Ne putem întreba câte dintre ţările mari producătoare de petrol sunt democratice şi câte sunt conduse de guverne de forţă, de lideri autocraţi. Dacă privim către zona golfului Persic, nordul Africii, America Latină, precum şi Asia de Sud-Est, situaţia nu este deloc democratică. Cât priveşte marile imperii economice, cu propriile rezerve şi habitate petrolifere, precum Rusia sau USA, democraţia încetează să respire în apropierea trusturilor petroliere. Un caz particular l‑a reprezentat România, un stat care‑şi obţine independenţa şi datorită intereselor petroliere externe din micul său spaţiu, încă din anii 1857/1858.
În Valahia au fost extraşi primii barili de petrol în anul 1857 (257 de tone şi va urma abia în 1860 USA, cu 68.774 tone), pentru ca cincizeci de ani mai târziu România să devină una dintre marile producătoare de petrol şi gaz din lume. În anul 1931 România era al doilea producător european de petrol după Rusia, având o producţie de 6.657.803 tone. În producţia mondială de petrol pentru anii 1931 şi 1932, România s‑a aflat pe locul patru, după USA, Rusia şi Venezuela. Producţia sa era de 7.200 000 tone şi depăşea producţia Iranului, Mexicului sau Irakului. În ceea ce priveşte producţia de gaz natural din sonde petrolifere România ocupa locul al treilea, după USA şi Venezuela, cu 2.359.518 metri cubi, întrecând Rusia, Canada, Indonezia. În Europa anului 1932, România era a doua ţară după Rusia la kilometri de conducte de petrol aflate în funcţiune. Cu cei 3.100 de kilometri întrecea Franţa, Germania şi Anglia. Pe plan mondial, România era întrecută numai de USA, Rusia şi Mexic. În ceea ce priveşte capacitatea de rafinare a petrolului prin propriile rafinării, România anului 1931 se plasa pe locul doi în lume, după Rusia, având o producţie de 9.100.000 mc, ceea ce reprezenta 19,33% din producţia mondială, iar producţia sa de petrol brut reprezenta 21,90% din totalul mondial. Economia României consuma o mică parte din produsele industriei petroliere, exportul său reprezentând 9,48% din totalul mondial al anului 1931 (Mihail Pizanty, 1933).
Petrolul a devenit un factor de presiune politică şi economică externă pentru România încă de la finalul secolului al XIX‑lea, iar dosarul petrolului românesc deţine un capitol particular raportat la începutul anilor 1940. Ca o retrospectivă a acestei situaţii, aflăm din revista Fundaţiilor Regale, apărută în iunie 1940, următoarele: „În pragul Restauraţiei, în iunie 1930, situaţia în Europa era următoarea: în Austria independentă, putsch comunist, apoi guvern Vangoin, după aceea guvern Ender, în care intra şi Dolfuss, prinţul Starhenberg fiind şef al Heminwehrului.
În Cehoslovacia, dr. Masaryk e preşedinte de Consiliu, dr. Benes ministru de externe. În Polonia e un govern Pilsudski, iar d. Moscicki e preşedinte al Republicii. În Albania, Ahmed Zogu I e rege de la 25 august 1928; Norvegia, Danemarca, Suedia şi Finlanda, alcătuiesc un liman de edenică împacare socială şi înflorire culturală. În Germania, Mareşalul Hindenburg e preşedinte al Republicii, iar Bruning e în fruntea guvernului de la 3 martie. Parlamentul cuprinde 12 naţional‑socialişti faţă de 150 de socialişti. (…).
După 10 ani, în iunie 1940, atât de multe s‑au schimbat în această Europă, că oamenii nici nu se pot dezmeticii ca dintr‑un cosmar. (…) Austria e anexată, Dolfuss ucis, Schuschung închis pe undeva, prinţul Starhenberg visează pe bulevardele Parisului. Cehia e protectorat, Slovacia aproape la fel, Polonia lui Pilsudski nu mai e cum a lăsat‑o el, Albania e protectorat, iar regele Ahmed Zogu e refugiat la hotel Rambuillet, în jurul Parisului; Danemarca e ocupată, Norvegia teatru de razboi, Finlanda dupa lupte eroice a încheiat o pace grea. Germania are un Fuhrer cu o autoritate pe care n‑a avut‑o nimeni in istorie; Olanda şi Belgia sunt pustiite de un război înspăimântător; Anglia şi Franţa impresionate, tind spre o alianţă confederativă, celelalte state sunt, cum se spune după noul limbaj, cele mai multe nebeligerante, nu neutre, şi stau cu armatele cvasi‑mobilizate”. (Revista Fundaţiilor Regale, anul VII, no. 6, 1 iunie 1940). Acesta era spectrul politic continental, suficient de complex, neprevăzut şi fluctuant, pentru a pune adeseori, serioase probleme de adaptare, îndeosebi statelor mici.
