La origine teză de doctorat susţinută la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti sub îndrumarea regretatului Profesor Mihai Retegan (unul dintre cei mai buni specialişti ai noştri în istoria recentă), cartea de debut a Alexandrei Ţichindelean Influenţa politicului asupra vieţii culturale a românilor (1947‑1971) îşi defineşte obiectul cercetării încă din titlu. Şi totodată îşi asumă prin el dificultatea unei asemenea abordări, care îşi are fundamentul în istoriografie, dar este orientată multi‑disciplinar. Scriind despre instituţiile culturale din epoca Dej şi din prima fază a epocii Ceauşescu, urmărind „condiţionarea Artei” pe diferitele „ramuri” artistice, de la câmpul literar la cel teatral, de la domeniul cinematografiei la cel al artelor plastice, autoarea a înglobat în cercetarea ei domenii întregi de studiu, discipline conexe cu cea a istoricilor de meserie, printre care şi istoria literaturii române.
Ar fi dezirabil ca şi istoricii noştri literari să procedeze, toţi, dacă nu perfect simetric, măcar într‑un spirit apropiat de cel al cercetării tinerei Alexandra Ţichindelean, legând istoria noastră literară şi de epocile istorice, nu numai culturale, în care ea s‑a constituit. Căci textul literar — chiar şi cea mai „evazionistă” poezie metafizică a unui Nichita Stănescu — e scris de un autor care trăieşte într‑o anumită perioadă istorică şi este (în cazul unei epoci totalitare) condiţionat de ea. A interpreta o asemenea poezie făcând abstracţie de contextul epocii respective şi a nu compara, de pildă, extraordinarele elegii abstracte ale lui Nichita Stănescu cu „poemele” realismului socialist oferite ca model de către regim tinerilor scriitori, în anii ‘50, înseamnă a nu înţelege ruptura pe care a făcut‑o Nichita Stănescu (cu generaţia lui) în poezia noastră. „Vidarea” cercetării literare de structura şi substanţa istoriografică este aşadar contraproductivă.
Însă nu numai dintr‑o pasiune multi‑disciplinară realizează autoarea acest tur de forţă documentar‑analitică. Ea a ajuns la domeniile literaturii, artelor plastice, cinematografiei ş.a.m.d. fiindcă regimul Dej, de factură stalinistă, a ajuns din capul locului acolo, făcând epurări culturale, trimiţând în puşcării nu numai oameni politici, ci şi scriitori, cenzurând operele literare, etatizând revistele culturale şi editurile, interzicând mari creatori precum Arghezi, eliminând din învăţământul universitar mari profesori şi scriitori ca Blaga. Regimul totalitar a înţeles că forţa cuvântului scris şi tipărit este mare şi a instrumentalizat‑o într‑un mod brutal (faţă de cei care s‑au opus controlului ideologic), şi într‑altul pecuniar (pentru cei care au servit propaganda). Astfel, alături de interzisul Arghezi şi eliminatul de la catedra universitară Blaga, epoca Dej înregistrează şi prezenţa oportuniştilor Sadoveanu şi Călinescu în toate „comitetele şi comiţiile” regimului, ori luxul unui Petru Dumitriu, căruia i se spunea „prinţul roşu” pentru condiţiile în care trăia în timp ce alţi scriitori, precum Hortensia Papadat‑Bengescu, sfârşeau în mizerie. Câmpul literar este deci important pentru cercetarea aceasta istoriografică şi fiindcă regimul Dej, analizat în profunzime şi în extensiile lui în carte, l‑a considerat important şi l‑a tratat ca atare.
Pe de altă parte, urmărind în cartea de faţă cum au fost trataţi scriitorii, artiştii plastici, oamenii de teatru, vedem numitorul comun al ideologiei unice dincolo de specificitatea fiecărui domeniu. Ideologia comunistă se aplică asupra artelor modulându‑se după specificul fiecăreia, dar nu prea mult. E invers, diferitele arte cu artiştii lor au a se adapta la regimul totalitar, la setul de măsuri, directive şi legi care normează viaţa profesională şi socială. Controlul ideologic este total fiindcă regimul este unul totalitar; nu fac un joc de cuvinte, ci exprim un adevăr verificabil prin propria experienţă de toţi cei care au apucat epoca dinainte de 1989. În consecinţă, „influenţa politicului asupra vieţii culturale a românilor” a avut un caracter sistematic, fiind constituită şi menţinută de către conducerea aservită Moscovei, apoi de un Gheorghe Gheorghiu‑Dej speriat că va fi înlocuit de noul lider de la Kremlin, Hrusciov, şi care apelează la cartea „independenţei” naţionale, în fine, de un Nicolae Ceauşescu care va continua politica din urmă a lui Dej până când, la momentul Tezelor din Iulie 1971, va deveni limpede pentru toată lumea de bună-credinţă că e vorba despre un nou cult al personalităţii, de tip asiatic. În toate aceste subperioade istorice, a stalinismului reduplicat, a dejismului „reformat”, a ceauşismului „liberal”, viaţa fiecărui scriitor din România a fost marcată de ceea ce s‑a decis acolo „sus”, la vârful eşalonului politic. Când