Eminescu şi‑a petrecut anii fericiţi ai copilăriei, poate singurii ani cu adevărat fericiţi din viaţa sa, în mijlocul mediului natural şi social al satului tradiţional românesc, în nordul Moldovei, Bucovina, Ţara de sus, de la mijlocul secolului al XIX‑lea, în localitatea sa natală, Ipoteştii Botoşaniilor. A stat aici nu mult, pentru că, după anii care au trecut repede ai copilăriei, odată cu prima tinereţe când a început ciclul anilor de învăţătură, Lehrjahre (şcoala la Cernăuţi), aceasta a însemnat şi debutul ciclului complementar al anilor de pribegie (Wanderjahre), cele două împreună constituind formula goetheană întreagă a formării unei personalităţi umane complete. Maturizarea a însemnat şi pentru el îndepărtarea şi chiar ruptura de spaţiul şi timpul anilor de fericire nevinovată ai copilăriei. Au început anii lungi ai înstrăinării de matca originară a satului natal, pe care îl va purta, de acum, cu sine prin lume doar ca amintire.
Călinescu, cel mai însemnat biograf al poetului, fixează imaginea satului natal al lui Eminescu într‑o descriere plină de farmec: „Ipoteştii sat sărăcăcios, sunt aşezaţi într‑o vale închisă de dealuri, odată împădurite, de după care stau ascunse alte sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cocoreni, Călineşti, risipite într‑o privelişte dezolată de clisă şi cocioabe. Aici, la conacul ridicat de Gh. Eminovici, şi‑a petrecut Eminescu copilăria, până a nu fi trimis la Şcoală la Cernăuţi şi de atunci încolo pe vremea vacanţelor” („Viaţa lui Mihai Eminescu” – Chişinău, Litera, 1998, p. 48). Aici, în Ipoteştii natali, viitorul poet a trăit copilăria oricărui băiat de ţăran – „el bătea frumos satele, lipsind uneori, spre supărarea părinţilor, câte o săptămână de acasă, căci pretutindeni în opera sa adie aerul de ţară. Adesea, izgonit de cicălelile lui Gh. Eminovici, se refugiază pe vacanţă într‑un bordei de ţăran” (ibid, p. 50). Un trai de „haimana sănătoasă”, notează acelaşi Gh. Călinescu.
Două consecinţe ale acestei copilării trebuie reţinute, cred, în avantajul operei. Prima, aflată în intimă apropiere de pulsul de viaţă al naturii, Eminescu va fi cucerit de acel sentiment al naturii care
va face din el unul din cei mai mari reprezentanţi ai genului din literatura noastră. „Fiind băiet, păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor.” Codrul, lacul, izvoarele, satul din vale, întreg decorul natural al locului devin atât de familiare sufletului său de copil, încât, mai apoi, aflat undeva în altă parte se simţea ca un refugiat, alungat în străinătate. A doua consecinţă, tot din interiorul lumii satului, i se deschide un contact înviorător, care îl va inspira apoi toată viaţa, pătrunzând prin emanaţiile sale până în fibrele cele mai ascunse ale operei sale, cu tezaurul de simţiri şi gândiri, mentalităţi de tot felul, al folclorului românesc.
***
În cultura română găsim în concepţia lui Lucian Blaga, şi el un fiu al satului, elemente disparate care se pot lega într‑o viziune filosofică a satului (românesc). Lucian Blaga reţine, întâi de toate, deschiderea cosmică a satului românesc, o formulă proprie specială de a fi, care urmează un drum propriu. „Satul se integrează într‑un destin cosmic, într‑un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi” (L. Blaga – „Geneza metaforei şi sensul culturii în Trilogia culturii”, Bucureşti, Humanitas, 2011, p. 337). Această conştiinţă de sine a satului şi‑a pus amprenta adâncă şi asupra formulei de a trăi adoptată de satul românesc (probabil de orice sat). „A trăi la sat înseamnă – scrie marele nostru filosof – a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie” (ibid, p. 337). Marele merit al lui Lucian Blaga stă în punerea cu strălucire în evidenţă a corespondenţei strânse dintre structurile spaţio‑temporale ale vieţii la ţară şi copilărie, între sat şi copilărie. Într‑un şir de potriviri naturale, satul este locul ideal al copilăriei, al copilului ideal, universal, de oriunde şi oricând. „Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S‑ar putea vorbi chiar despre o simbioză între o copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig” („Elogiul satului românesc în Îzvoade: eseuri, conferinţe, articole” – Bucureşti, Editura Minerva, 1972). Concluzia se impune da la sine, formulată răspicat de Lucian Blaga – „mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului….” (ibid).
