Contextul mondial al lumii de azi, mai periculos pe zi ce trece, m‑a făcut să mă ocup, în ultima vreme, mai degrabă de teme cinematografice internaţionale. Cu toate astea, încheierea unui an şi începutul altuia mă îndeamnă şi la o evaluare a stării cinemaului naţional, care, în mod paradoxal, nu se mai poate plânge de lipsă de public şi, deşi unii deplâng nivelul mai modest al premiilor câştigate în mari festivaluri, nici acestea nu au lipsit. Cifrele înregistrate de unele comedii au spart box-office‑ul local: de pildă Miami Bici 2, peste 3 milioane de dolari încasări, Tată part time, aproximativ 2 milioane de dolari într‑o lună. Exemplele pot continua şi nimeni nu se mai poate plânge, ca într‑o anchetă din 2010 publicată în „Adevărul literar şi artistic” (10 martie) care titra: „Viitorul filmului românesc sună gri”. În declaraţiile diverşilor critici se deplângea îndepărtarea de estetica realistă impusă de Cristi Puiu prin Moartea domnului Lăzărescu, pe care unii l‑au imitat, alţii l‑au trădat. La câţi ani au trecut de la afirmarea mişcării Noul Cinema Românesc, era normal ca lucrurile să evolueze şi chiar iniţiatorii principali să se îndepărteze de austeritatea realistă şi să cocheteze cu convenţii de gen (vezi chiar Cristi Puiu în Aurora, cu elemente de thriller cu psihopaţi, sau tot cu acelaşi gen Corneliu Porumboiu în La Gomera).
Deci evoluţiile recente au dus la o anume împăcare a coexistenţei celor două tendinţe principale ale filmelor româneşti (de public şi de autor, cele din urmă cu mai apăsate tentaţii de a se „genrifica”). Şi unele nu au trecut neobservate prin festivaluri internaţionale, repurtând anul trecut premii în competiţii prestigioase, precum Locarno (Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii de Radu Jude), Cottbus şi Arras (Libertate de Tudor Giurgiu), Berlin şi Valladolid (Între revoluţii de Vlad Petri). Deşi fără a cuceri succese‑trofee deocamdată, MMXX de Cristi Puiu îşi urmează parcursul festivalier marcant şi, alături de Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii, este cel mai comentat/apreciat film românesc de revistele importante de cinema ale lumii (vezi „Cahiers du cinema”, „Positif”, „Variety”).
În contextul unui festival cu prestigiu în creştere, Tallin Black Night, a fost lansat în premieră mondială şi noul lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, Familiar, care aminteşte tuturor celor care‑l văd de marele succes anterior al cineastului, Poziţia copilului, care obţinea trofeul „Ursul de aur” la Berlin, în 2013. Noul film are o componentă autoreflexivă apăsată pentru că eroul principal, Dragoş (Emanuel Pârvu), este un regizor de film care încearcă să afle adevărul despre emigrarea părinţilor săi în Germania, în anii `80, realizând un film „bazat pe fapte reale”. Deşi toată lumea ştia câte ceva despre compromisurile şi preţul migrării „etnicilor germani” în acea perioadă, detaliile aflate de regizorul cu temperament violent împreună cu asistenta sa (o fostă iubită şi actriţă în filmele sale, Iulia Lumânare) chestionând protagoniştii sau răscolind arhivele CNSAS îi incriminează pe părinţi. Mai ales pe mama (Ana Ciontea) care joacă destul de bine senilitatea, deşi conflictul ia formă mai violentă într‑o luptă corp la corp cu tatăl jucat de Adrian Titieni. Dragoş pretinde că are dreptul să exercite presiuni asupra părinţilor săi care „l‑au târât la o vârstă fragedă într‑o ţară străină”, unde copiii (se ştie, foarte înclinaţi spre bullying), îl numesc „Ausländer” şi îl fac mereu să se simtă străin.
Foarte traumatizat se simte şi aflând de povestea de amor a mamei cu un etnic german care a inspirat, se pare, decizia plecării (Vlad Ivanov, excelent într‑un rol mic). Mama superprotectivă care se amestecă excesiv în viaţa fiului aminteşte de aceea jucată de unica şi regretata Luminiţa Gheorghiu, dar are, în interpretarea Anei Ciontea, mai puţină energie, dar mai multă ipocrizie, jucând bine inocenţa şi fragilitatea în timp ce calcă rufe cu conştiinciozitatea unei casnice dedicate. Nu mai avem de‑a face, în noul portret matern, de urmele de sofisticare ale mamei de profesie scenografă, din Poziţia copilului. Formidabilul moment solistic al Luminiţei Gheorghiu, care dansa, la o aniversare, pe diafanul cântec „Meravigliosa creatura” (din repertoriul Giannei Nannini) este aici replicat de un substitut plin de aluzii la primul, în care Dragoş dansează, după o zi plină de istericale, pe balconul casei părinteşti, pe cântecul „Alcool”, ocazionându‑i lui Emanuel Pârvu un alt recital de neuitat.
Ca orice film autoreflexiv, Familiar este eficient în configurarea unei investigaţii (o obsesivă căutare a adevărului), amintindu‑ne că unele dintre lungmetrajele româneşti memorabile folosesc, în acest scop, avantajele autoreprezentării oamenilor de cinema: Secvenţe a lui Alexandru Tatos, O lacrimă de fată de Iosif Demian sau Proba de microfon de Mircea Daneliuc sau, mai recent, Metabolism de Corneliu Porumboiu.
Călin Peter Netzer nu se sfieşte să rişte, fiind foarte apăsat autobiografic, povestind migrarea familiei sale la Stuttgart, declarând în interviul acordat revistei „Variety” că a rămas intrigat de secretomania în jurul subiectului acesta, de felul în care oamenii „spun ceva, dar gândesc altceva şi nu ştii niciodată care este adevărul”. Filmul său nu e o transcriere „obiectivă” a faptelor, există, desigur, ficţionalizare şi nu puţină autoironie, în care autorul este satiric şi cu sine însuşi. Urmăritorii acestui cineast nu vor rata, desigur, acest al cincilea lungmetraj din filmografia lui Călin Peter Netzer, unul dintre cei mai premiaţi cineaşti care au debutat în noul mileniu.
Publicul interesat de evoluţia celor care „au pus pe hartă” Noul Cinema Românesc aşteaptă cu interes şi lansarea în România a filmului Săptămâna Mare de Andrei Cohn, producţie a studioului Mandragora, iniţiat de Cristi Puiu, care are premiera internaţională la Festivalul de la Berlin. Aşteptând cu interes receptarea acestei noi producţii, adaptare după nuvela „O făclie de Paşte” de I.L. Caragiale, la începutul traiectoriei sale internaţionale, nu putem decât să sperăm că noul an cinematografic va ocaziona şi alte momente de acest fel, în care se reconfirmă vigoarea artistică a filmelor româneşti.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
