Marile personalităţi ale României
Dana Oprica: Stimate domnule Academician Ioan Dumitrache, vă invităm să participaţi la seria de intervenţii axate pe teme fundamentale pentru identitatea românească, precum limba, istoria, patriotismul, identitatea naţională, societate interculturală, statul naţional, comunităţile româneşti, paneuropenismul şi Europa, intervenţii‑dialoguri care fac parte din proiectul Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română, organizat de Fundaţia Culturală Ideea europeană, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Sunteţi un invitat cu totul special, domnule Secretar genaral al Academiei Române. Sunteţi inginer energetician, profesor la Facultatea de automatică şi calculatoare.
Care este rolul Academiei Române, înaltul for de consacrare şi cercetare ştiinţifică, în cunoaşterea şi conservarea valorilor naţionale într‑o lume a viitorului impregnată de inteligenţa artificială? Care este rolul noilor tehnologii şi al tradiţiei în activitatea membrilor Academiei Române – personalităţi de vârf ale ştiinţei şi culturii naţionale?
Ioan Dumitrache: Academia Română este o instituţie unică a României prin misiunea pe care şi‑a asumat‑o din 1866, când a fost înfiinţată sub numele de Societatea Literară Română, transformată ulterior în Academia Română. Este o instituţie de prestigiu a României, care se află în slujba naţiunii române şi care are trei mari obiective. Academia Română recunoaşte marile personalităţi ale acestei ţări. Practic, în instituţia noastră sunt incluse valorile naţionale, intelectualii de bază ai societăţii, oameni cu contribuţii majore în dezvoltarea cunoaşterii, în dezvoltarea economiei, în dezvoltarea societăţii, culturii, ştiinţei. O misiune importantă este cea a susţinerii cercetării ştiinţifice, a cercetării de avangardă, deoarece societatea românească are nevoie de cercetare fundamentală, iar Academia Română este instituţia care susţine şi dezvoltă ample programe de cercetare de anvergură internaţională. Academia Română este pilonul esenţial, cu o contribuţie majoră în problemele importante ale societăţii. Este un factor‑cheie în societatea românească. De aceea spun că această instituţie este unică la nivelul României, un for care consacră marile personalităţi ale societăţii româneşti. Dacă analizăm evoluţia acestei instituţii şi modul cum au fost selectaţi cei care au devenit membri ai societăţii savante, cum este cunoscută Academia Română, constatăm că evoluţia societăţii româneşti a fost marcată de activitatea desfăşurată în această instituţie. Să nu uităm că obiectivul major, iniţial, aşa cum a fost creată Societatea Literară Română, a fost acela de a conserva şi de a promova identitatea naţională a acestei ţări prin normarea şi protejarea limbii române şi prin studierea istoriei românilor. De fapt, misiunea esenţială era aceea de a elabora gramatica limbii române, de a stabili ortografia, de a elabora tratatul de istorie a poporului român.
Marile personalităţi ale Academiei Române au contribuit, într‑adevăr, la rezolvarea acestor probleme şi nu numai. Dacă analizăm modul cum a fost constituită Academia, constatăm faptul că, de la bun început, această instituţie majoră şi‑a propus unificarea poporului român în jurul unei singure idei. Atunci când s‑a constituit forul cultural suprem al ţării, în 1866, din fiecare provincie românească aflată în afara graniţelor celor două Principatel Unite au fost selectaţi câte doi‑trei savanţi care au participat la realizarea acestei entităţi. Practic, gândirea iniţială a fost aceea de a uni toate provinciile româneşti. Academia Română a militat permanent pentru a crea unitatea naţională şi a realiza Marea Unire. Academia Română este în serviciul naţiunii române.
Inteligenţa artificală
Printre lucrările publicate de dvs. figurează şi Intelligent Control of Industrial robots, publicată în 1995, Command numeric et intelligence artificielle et automatic (1997) şi Algoritmi genetici (2000). Să înţelegem că lumea boţilor şi a roboţilor a apărut acum câţiva ani buni?
