„Poezia lui Nikos Katsalidas renaşte constant, hrănită chiar de miezul ei.
O viziune poetică impregnată de nostalgia unui idealist nativ, pierdut în adâncul istoriei, care continuă să‑şi plimbe miturile până la sfârşitul timpurilor… Poezia lui Nikos Katsalidas este poezia unei limbi vechi, precum cea pe care credem că am lăsat‑o în urmă, şi, în acelaşi timp, poezia unei limbi moderne, precum cea pe care am dori să predomine în actualul nostru peisaj poetic tulbure”, susţine Anna Afentoulidou, poetă, critic literar. Nikos Katsalidas s‑a născut în Ano Lesinítsa, regiunea Theologu din Agioi Saranda. Astăzi locuieşte în Atena. A făcut studii superioare filologice la Tirana. Este poet, prozator, traducător, eseist cu multe distincţii şi premii. Poezii reprezentative ale sale sunt incluse în diverse antologii internaţionale în engleză, franceză, germană, italiană, bulgară, română, spaniolă, în timp ce el însuşi a tradus patruzeci şi cinci de poeţi şi prozatori greci în limba albaneză.
Este unul dintre fondatorii Uniunii Democrate a Minorităţii Naţionale Grece „Omonoia”. În perioada 2001‑2002, a ocupat funcţia de ministru de stat (în loc de prim‑ministru) pentru Drepturile Omului în Albania. În perioada 2004‑2008 a fost diplomat, consilier cultural la Ambasada Albaniei la Atena. Nikos Katsalidas este inclus în Dicţionarul Enciclopedic al Academiei Albaneze şi în World Encyclopedia Who is who din 2012, printre personalităţi celebre.
În 2001, a primit premiul balcanic „Aimos”, la Sofia, pentru volumul de poezie Cele o sută de centipede din Puglia. În 2002, a fost distins cu premiul „Pana de Argint” de Ministerul Culturii din Albania pentru traducerea poeziei lui Odysseus Elytis. În 2012, a fost decorat de Preşedintele Republicii Albania cu cea mai înaltă medalie a Ordinul pentru Litere „Mare Artist”. Nikos Katsalidas este un membru al Societăţii Scriitorilor Greci.
***
RECUPERĂRI ALE VIZIUNII. Acum, seara începem deseori şi mergem departe, eu şi vrabia şi ne întoarcem, lipind năsucurile cârne meduze pe geamul conacului nostru prăfuit, colocatari nostalgici ai viziunii, căutând să vedem pe cineva care să deschidă din interior casa noastră părintească. Noaptea, acum, colindăm acolo eu şi compatriotul meu iernatic, prietenul meu vechi şi vrabia imaculată. El, cu ciocul de zăpadă, pe o parte, dă deoparte perdeaua de catifea, iar eu pe cealaltă, cu degeţelul trandafiriu de copil. Vino, zice, apropie‑te să vedem, este cineva aici în căsuţa părintească? Tăcere. Mâinile îmi tremurau la vederea ninsorilor abundente. Două mănuşi de lână atârnate de marginea oblonului de la fereastră priveau din interior nemişcate. Am întins mâinile şi le‑am pus şi am bătut uşor pe geam, la cele pierdute. Nimic nu s‑a mişcat din interior. Nici un bărbat cu părul alb nu şi‑a arătat capul, nici măcar o clipă. Am auzit doar fotografiile ancestrale în alb‑negru scârţâind pe pereţi. Sau poate nu erau nici fotografiile paterne şi scârţâiau greieri uşuratici? Dar apoi m‑am trezit şi afară era zăpada foşnind pe crengi, zăpezile mele vechi din copilărie.
CLANŢA UŞII. Aici bărbieresc, spală, pregătesc morţii perfect femeile purtătoare de basmale negre, să‑şi ia adio de la aceştia, fără nici un fir de păr pe ei. Şi pentru că nu există catedrale şi preoţi pentru procesiuni mortuare, îi conduc ele spre capele cu paturi de lemn purtate în spinare, cei vii cu o sută de mierle negre preoţi în faţă şi tot atâţia în procesiune stareţi vrăbii la dreapta şi la stânga în râpe şi îi îngroapă în pământul săpat de gaiţe, cu o cruce de lemn înfiptă în vârfurile de secară, să nu se piardă cei înscrişi în catastiful soarelui. Şi atunci când se întorc de la funeralii după praznicul de înmormântare, ung clanţa uşii. Morţii, se spune, într‑o noapte se vor întoarce în camera lor ca să intre în visele celor vii, să reintre în visele lor. Dacă găsesc ruginită clanţa uşii, cum vor intra să se întindă în camera lor? Ce se va întâmpla cu visele goale, fără morţi, care, părăsindu‑şi mormintele, au rămas în afara uşii şi se vor întoarce neterminaţi la capelă?
ROTECTORAT AL TĂCERII
Mai bine nu‑i spui
Protectorat al tăcerii.
Când se trezesc spiriduşii
şi sar pe munţi.
În declinul lunii,
în foşnetul cimbrului.
IARNĂ
Ce fel de iarnă este asta fără câini,
doar cu şacali şi lupi sălbatici?
Munţii noştri înzăpeziţi în plină lipsă de griji.
Devine uriaşă coloana vertebrală în vertijuri.
VISĂTOR
Frisonează apele,
Fac valuri râurile.
Cum mă priveşte atent şi cu gravitate?
Zână‑i sau lamie?
Apropie‑te, spune, şi tu,
goală puşcă, plutitoare.
Ne delectăm unul cu altul,
Strâns luaţi în braţe?
Cămaşa a aruncat.
Sânii ei, cimbru.
Ce abis înmiresmat!
Dumnezeule, câtă frumuseţe!
Lasă, spune ea, abisul,
în demonii lui.
Aici, ai raiul,
şi flacăra lui Hecate.
Spune ea, relaxează‑te,
dezbracă‑te, vin zorii!
Se prefăcea a mă certa.
Mă legăna pe genunchi.
Blasfemia o lasă.
Şi languros, sărută‑mă.
Hedonistule, ce mai stai?
strânge‑mă şi îmbrăţişează‑mă.
Exact când răsăreau zorii,
se ivea o zi albă,
atunci m‑a înstrăinat.
Mi‑a luat raiul
Meduză pentru un sărut,
îmi sugea buzele.
Mângâie, spune, pasărea,
ciupeşte‑mi scoica.
***
Oh, m‑am pierdut de ruşine
în a pasiunii ameţeala.
Şi apoi în descurajare,
şi strălucire, albăstreala.
Am sărutat‑o până în zori.
Ridică‑te, îi spun, îmbracă‑te.
Au clipocit în jur feţele.
Întoarce‑te, zice, dormi!
Eşti un copilaş bun de sărutat,
şi ascultă‑mi cântul:
când vei lăsa păsările,
revino în braţele mele.
LIMBA
Lui G. Markopoulos
Chiar de m‑am tăiat, a spus limba,
în propriul ciripit,
eu am făcut gargară cu apă nemuritoare.
Uitaţi‑vă la mine, voi creşte iar.
Şi totul este iarăşi bine şi de la început.
Câte le‑am bolborosit şi multe altele.
Toate clocind precum cloşca.
GUSTURI DE AMĂRĂCIUNE
Ah, oleandrul meu,
o, conul meu de chiparos,
şi tu chitrul meu,
cuvinte dulci, poetice,
dar sâmburi nenumăraţi,
toţi plini cu gust de amărăciune!
Prezentare şi traducere de Angela Bratsou
■ Poet, eseist, traducător, diplomat
