Debasish Lahiri.
Ars Victrix
Renegocierea statutului fostelor colonii în epoca postcolonială în cartea de versuri Legiunea scrisorilor pierdute de Debasish Lahiri (Editura Ideea Europeană, 2023), profesor la Universitatea Kolkatha şi deţinător al câtorva importante distincţii internaţionale, a stârnit dezbateri, lansări, recenzii la superlativ. Care este secretul acestei cărţi, ne întrebăm, pentru a înţelege ce mai înseamnă acum marea poezie? Spre deosebire de abordările obişnuite ale efectelor colonizării, în primul rând, asupra conştiinţei identitare ale unor popoare care au fost expuse timp îndelungat unor modele culturale străine propriilor tradiţii (România are şi ea o tristă experienţă în domeniu), Debasish Lahiri priveşte către o pată din trecutul umanităţii în vreme ce aruncă punţi menite să‑i refacă unitatea în numele unor valori comune. Mergând la originea imperialismului european – Imperiul Roman –, poetul îşi defineşte universul prin cuvinte latine.
Acesta este clădit pe antiteza dintre Roma Victrix/ Victa şi Ars Victrix/ Victa. Dacă istoria sângeroasă a Romei imperiale a produs victime inclusiv în rândul propriilor cetăţeni, condamnaţi la exil perpetuu prin misiunile militare, colonizarea culturală are efecte contrare beligeranţei, contribuind la constituirea unui limbaj comun şi a unei sensibilităţi şi comunităţi transnaţionale. Colonizaţi şi colonizatori se întâlnesc într‑un spaţiu comun al dezrădăcinării, al rupturii de familie, de patrie şi al destrămării eului interior. Poemele, scrise în genul monologului dramatic (atribuite unor personaje imaginare care se confesează în faţa unui auditoriu fictiv), au un cadru‑ramă care îl invocă pe Ovidiu exilat la Tomis, acesta devenind o figură virgiliană, un ghid al poetului într‑un pelerinaj diferit de al predecesorului. Aşa cum Dante urmăreşte un imperiu celest, spre deosebire de cel pământesc întemeiat de Eneas, eroul lui Virgil, se depărtează şi Lahiri de Roma idealizată în epistolele lui Ovidiu, preferând să‑şi apropie o altă mască retorică, aceea a lui Palinurus, timonierul lui Eneas, care nu împărtăşeşte entuziasmul troianului la ideea întemeierii unui imperiu. În Eneida, Palinurus îi atrage atenţia protagonistului asupra suferinţelor provocate de această misiune prin trădarea Didonei, a cărei moarte o bănuieşte în flăcările unui rug pe ţărmul lăsat în urma corabiei. Acesta este peisajul evocat în versurile din Golul sicomorului: „M‑am temut că era una/ dintre femeile fără chip de care auzisem/ în poveştile din tabără;/ poveştile arhicunoscute ale lui Palinurus,/ care luau foc ca nişte crăiţe într‑o verandă întunecată,/ arzând ochii lui şi ai noştri”…
Povestirile intitulate The Paper Boat (Corabia de hârtie) atribuite lui Palinurus, dar publicate de James Bowden în 1897, sunt o arhivă de scrieri eterogene, datând din secole anterioare, prin care editorul a încercat să dea cititorilor posibilitatea de a privi lumea prin ochii autorilor din alte vremuri. Pasajul este, aşadar, unul autoreflexiv, prin care poetul îşi defineşte scopul propriei scrieri. Ca şi Palinurus, care, apăsat de semnele hybrisului lui Aeneas în norii de furtună ce ameninţă corabia, refuză să participe la jocurile şi întrecerile echipajului, se declară şi Ovidiu, înstrăinat de curtea petrecăreaţă a lui Augustus, şi smuls din viaţa Romei triumfătoare. El se refugiază într‑un interimat – un gol al istoriei, colonizat de imaginaţie şi poezie. Codificarea limbajului poetic solicită experinţa de lectură a cititorului şi capacitatea lui de asociere, oferindu‑i acestuia şi plăcerea descoperirii ingenioaselor paralelisme ce dau sens textului prezent în lumina unor precedente ce stau la baza iconografiei şi mitopoeticii europene. Poetul se sustrage istoriei, colonizând‑o cu o umanitate imaginară care compensează tragismul condiţiei lor de naufragiaţi într‑un spaţiu străin şi ostil, scriind scrisori şi devenind astfel o legiune a artiştilor.
Lahiri vizitează locuri istorice ale Regatului Unit, încercând să smulgă ruinele şi monumentele romane din muţenie, împrumutându‑le o voce credibilă în lumina istoriei reale a ceea ce avea să devină un imperiu mai mare decât cel roman. Ca şi Joseph Conrad în romanul În inima întunericului, romanii nu sunt eroii unui marş triumfal de cucerire, ci o populaţie rătăcită într‑un spaţiu duşmănos ce constituie o permanentă ameninţare.