Dintotdeauna omul a fost preocupat să creeze artefacte care să‑l ajute în activitatea de zi cu zi. Roboţii au apărut mult înainte de 1990 din nevoia de a organiza fabricaţia astfel încât operaţiile dificile să fie preluate de maşini, de mecanisme şi roboţi, această preocupare ducând la dezvoltarea în timp a roboţilor industriali. A fost o primă etapă, ce viza în mod deosebit mecanizarea şi automatizarea întreprinderilor industriale în contextul noilor revoluţii industriale. Pe măsură ce progresele au fost dezvoltate în domeniul automaticii, în domeniul calculatoarelor, în domeniul electronicii, s‑a constatat că este posibilă automatizarea avansată şi încet, încet operatorul uman a fost scos din procesul direct de manipulare a proceselor. Acesta este motivul pentru care au apărut roboţii cu multe abilităţi, cu multiple grade de libertate, care facilitau operaţii dificile, pe care le putea face numai omul. Putem spune că dezvoltarea inteligenţei artificiale a fost lentă – prima dată s‑a vorbit despre inteligenţa artificială în 1956, la Colegiul Darmouth din Statele Unite. Un grup de 12 savanţi din Statele Unite şi‑au pus problema dacă este posibil să creăm o maşină care să emuleze comportamentul uman. S‑au discutat mult asemenea probleme, progresele au fost lente, pentru că tehnologia nu a permis implementarea unor noi concepte teoretice pentru a dezvolta asemenea maşină. Am ajuns la sfârşitul secolului al XX‑lea, când tehnologia a avansat foarte mult, calculatoarele au crescut din punctul de vedere al capacităţii de prelucrare a informaţiei, al vitezei de prelucrare. În aceste condiţii inteligenţa artificială a fost reluată ca idee şi dezvoltată mult mai mult. Primele sisteme cu aplicabilitate în societate au fost sistemele Expert – o ramură a inteligenţei artificiale, aşa‑numitele sisteme bazate pe cunoştinţe, aplicate şi în medicină, şi în minerologie, şi în domeniul energeticii. Începând cu anul 1985 până în 2000 au fost dezvoltate asemenea sisteme Expert şi aplicate inclusiv pentru comanda roboţilor. Am avut asemenea preocupări din 1988‑1989, când un robot care manipula sonde nucleare la centrala nucleară putea fi controlat cu un sistem Expert. Avansând foarte mult tehnologia şi puterea de calcul crescând foarte mult, au apărut noi posibilităţi de a dezvolta tehnologii care se apropie de modul de rezolvare de probleme la nivel uman. Reţelele neuronale artificiale s‑au dezvoltat în timp. În anii ’58‑’60 s‑au formulat pentru prima dată noţiunile legate de reţeaua neuronală artificiale, o emulare a reţelelor neuronale pe care le avem în creierul uman. Şi acest domeniu a fost dezvoltat.
În 1975 s‑au dezvoltat sistemele de programare evolutivă, a apărut prima carte de algoritmi genetici. Pas cu pas, aceste metodologii inteligente s‑au dezvoltat, ajungând ca, după anul 2000, în toate sectoarele de activitate aceste metodologii să‑şi găsească aplicabilitatea. Suntem acum, în 2023, când inteligenţa artificială a evoluat foarte mult – în foarte multe artefacte care ne înconjoară găsim elemente de inteligenţă artificială. Omul este creator şi utilizator de artefacte inteligente. Odată cu formularea conceptului de industrie 4.0 sau Noua revoluţie industrială, au apărut aceste elemente legate de conectarea maşinilor între ele, conectarea maşinilor cu oameni, crearea unor interfeţe corespunzătoare pentru a face această comunicare cât mai uşoară. Aşa au apărut asemenea sisteme de comunicare informante, aşa s‑au dezvoltat strategii de învăţare automată, astfel încât să fie posibilă comunicarea între maşini şi comunicarea între maşini şi oameni. Majoritatea dispozitivelor care ne înconjoară au încorporate elemente mai avansate sau mai puţin avansate de inteligenţă artificială. De fapt, ce se urmăreşte cu inteligenţa artificială? Se urmăreşte crearea