În capodopera sa „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, Schopenhauer pune în lumină şi un alt aspect al relaţiei dintre copilărie şi geniu: „Copilăria este vârsta care oferă porţia de genialitate de care poate beneficia un om în această viaţă; nenorocirea e că, fiind trecătoare, odată cu copilăria se consumă şi mica porţie de genialitate rezervată unui om” („Lumea ca voinţă şi reprezentare” – II). Din această identitate a celor doi termeni copilărie = geniu (nu interesează acum cât de adevărată), Schopenhauer scoate concluzia surprinzătoare că geniul rămâne un copil perpetuu. Am introdus această paranteză pentru a reaminti că în portretul personalităţii sufleteşti a lui Eminescu, pe care Maiorescu o trasează în „Eminescu şi poeziile lui” (1889), regăsim unele din trăsăturile concepţiei schopenhaueriene despre geniu, pe care criticul nostru o împărtăşea în acel moment.
***
Tot în cadrul de viaţă naturală şi socială oferită de Ipoteştii natali, la ieşirea din copilărie, Eminescu face şi experienţa obligatorie a maturizării, sub forma trăirii primului episod de iubire din viaţa sa. Această primă întâlnire cu iubirea s‑a petrecut sub privegherea paternă/maternă a naturii, la care au participat codrii, lacul (Lacul codrilor albaştri), dealul, salcâmii sau teii, în regimul de semiîntuneric al înserării. Cadrul natural în care se consumă această primă iubire este cel al satului natal pe care, peste ani, poetul îl va evoca într‑una din cele mai frumoase poezii ale sale. „Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele‑l urc, stele le scapără‑n cale/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne/ Sub un salcâm dragă m‑aştepţi tu pe mine” (Sara pe deal).
Privitor la aceasta, G. Călinescu va nota –„Când băiatul se făcu mai mare fu cuprins deodată de timpurii instincte bărbăteşti… Frumos, romantic de grav în ridicarea tâmplelor şi a ochilor, el răni inima vreunei fete de ţară, cu care jucă, pierzându‑se în misteruri naive şi solemne jurăminte întâia dragoste. Se întâlneau, se vede, pe deal sub salcâm, pe înserate, când se întorc vitele de la păşune şi oamenii de la coasă, şi făceau trunchiul copacului martor şoptitelor lor confidenţe ” (ibid, p. 55). Frumuseţea primei iubiri cunoscu însă un final trist, nu o despărţire, cum se întâmplă aceasta cu mai toate iubirile de primă tinereţe, ci o despărţire definitivă prin moartea iubitei, aflată probabil la o vârstă apropiată. Fără îndoială – notează acelaşi biograf – „fata a murit tânără ca Silvia lui Leopardi, că cele mai multe versuri de tinereţe vorbesc de o iubită moartă” (ibidem, p. 56) „Şi te‑ai dus, dulce minune/ Şi‑a murit iubirea noastră…” („Floare albastră”).
Experienţa fericită sau nu, cum se întâmplă în viaţă, a primei iubiri, forţa ei, este cea care îl împinge pe adolescent pe drumul către maturitate – fata devine femeie, iar băiatul, „băietul”, cum îi zice Eminescu, se face bărbat. Cei doi încearcă revelaţia maturizării, unul prin celălalt, fata prin băiat, băiatul prin fată. Împreună săvârşesc unul din cele mai profunde, prin rezonanţele sale cosmice, ritualuri de trecere, cum îl numesc specialiştii (M. Eliade, E. Cassirer, G. Dumezil). O transformare care îl aşază pe fiecare pe linia menirii sale cosmice. Este diferenţa în care opoziţia atrage pe unul către celălalt pentru refacerea unităţii lor profunde, ca în mitul platonician al erosului. Este diferenţa în care opoziţia termenilor duce unul înspre celălalt în identitatea unităţii lor primare profunde. Prima dragoste trebuie reţinută ca un eveniment cu adevărat de dimensiuni cosmice: descoperirea identităţii proprii a unuia prin celălalt: băiatul devine bărbat prin fată, iar fata devine femeie prin băiat. O schimbare radicală care se împlineşte a unuia prin celălalt.