Lahiri îşi imaginează o poveste de iubire între un soldat roman şi fiica unui celt barbar care sfârşeşte tragic, tatăl ucigându‑şi cu sălbăticie fiica dezonorată de străin. Monologul este încărcat de simboluri ale antagonismului ireconciliabil dintre fireştile afecte umane şi absurditatea logicii militariste deopotrivă a cuceritorilor care îl ironizează pe compatriotul îndrăgostit de o barbară şi a celţilor răzvrătiţi care o ucid pe fată, atrăgând răzbunarea legionarului roman printr‑o sângeroasă vendetă. Numele fetei este Aella, ca şi al împăratului roman Publius Aelius Traianus Hadrianus, iar întâlnirea celor doi are loc printr‑o spărtură în zidul ridicat de acesta: Valum Aeli (Zidul lui Hadrian). Alterizarea care justifică un act războinic apare astfel ca fiind absurdă, ca o negare a unităţii profunde a tuturor oamenilor.
Cucerirea celţilor de către romani devine o figură de discurs, poetul întorcând telescopul pentru a privi prin celălalt capăt de la care se vede cucerirea Indiei de către urmaşii actualilor învinşi. O pictură celebră, Lord Clive meeting with Mir Jafar after the Battle of Plassey de Francis Hayman (c. 1762), prezintă întâlnirea dintre Lordul Clive şi marioneta sa, Mir Jafar, instaurat după Bătălia de las Plassey. Pictorul îi arată pe britanici pe cai şi pe indieni pe elefanţi, comentând transferul de putere prin bestiarul emblematic. Deşi istoricii neagă versiunea istoricului Cassius Dio, potrivit căreia romanii au folosit elefanţi la cucerirea insulelor britanice, Lahiri foloseşte elementul istoriografic pentru a desfăşura un joc foarte ingenios, asociativ, în stilul intens semnificativ, baroc. În suita războinicilor Împăratului Claudiu, care a cucerit Britania, este imaginată existenţa unui anume Canadus (romanizarea numelui Kanad, însemnând vechi nume hindus), fiu al lui Swati (stea, în sanscrită). Împăratul foloseşte nume indiene pentru cei doi elefanţi favoriţi, observând că doar ei nu îngenunchează înaintea lui. Lahiri reaminteşte europenilor originea sanscrită a limbilor lor, unitatea spirituală care ar trebui să existe între Est şi Vest. În vreme ce centurionii romanizează numele celtice ale locurilor (Devon, de la celticul Dewnans), adjudecându‑şi locul ca „fortăreaţa noastră”, hindusul Kanad se gândeşte la Deva – trinitatea celor mai importante zeităţi hinduse. Numele de Kanad este inclus într‑o paradigmă a identităţilor în paralel cu relativizarea statutului împăratului roman („general şi clovn”). În această „crăpătură a istoriei”, într‑un limb paraxial, istoria îşi pierde teleologia, trasând o mişcare ciclică, de clepsidră, în care singura realitate permanentă este victimizarea, vărsarea de sânge: „Kanad – Canadus – nimeni,/ roman – Parthian – indian,/ o supravieţuire imposibilă, ca o poveste/ care înfloreşte într‑o crăpătură a istoriei […] / Omul meu intangibil,/ mult‑îmbogăţit, mult‑împărţit/şi la fel de mult adunat, Canadus/ îşi revărsase timpul ca o clepsidră spartă care‑şi însângerează nisipul,/ în tăcere,/ înăbuşit ca roua de strălucirea împăratului, general şi/ clovn”. Icoanele trecutului fac treptat loc pelerinului prezent la locuri istorice, care inventează profesiuni de credinţă ale artiştilor lucrători în piatră, în marmură, căruia trecutul îi vorbeşte pentru că este o istorie prea bine cunoscută. Dimpotrivă, gestul unei turiste care se fotografiază lângă carul războinicei regine celte Boadiceia pentru a duce o amintire în Japonia sau alt loc fără nicio legătură istorică pare ceea ce Marc Augé numeşte „ne‑locuri” ale lumii globalizate, ale turismului, fără memoria trecutului sau a unor tradiţii culturale.
Lahiri observă că războiul nu a fost mereu doar o chestiune de arme, ci şi de imagini, de reprezentări. Astfel, în poemul La Caerleon: tabăra, care este locul legendarului Camelot al Regelui Arthur, numele celtic „Artos” este atribuit unui roman. Într‑adevăr, regii normazi şi plantageneţi şi‑au inventat o origine diferită de aceea a poporului pe care îl cuceriseră (anglo‑saxonii). Ei îşi revendicau descendeţa din Ambrosius Aurelianus, un celt romanizat care a luptat contra invadatorilor saxoni.
Lahiri s‑a angajat într‑o operă de reconstrucţie şi restituire. Insulele oceanului postcolinial sunt reunite pentru a forma un arhipelag comunitar. Spre deosebire de alţi scriitori postcoloniali prin care Imperiul (fostele colonii) scrie fostelor metropole pentru a corecta clişeele imaginarului hegemonic, Lahiri aminteşte Imperiului că a pornit dintr‑o colonie supranumită cândva „perla din coroana Marii Britanii”.
