La 15 aprilie 1931 se naşte la Stockholm Tomas Tranströmer şi moare la 26 martie 2015 în parohia Sofia din Stockholm. În 1954 publică primul volum de versuri, intitulat 17 poeme, critica literară considerându‑l cel mai important debut al deceniului. Tomas Tranströmer îşi consolidează poziţia de frunte în lirica scandinavă prin apariţia următoarelor volume: Secrete pe drum (1958), Cerul terminat pe jumătate (1962), Sunete şi urme (1966), Cvartet (1967), Vedere nocturnă (1970), Poteci (1973), Mări Baltice (1974), Bariera adevărului (1978), Poezii 1954‑78 (1979), Piaţa sălbatică (1983), Poezii (1984), Pentru cei vii şi cei morţi (1989), Amintirile mă văd (1993), autobiografie, Gondola tristeţii (1996), Închisoare: nouă poezii haiku din închisoarea pentru minori Hällby (2001), Taina cea mare (2004), Poezii şi proză 1954‑2004 de Tomas Tranströmer (2011). Opera sa este tradusă în peste 60 de limbi şi este încununată de numeroase premii naţionale şi internaţionale. Începând din 1993 este nominalizat în fiecare an pentru Premiul Nobel, care i‑a fost acordat abia în anul 2011. Motivaţia juriului: „Prin intermediul imaginilor sale condensate, translucide, ne deschide un nou acces la realitate”.
Stilul lui Tomas Tranströmer a fost descris de Urban Torhamm ca „un impresionism condus cu un pumn de fier”, este însă imposibil să încadrezi arta poetică a lui Tomas Tranströmer într‑un anumit curent literar, aceasta variind de la austeritatea formei clasice până la simbolism şi suprarealism. De cele mai multe ori poemele lui Tranströmer au la bază o experienţă concretă din viaţa de zi cu zi. Până aici totul pare foarte comun, însă prin schimbările de perspectivă şi asocierile neobişnuite, poemele se dezvoltă pe mai multe niveluri. Tema principală abordată de Tomas Tranströmer în poezia sa este situaţia omului contemporan, izolarea acestuia, deşi el este o parte dintr‑o mulţime, lipsa sau insuficienţa contactelor interumane, anonimatul, inerţia, rutina. De multe ori legătura dintre individ şi mulţime este descrisă cu ajutorul metaforelor extrase din traficul şi accidentele rutiere. Însă izolarea, singurătatea omului contemporan nu este completă. Există experienţe în afara rutinei zilnice şi acestea pot fi trăite în întâlnirea cu natura, cu un alt om, cu divinitatea sau cu muzica.
Tomas Tranströmer a explicat într‑un interviu cât de importantă este pentru el graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară. Poetul o numeşte „bariera adevărului”, deoarece acolo vede el adevărul şi tot acolo se naşte poemul. „Poeziile mele sunt locuri de întâlnire. Ele vor să stabilească dintr‑odată o conexiune între părţi ale realităţii pe care limbajele şi abordările convenţionale tind să le ţină deoparte. Detaliile mici şi mari din peisaj se întâlnesc, culturi şi oameni diferiţi se reunesc într‑o operă de artă, natura se întâlneşte cu industria etc. Ceea ce pare a fi o confruntare, se dezvăluie a fi o legătură.
Limbile şi abordările convenţionale sunt necesare atunci când vine vorba de a face faţă lumii, realităţii, de a ajunge la obiective definite, concrete. Dar în cele mai importante momente ale vieţii, am experimentat adesea că nu funcţionează. Dacă le permitem să ne domine complet, drumul acesta duce la lipsă de contact şi distrugere. Eu văd poezia, printre altele, ca o contra mişcare împotriva unei asemenea dezvoltări. Poeziile sunt meditaţii active care nu vor să doarmă, ci să trezească”. (Tomas Tranströmer, 1969)
GALERIA
Am rămas peste noapte la un motel pe E 3.
În camera mea era un miros pe care‑l mai simţisem
printre colecţiile asiatice într‑un muzeu:
măşti tibetane japoneze pe un perete luminos.
Dar acum nu sunt măşti, ci chipuri
care pătrund prin peretele alb al uitării
pentru a respira, pentru a întreba ceva.
Eu stau treaz şi le văd zbuciumându‑se
pierind şi revenind.
Câteva împrumută trăsăturile de la celelalte,
îşi schimbă feţele adânc înlăuntrul meu
acolo unde uitarea şi memoria îşi fac concesii.
Ele pătrund prin vopseaua uitării
în peretele alb,
dispar şi revin.