Litigiile nerezolvate în 1919‑1920 la Paris îşi fac o apariţie viguroasă, urmând un curs greu de controlat, după 1930. În ce situaţie se afla România la începutul deceniului patru al secolului XX? „Începând cu 1930, figura centrală în politica internă şi externă a României, a fost regele Carol al – II – lea. Ca fost ofiţer în regimentul 1 de gardă de la Potsdam, el sublinia mereu în prezenţa diplomaţiilor germane, că se simte un Hohenzollern. Dotat cu minte ageră, acest rege a desfăşurat în cursul domniei o remarcabilă energie. În realizarea planurilor sale, el s‑a dovedit mult mai metodic decât majoritatea politicienilor români. Îi lipsea însă deseori capacitatea de a pune în practică, în interesul ţării, proiectele sale judicioase” (Andreas Hillgruber, 1994). În interior, „imperativul anului 1930 era ordinea, împotriva anarhiei spiritelor; unitatea acţiunii naţionale împotriva destrămării, provocate de partid; consolidarea materială şi morală a ţării, împotriva slăbirii progresive a puterilor naţionale” (Mihail Manoilescu, 1993). Regele Carol II reuşeşte să introducă ordinea, folosindu‑se, desigur, de o serie întreagă de mijloace, astfel încât „majoritatea ideilor lui erau bune, iar intenţiile excelente, chiar când se pierdea în politică. Din nefericire, nimeni din anturajul său şi practic nimeni din guvern nu era de asemenea anvergură încât să‑l poată călăuzi. În ceea ce‑l priveste, remarcăm o tendinţă către lipsa de rigoare a reacţiei în faţa evenimentelor. Aflându‑se într‑un moment greu, devine victima clasică a adversităţii” (Paul al României, 1991). După această scurtă încadrare a omului politic Carol II în contextul european, să ne apropiem de situaţia economică a României pentru perioada interbelică. Astfel, aspecte semnificative în acest sens au fost formulate în 1935 de englezul Philip Whitwell Wilson. „România modernă nu reuşise încă să creeze o clasă conducătoare omogenă” (Paul al României, 1991) Philip Wilson explica această realitate prin faptul „că România nu mai avea aristocraţie rurală în 1935, că industria ei fiind prea tânără, crease doar o mână de puternici proprietari de manufactură sau de lideri sindicali şi că profesiunile liberale aveau o slăbiciune (…) ceea ce explică puterea aproape dictatorială a regelui, în România…” (Paul al României, 1991).
Astfel, în urma discuţiilor purtate la Londra cu oficialităţile de acolo în 1937, Carol II, conştient că situaţia economică a României poate fi uşor bulversată de acţiuni germane de subordonare, a încercat să obţină garanţii, pentru o eventuală rezistenţă. În însemnările sale, Carol nota: „Cu fiecare am vorbit de legăturile din ţările noastre, despre necesitatea de a strânge şi mai mult legăturile, mai ales pe cele economice; am arătat primejdia care o reprezintă infiltraţiunea comercială germană şi am făcut apel ca, cu ajutorul Marii Britanii, spaţiul vacant să fie ocupat înainte să fie prea târziu. Cu toate că am fost ascultat cu bunăvoinţă, prin răspunsurile evazive ce mi s‑au dat, n‑am avut impresia că acest apel va fi luat prea în serios” (Frederic Nanu, 1993).
Aşadar, „România se zbătea cu înfrigurare căutând soluţii politice şi diplomatice de natură a o expune cât mai puţin pericolului nazist” (Horia Brestoiu, 1976). Sub presiunea evenimentelor europene, îndeosebi cu 1935, politica economică a României a fost treptat schimbată datorită faptului că vechi pieţe regionale dispăreau înghiţite de politica economică a Germaniei. Centrul şi sud‑estul european era vizat, în primul rând. O puternică lovitură economică dată României a fost dispariţia rapidă a „Micii Înţelegeri”. După Francesco Veiga, „şantajul exercitat prin intermediul acordurilor de cliring despre care se afirma că ar fi dat celui de‑al Treilea Reich, stăpânirea economică şi apoi politică a Balcanilor, nu au fost în cazul României, decât o legendă”, pentru 1930‑1935. „Numai de pe la mijlocul anilor 1935, germanii au început să fie cu adevărat interesaţi de ţiţeiul românesc, atunci când au început să se reînarmeze” (Francesco Veiga, 1993).
La 23 martie 1935, se încheia un acord economic germano‑român şi de atunci, „Bucureştiul a ştiut să fie în avantaj în fiecare moment, forţând preţurile şi determinând fluctuaţii ale mărcii, în timp ce sumele tot mai mari pentru înarmare şi industrie erau obţinute prin vânzarea către aliaţi a 50% din produsele de petrol”. În martie 1938, „poziţia germanilor în problema importurilor acestui produs era precară; în acelaşi timp, era evidentă intenţia românilor de a folosi exporturile de petrol drept armă politic”. Tocmai această „evidentă intenţie” a românilor l‑a determinat pe Hitler să recurgă la presiuni politice, tactica în care primul pas este făcut la întâlnirea pe care a avut‑o regele Carol în noiembrie 1938. Cu toate acestea (…) Reichul nu obţine decât sporuri mici ale importurilor de petrol, în perioada cuprinsă între decembrie 1938 şi martie 1939” (Francesco Veiga, 1993). Presiunile germanice erau puternice şi sunt întâlnite într‑un raport realizat la cererea regelui Carol II, de Marele Stat Major Român, în prima parte a anului 1938. În raport se afirma că „după părerea Germaniei, România, incomplet înarmată astăzi, va capitula uşor în faţa unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană.
România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare spre continuarea expansiunii germane spre est sau sud (…) Cea mai probabilă intenţiune a Germaniei în acest an (1938) este să realizeze etapa cea mai uşoară şi mai sigură, adică penetraţiunea spre sud‑est prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a‑şi aranja o bază puternică la Marea Neagră şi a‑şi crea o puternică şi largă bază de operaţii (strategică şi economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima şi cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est şi sud‑est”.
Fragment
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
