazată pe descoperire, interactivă, imersivă; de la educaţie asimilată în perioada timpurie la educaţie continuă de‑a lungul vieţii; de la abordarea de masă a învăţării la învăţarea personalizată, individualizată etc. Toate acestea subscriu abordării holistice a acţiunii Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi formării, pentru a se crea spaţiul european de învăţare, respectiv de cercetare de care să beneficieze, în egală măsură, cursanţii, profesorii, instituţiile şi mediul socioeconomic.
Actul de învăţare reprezintă principala misiune a comunităţilor academice, iar instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a dezvolta şi implementa mecanisme reale pentru creşterea continuă a calităţii procesului didactic.
Educaţie universitară – inovaţie – cercetare
Educaţia este cea mai bună achiziţie pentru fiecare tânăr. Găsim în universităţile din România un cadru optim pentru dezvoltarea potenţialului acestora? Oferă universităţile şanse egale pentru toţi tinerii care aspiră spre învăţământul superior?
Instituţiile de învăţământ superior care au promovat incluziunea şi echitatea, au cunoscut succese educaţionale remarcabile, iar strategiile dezvoltate sunt strâns legate de contextul social, politic, cultural şi economic, fiind conectate cu resursele instituţionale interne, respectiv cu dezvoltarea curriculară şi a cadrului organizaţional de lucru.
Suntem susţinătorii echităţii ca proces continuu, astfel ca orice student să fie tratat în conformitate cu nevoile sale individuale, asigurând şi oferind aceleaşi şanse de succes tuturor, prin servicii de sprijin social, echilibru de gen, acces pentru studenţii cu dizabilităţi, suport la asistenţă medicală, consiliere psihologică şi orientare în carieră, recunoaştere a învăţării anterioare, trasee alternative de educaţie, egalitate între generaţii etc.
Dezvoltarea universităţii rămâne însă dependentă de dezvoltarea ţării. Cum stăm la capitolul investiţii într‑un domeniu atât de important ca cel al educaţiei? Se fac investiţii în centre de cercetare, în resurse umane, în infrastructură de ultimă generaţie etc.?
În esenţă instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a‑şi exercita funcţia cercetării academice ca primă sursă a cunoaşterii şi inovaţiei la nivel naţional, regional sau internaţional, asumându‑şi rolul de creator de valori prin stimularea inovării ca rezultat al cercetării şi certificarea statutului de universitate antreprenorială, toate acestea evidenţiind astfel axa‑cheie a cunoaşterii: educaţie universitară – inovaţie – cercetare. Evoluţia universităţilor ca HUB‑uri de cunoaştere şi inovare impune înfiinţarea şi dezvoltarea de poli de excelenţă regională, iar prin politicile de finanţare a universităţilor se poate genera creşterea productivităţii şi inovării necesare dezvoltării comunităţilor. Ministerul Educaţiei este implicat direct în coordonarea sistemului naţional de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare, alături de programele şi competiţiile naţionale şi internaţionale de cercetare, unde implicarea este pregnantă, sprijinul acordat cercetării universitare reprezentând o prioritate, alocându‑se distinct fonduri pentru finanţarea cercetării ştiinţifice în universităţi. De asemenea, prin fondul finanţării situaţiilor speciale, ministerul asigură sprijin financiar pentru sustenabilitatea proiectelor de dezvoltare ale instituţiilor.
Este sistemul de învăţământ românesc suficient pentru a avea succes în viaţă, sau sunt necesare şi alte elemente?
Ioan Slavici spunea că „menirea fireasca a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa”, în timp ce Einstein declara că „Şcoala trebuie să urmărească tot timpul ca tânărul să părăsească băncile ei nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă”.
Conceptul care asigură succesul în cariera profesională este dat de învăţarea neîntreruptă, oricând şi oriunde, în esenţă de învăţarea pe tot parcursul vieţii. În România cadrul legal este foarte bine reglementat pornind de la programele de formare iniţiale până la programele de formare continuă (inclusiv microcertificări), iar universităţile româneşti dobândesc experienţă în acest sens.
Ce notă aţi da dumneavoastră educaţiei/ învăţământului universitar din România?
Nota de trecere (promovare)! Nu nota maximă, dar sigur o notă bună!
Mulţumim foarte mult, domnule Secretar de Stat!
■ Profesor universitar, licenţiat în construcţii de maşini agricole, Secretar de Stat – Ministerul Educaţiei
Mihaela Rusu în dialog cu Gigel Paraschiv