Dar lucrurile se petrec în fiecare caz cu alte semnificaţii. Participanţi împreună la „dulcele păcat”, pentru fată aceasta înseamnă, mai degrabă, un minus sancţionat în opinia populară comună ca pierdere a fecioriei, a inocenţei sale primare. Marea poetă Ana Blandiana admite într‑o minunată poezie că în cazul tinerei fete „păcatul pierderii fecioriei contează ca un sacrificiu care conservă rezonanţe mitice, pe care aceasta trebuie să‑l aducă pe altarul naşterii şi propăşirii vieţii: „Ştiu, puritatea nu rodeşte/ Fecioarele nu nasc copii/ E marea lege‑a maculării/ Tributul pentru a trăi” („Ştiu puritatea…”).
Pentru băiat, dimpotrivă, lucrurile îmbracă cu totul alte aspecte. Ele sunt privite, mai degrabă, ca un plus, prin dobândirea unei noi calităţi, bărbăţia. Cel care iese în câştig în acest complicat mecanism al naturii este acela pe care Schopenhauer l‑a numit geniul speciei. El face cu o răceală indiferentă şi superioară calculele sale, pentru a asigura perpetuarea în condiţiile cele mai favorabile a speciei, dincolo de interesele şi preferinţele indivizilor care o compun.
Prima iubire face din adolescent un bărbat sau o femeie, îndreptându-i către destinaţia lor cosmică ce îi aşază în slujba propăşirii vieţii. Este o devenire cu numeroase rezonanţe arhaice, de coloratură mitică, ce semnifică dobândirea unui nou eu, a unui nou „suflet” (E. Cassirer – „Filosofia formelor simbolice, vol II – Gândirea mitică”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 220). Adolescentul (ea sau el) devine altceva decât a fost, suferă o schimbare atât de radicală, încât poate fi socotită începutul unei vieţi noi („incipit vita nuova” – ca în cazul iubirii lui Dante pentru Beatrice). Se naşte o viaţă nouă, dar şi un om nou, cu o altă conştiinţă de sine. Mai ales, observă E. Cassirer, „trecerea adolescentului la vârsta bărbăţiei, considerată pretutindeni ca un proces mitic de un caracter aparte şi scoasă prin intermediul anumitor practici magic‑mitice în evidenţă în raport cu întregul vieţii, nu are loc sub forma unei dezvoltări, a unei evoluţii, ci reprezintă naşterea unui nou eu, a unui nou suflet” (ibidem, p. 220). Această avansare de la adolescenţă la maturitate oferă ocazia unui mare rit (ritual) de trecere, exacerbat în cazul adolescentului mai ales, unde se lasă cu câştigarea unei noi conştiinţe de sine triumfătoare, consemnată şi în plan social, la toate popoarele, prin diferite manifestări. Este „o victorie a sentimentului concret şi nemijlocit al vieţii asupra sentimentului abstract al eului şi al sinelui” (ibidem, p. 220). Departe de a fi doar un simplu proces fiziologic sau chiar psihologic, maturizarea umană se realizează ca o împlinire cosmică prin descoperirea propriului eu. Prima experienţă erotică face şi dovada decisivă a maturizării. Saltul în dezvoltare, de la copilărie la maturitate, este consecinţa iniţierii erotice. Două lumi se separă definitiv în acest punct, fiecare asumându‑şi rosturile cosmice specifice. Băiatul, „băietul” devenit bărbat, el nu va mai cutreiera codrii copilăriei, ci va intra într‑o ordine superioară a vieţii, care va urmări chiar asigurarea biologică a vieţii. La fel, fata devenită femeie va lucra în slujba principiului fundamental al vieţii, pe care Schopenhauer îl va considera acela că viaţa trebuie să se conserve pe sine. De acum înainte, amândoi vor rămâne fideli propriului lor rost cosmic, integrându‑se mecanicii universale a existenţei. Trecerea la maturitate înseamnă şi într‑un caz şi în celălalt, pentru băiat şi fată, depăşirea unui prag cosmic.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Vasile Muscă