Aici este o durere care nu se numeşte aşa.
Bine aţi venit la galeriile autentice!
Bine aţi venit la galerele autentice!
Gratiile autentice!
Băiatul karatist care a bătut un om până la paralizie
încă visează câştiguri rapide.
Femeia aceea cumpără şi cumpără lucruri
pe care să le arunce în gura căscată a golului
ce se furişează în spatele ei.
Domnul X nu îndrăzneşte să‑şi părăsească apartamentul.
Un gard întunecat de oameni dubioşi
stă între el şi orizontul rostogolit tot mai departe.
Ea, care odată a fugit din Karelia
ea care putea râde…
acum se arată pe sine,
dar mută, încremenită, o statuie din Sumer.
Ca atunci când aveam zece ani şi am venit acasă târziu.
În casa scării becurile se stinseseră,
dar ascensorul lângă care stăteam lumina, şi ascensorul s‑a ridicat
ca un clopot de scufundare prin hăul negru
etaj cu etaj în timp ce chipuri imaginare
se striveau de gratii…
Dar nu sunt chipuri imaginare, ci aievea.
Stau întins ca o stradă de‑a curmezişul.
Mulţi ies afară din ceaţa albă.
O dată ne‑am atins unii pe alţii, într‑adevăr!
Un coridor lung luminos care miroase a acid fenic.
Scaunul cu rotile. Adolescenta
care învaţă să vorbească după accidentul de maşină.
Cel care a încercat să strige sub apă
şi masa rece a lumii l‑a pătruns
prin nas şi gură.
Voci rostesc la microfon: Viteza este putere,
viteza este putere.
Joacă‑ţi rolul. The show must go on!
În carieră ne mişcăm pas cu pas
ca într‑un spectacol
cu măşti, cântec urlat: Eu, sunt Eu!
Cel care a fost învins
este reprezentat de o pătură rulată.
Un artist a spus: Am fost odată o planetă
cu o atmosferă densă, proprie.
Acolo, din afară razele se fracturau în curcubee.
Furtuna continuă se prăbuşise‑năuntru, înăuntru.
Sunt acum istovit, uscat şi deschis.
Îmi lipseşte energia copilărească.
Eu am o parte fierbinte şi o parte rece.
Nici un curcubeu.
Am rămas peste noapte în casa cu pereţi subţiri.
Mulţi vor să vină înăuntru prin ziduri,
dar cei mai mulţi nu ajung până aici:
ei au fost înecaţi de freamătul alb al uitării.
Cântecul anonim pătrunde prin pereţi.
Bătăi timide în uşă care nu se vor auzite,
suspine reţinute,
vechile mele replici se ghemuiesc fără adăpost.
Ascultă autoreproşurile mulţimii,
vocea marelui ventilator
ca vântul artificial în tunelurile minei
şase sute de metri mai jos.
Ochii noştri sunt larg deschişi sub bandaje.
Dacă cel puţin aş putea să‑i fac să simtă
că acest cutremur sub noi
înseamnă că suntem pe un pod…
De multe ori trebuie să stau perfect nemişcat.
Sunt partenerul aruncătorului de cuţite la circ!
Întrebările pe care le‑am aruncat la furie
vin vâjâind înapoi,
nu mă nimeresc, dar îmi prind cu unghiile
conturul aproximativ care rămâne acolo
atunci când eu am părăsit locul.
De multe ori trebuie să tac. Voluntar!
Pentru că „ultimul cuvânt” este spus iar şi iar.
Deoarece salut şi la revedere…
Pentru că acea zi care astăzi este…
Deoarece marjele depăşesc până la urmă
limitele lor şi inundă textul.
Am rămas peste noapte în motelul‑galerie al somnambulilor.
Aici înăuntru multe chipuri sunt disperate,
altele aplatizate
după pelerinajul prin uitare.
Ele respiră, dispar şi se luptă să revină,
privesc pe lângă mine,
toţi doresc să fie în faţă la icoana justiţiei.
Se întâmplă, dar rar,
ca unul dintre noi să‑l vadă cu adevărat pe celălalt:
pentru o clipă se arată un om,
ca într‑o fotografie, mai clar însă
şi în fundal,
ceva care este mai mare decât umbra lui.
El stă în toată lungimea lui în faţa unui munte.
Este mai mult o cochilie de melc decât un munte.
Este mai mult o casă decât o cochilie de melc.
Nu este o casă, dar are multe camere.
Este înceţoşată, dar copleşitoare.
El creşte din ea, şi ea din el.
E viaţa lui, este labirintul lui.
Traducere şi prezentare de Dorina Brânduşa Landén