Pradipta Mukherjee.
Reinvenţia distopiei
După lansarea organizată de Editura Ideea Europeană în eleganta Sală de evenimente a Muzeului Naţional de Literatură Română din str. Nicolae Creţulescu nr. 8, unde atât Debasish Lahiri, cât şi Pradipta Mukherjee au strălucit, lumina filtrată prin vitraliul sălii de conferinţe a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, împrăştiind întunericul sporit de cerul înnorat de afară, dă o tentă roşiatică volumului de eseuri prezentat, şi aici, de Pradipta Mukherjee, pe care l‑a publicat Editura Cambridge Scholars Publishing. Prezentat în anunţul lansării ca o carte despre distopie, volumul contrazice aşteptările chiar prin titlu: Percepţii post milenare şi realităţi pandemice. Trăind distopic. Coperta realizată de artistul plastic Constantin Severin multiplică în diverse ipostaze pictura lui Edvard Munch, Ţipătul – emblemă a sentimentul de angoasă în faţa existenţei transmis de pânzele expresionismului german.
Când începe să vorbească Pradipta Mukherjee, aerul se încălzeşte şi atmosfera se însufleţeşte, deoarece, vorbind despre autorii eseurilor, scriitoarea ne face să‑i simţim ca pe o prezenţă reală. Aşa cum volumul nu este un academic şi sec discurs despre distopie ca gen, nici colectivul de autori nu a fost selectat prin invitaţii protocolare. Sunt personalităţi pe care editoarea volumului le‑a întâlnit în carieră, alături de care a studiat, predat, cercetat, care s‑au dedicat unei agende umanitare de transformare a planetei într‑un loc al armoniei şi comuniunii. Este un colectiv divers disciplinar, care tratează medicină, drept, umanităţi, cinematografie, regăsim aici oameni de ştiinţă şi scriitori, chiar şi un comandor al Imperiului Britanic. Sunt personalităţi care au studiat la cele mai mari universităţi, au predat la rândul lor în medii academice de prim rang, au plecat din India şi au ajuns autorităţii în Shakespeare în ţara acestuia. Prin scris doresc să vindece răni provocate de demonia istoriei, de tragedii politice cum a fost nu demult în Iugoslavia sau catastrofe naturale, precum pandemia Covid. În toate cazurile, publicaţiile acestor eseişti sunt expresii ale multiculturalităţii, care a îngăduit întâlnirea a trei continente. Omenirea nu a mai cunoscut de mult asemenea manifestări ale unităţii spirituale, cum a fost Europa renascentistă, extinsă acum la o conştiinţă planetară. Dispare graniţa dintre realitate şi reprezentare, scenele de coşmar ale bolnavilor care mor însinguraţi şi captivi se intercalează cu reprezentări ale suferinţei extreme, uneori tipologizate în genuri şi motive (dans macabru, ars moeriendi, memento mori). Uneori relaţia dintre artă şi realitate este explicită, precum în lectura romanului Orbirea de José Saramago din perspectiva unui oftalmolog care s‑a confruntat cu cazurile de orbire cauzate de pandemie. În cele mai multe cazuri, nu este vorba de eseuri conjuncturale, ci de fragmente ale unei îndelungate meditaţii asupra suferinţei cauzate de prezenţa răului în istorie. Pradipta Mukherjee şi Debasish Lahiri, coautori ai unei cărţi despre Tragic Survivals: From the Hellenic to the Postmodern (Supravieţuiri ale tragicului: din epoca elenistă până în postmodernism, 2017), sunt incluşi în volum cu eseuri independente, care urmăresc acelaşi efect de adâncime, fie că este vorba de un istoric al iconografiei morţii din Evul Mediu până în contemporaneitate (Pradipta Mukherjee), fie de dedublarea sau spectralizarea peisajului real prin tremurul subteran al neliniştii existenţiale a omului care nu are neapărat un motiv explicit (Debasish Lahiri). Generată de cei doi vectori, al realităţii şi al reprezentării, distopia este desprinsă din cadrul ei generic şi reinventată.
Perindarea scenelor de coşmar care au împins umanitatea într‑o tragedie comună nu are un efect paralizant asupra psihicului cititorului, deşi cartea se încheie cu un eseu despre Sfârşitul utopiei publicat de Russell Jacoby în anul 2000. Visul milenar s‑a spulberat. Am ajuns la sfârşitul mileniului şi nu a venit niciun Salvator. Când salvarea nu mai vine din afară, par să spună coautorii acestei cărţi, ea trebuie căutată în interior. În energia de a exorciza suferinţa, de a o proiecta într‑o reprezentare exterioară, de a o îmblânzi prin numire şi meditaţie. Sau, parafrazându‑l pe Nichita Stănescu, să spunem suferinţei că este suferinţă.
Eseurile nu sunt, aşadar, multiplicarea chipului împietrit de durere al lui Niobe, ci mai curând acte eroice de confruntare cu sfârşitul ineluctabil, aşa cum sunt peregrinările eroului din cel mai vechi poem al civilizaţiei, Ghilgameş.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