aşa‑numitul „şurub” ideologic a fost strâns (Dej după Revoluţia anticomunistă din Ungaria), un întreg „lot” de intelectuali, numit Noica‑Pillat, a fost condamnat la ani grei de închisoare. Când, dimpotrivă, „şurubul” a fost slăbit — tot de acolo, de sus —, deţinuţii politici au fost eliberaţi. La fel vor sta lucrurile şi în a doua fază a epocii Ceauşescu (căreia poate cercetătoarea îi va dedica o altă carte, la fel de solidă şi de valoroasă ca aceasta): în episodul Meditaţiei Transcendentale, decizia punitivă a Conducătorului suprem s‑a aplicat tuturor, cu toată sonoritatea numelor celor implicaţi, de la Marin Sorescu la Andrei Pleşu. Sau un alt element factual ilustrativ pentru acest caracter sistematic — deşi aberant — al politicilor totalitare, aplicate la nivel macro. Toţi cei care aveau două locuri de muncă au fost obligaţi să aleagă unul dintre ele (regretatul Eugen Simion a fost astfel obligat să aleagă Universitatea în locul „României literare”); şi toţi cei care lucrând la reviste nu erau membri de Partid au fost obligaţi să accepte înjumătăţirea normei (cazul şi al lui Valeriu Cristea, trecut pe jumătate de normă la aceeaşi „Românie literară”, ceea ce a condus, la pensionarea lui după 1990, la înjumătăţirea vechimii în muncă şi deci la diminuarea pensiei). Sistematic fiind, aberantul ideologic devine element şi corpus legislativ. Se transformă din directive ideologice în legi.
În această logică perversă a totalitarismului epocii trecute, a te împotrivi unei asemenea legi se califică drept o acţiune ilegală, sancţionabilă penal. Cu alte cuvinte, ţara şi cetăţenii ei, printre care şi scriitorii şi ceilalţi artişti, sunt la cheremul conducătorilor care legiferează orice aberaţie şi îi urmăresc vigilent pe cei care nu exultă. Politicul din titlul cărţii este de fapt o ideologie unică: nu un set de doctrine politice între care cetăţenii pot alege fără teama de a fi pedepsiţi, ci o ideologie impusă cu forţa, una criminală şi atotstăpânitoare. Să vedem, în primul episod al acestei cronici, o listă cu autori români eliminaţi din biblioteci la începuturile regimului comunist în România, citată de Alexandra Ţichindelean după Literatura română sub comunism a lui Eugen Negrici: „Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Agârbiceanu, George Coşbuc, Nicolae Filimon, Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga, Dimitrie Bolintineanu, Otilia Cazimir, Titu Maiorescu, Constantin Bacalbaşa, Victor Eftimiu, Ion Ghica, B.P. Hasdeu, Şerban Cioculescu, Gib I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Anton Pann, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, D.I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Alexandru Vlahuţă” (p. 177). Pe lista autorilor epuraţi din biblioteci figurează, după cum se poate observa, nume din epoca abia încheiată, interbelică, asimilabile în ochii noilor decidenţi cu regimul burghezo‑moşieresc (pentru un comunist stalinist cam toţi sunt burghezi sau moşieri sau chiaburi…), dar şi nume din alte epoci istorice şi culturale, care n‑au nici în clin, nici în mânecă, cum se spune, cu „lupta de clasă” şi demantelarea burgheziei interbelice. Ce legătură au oare Nicolae Bălcescu sau Nicolae Filimon sau… Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Bolintineanu, care a murit sărac, ori Anton Pann, apropiat de cei „de jos”, ori evreul hăituit în anii antonescieni Mihail Sebastian, ce legătură au aceste nume cu grila ideologică nouă prin prisma căreia se face epurarea? Ca în 1984 a lui Orwell, dar nu în regim de ficţiune literară distopică, ci în câmpul realităţii propriu‑zise, în acei ani de început ai regimului comunist în România, sunt scoşi din biblioteci toţi cei asupra cărora se decide în acest sens. Nu mai contează nici epoca în care a trăit şi a scris autorul, nici condiţia lui socială, nici măcar ideologia lui revoluţionară (v. prezenţa pe listă a lui Bălcescu); tot ceea ce contează este Puterea regimului totalitar de a decide orice, oricând, oricum, oricât, oriunde pe cuprinsul României din noua epocă istorică.
Cu un paragraf mai înainte, în cartea atât de bogată documentar a Alexandrei Ţichindelean (Influenţa politicului asupra vieţii culturale a românilor (1947‑1971), Editura Eikon, Bucureşti, 2023, 358 p.), citeam o frază cu cifre la fel de grăitoare, prin ele însele: „Încă din 1946 apare catalogul Publicaţii scoase din circulaţie, cuprinzând 1.863 de titluri, dintre care 762 în limba română, iar în 1948, un al doilea catalog, de 552 pagini, cuprinzând aproximativ 9.000 de titluri, cu un supliment de 11 pagini, la care se adaugă toate manualele şcolare publicate înainte de 1947”. Orice comentariu pe marginea acestei fraze cu cifre seci şi reci devine superfluu.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
