Privatizarea luptei
Dragul meu prieten, se zice că războiul este de rău augur. Filosoful chinez Laocius, care l‑a precedat pe Iisus cu vreo cinci sute de ani, a numit armele drept „unelte nefaste”. Oamenii, ne avertiza el, folosesc armele împotriva voinţei lor, fiindcă cei care fac războaiele nu se‑aruncă în toiul luptei. Deşi tocmai lor le place uciderea de oameni. Oştenilor le este milă să ucidă, dar n‑au de ales: dacă nu lovesc, vor fi ei ucişi; de partea cealaltă a scenei bătăliei se află oşteni la fel de fricoşi şi de milostivi. De aceea, victoria e celebrată de stăpâni cu „ceremonii funebre”, iar unde ajung oştirile, cresc ciulinii. Iată o lecţie, printre multe altele, numai că, de la începuturile organizării sociale, oamenii nu ţin seama de ea. Cain era odrasla dintâi a lui Adam şi‑a Evei, ne exprimă pe noi pe toţi.
Când eram mic, îmi era teamă de avioane. La plecarea pe front, tăticul ne‑a făcut două gropi mari, în vie, la câteva sute de metri de casă şi de curte. Fugeam acolo când auzeam şuierul bombardierelor, iar aviatorii aceia pesemne că se distrau, pentru că uneori aruncau câte o bombă, la întâmplare, pe câmp. Ştiau că acolo‑n sat nu erau armate de nici un fel! Se jucau de‑a alba‑neagra.
În Craiova, un unchi a găsit pe stradă un stilou. S‑a bucurat. Ajuns acasă, l‑a arătat familiei, iar când l‑a deschis o bombă mică a explodat şi i‑a făcut pieptul chisăliţă. I‑au pus în sicriu darul acela care‑i căzuse din cer.
De atunci, din copilărie, am auzit despre fel şi fel de războaie. Războiul a însoţit şi a definit evoluţia oamenilor pe Pământ. Şi noi ne băteam la şcoală, ne sfădeam din te miri ce, la fel ca liderii lumii. Ne antrenam fără să ne dăm seama!
PRIVATIZAREA LUPTEI
Războiul e meseria preferată a bărbatului
De când mătuşa Eva i‑a dat să mănânce
Mărul Cunoaşterii. Nu‑l găsise ea
I‑l dăruise alt bărbat, un şarpe. Dar oare
În rai sunt şerpi, există toate cele bune şi
Cele rele de la noi de pe Planeta Pământ?
Sau le‑au adus cu ei străbunii noştri
Când au coborât pe Scara la cer a lui Sorescu?
Luptele acestea sunt furie, dar mai ales lăcomie
De când e lumea lume
Trăsături pe care nu le au tigrii, leii şi lupii,
Fioroşii codrilor, care nu atacă decât
Atunci când mor de foame.
La om, fiinţă evoluată, războiul e artă, prelungire
A politicii şi diplomaţiei
E întuneric şi înfometare, e prilej de acumulare
Pentru lideri. Liderii nu mor în războaiele pe care
Ei le provoacă, avea dreptate Lao Zi.
Războiul ucide oştenii care nu vor război.
De când cu globalizarea, războiul a devenit
O afacere privată a unora.
Unde mai luptăm?
■ Romancier, scriitor, eseist, diplomat
Constantin Lupeanu