unor maşini cu autonomie. Inteligenţa este un mijloc prin care se creează autonomie. Dorinţa noastră a fost întotdeauna să creăm asemenea maşini autonome. Sigur că această dorinţă ar trebui să fie reanalizată din punctul de vedere al impactului pe care‑l are asupra noastră, asupra evoluţiei noastre. Tehnologia este binevenită, este utilă, are un efect extraordinar din punctul de vedere al dezvoltării tehnologice, dar în acelaşi timp ea trebuie privită cu foarte multă grijă, pentru că tehnologia trebuie să fie ţinută sub controlul omului şi în mod special aceste sisteme cu nivel ridicat de autonomie. Nu vom ajunge să creăm o maşină identică cu omul, nici nu ne propunem acest lucru. Dar încet‑încet maşinile vor avea un asemenea sistem şi un asemenea mod de comportare care să ne pună pe gânduri: vor fi la un moment dat mai performante decât noi în anumite direcţii şi această performanţă, în timp, ar putea să conducă la preluarea controlului în anumite situaţii. De aceea insist asupra ideii că tehnologia ar trebui să fie controlată din punctul de vedere al impactului, tehnologia trebuie controlată din punctul de vedere al educaţiei, al formării viitorilor cetăţeni, care să lucreze într‑o societate complet industrializată, în armonie cu maşinile pe care le‑au creat. Trebuie să gândim o asemenea societate de agenţi naturali, inteligenţi – oamenii, cu agenţii inteligenţi artificiali, creaţi de oameni. Şi această structură ar trebui să fie o structură socială, o structură în care să comunice, să conlucreze, dar cineva ar trebui să fie în permanenţă cu grija necesară pentru a fi controlul asigurat tot de om – fiinţa superioară cu inteligenţă maximă. Sistemele create de noi s‑ar cuveni să ne ajute, să ne creeze confortul necesar, să ne asigure calitatea vieţii pe care o dorim. Atât.
Recunoaşterea feţei şi a vorbirii
Domnule academician, mi‑a atras atenţia un capitol dintr‑o lucrare, Human Skin Detection using Texture Information and Vector Processing Techniques by Neural Methods, care pune alături ţesutul uman, informaţia şi reţeaua neuronală. Este firesc ca un robot să aibă piele şi să se comporte ca o fiinţă umană, ca să proceseze informaţiile venite din mediul înconjurător? Există astfel de roboţi?
Deocamdată nu există, dar nu excludem această direcţie în care materialele nou create, biomaterialele, să poată fi utilizate în crearea unor asemenea sisteme. De fapt, lucrarea la care vă referiţi este o lucrare care face parte dintr‑un program pe care l‑am lansat, de recunoaştere a feţei şi a vorbirii în acelaşi timp. Este vorba de o teză de doctorat pe care am coordonat‑o, care are ca temă folosirea tehnologiilor foarte avansate de prelucrare a datelor. Pielea sau faţa umană ar trebui să fie recunoscută ţinând seama de particularităţile fiecărui individ, de factorii sau parametrii‑cheie care caracterizează starea acestui element. Prelucrând această cantitate mare de date, să obţinem o clarificare şi o identificare coerentă şi corectă a individului. De fapt, aceasta a fost tema pe care am dezvoltat‑o, anume recunoaşterea feţei şi recunoaşterea vorbirii în acelaşi timp, astfel încât, practic, în condiţiile în care cineva se află în faţa unui dispozitiv, să poată fi uşor recunoscut dacă spune câteva cuvinte. M‑a inspirat această teză de doctorat, amintindu‑mi de vizitele pe care le‑am făcut în Statele Unite, când, la graniţă, mi se cerea paşaportul şi controlorul îmi urmărea faţa, şi îmi punea câteva întrebări, practic aceleaşi de fiecare dată. Şi am spus că ceva se întâmplă, înseamnă că el vrea să facă o corelaţie între faţa mea şi vorbirea mea, pentru a confirma că sunt cel înscris pe paşaport. Şi atunci am încercat să preiau această idee şi să dezvolt cu un doctorand al meu o strategie de recunoaştere hibridă a feţei şi a vocii, în aşa fel încât, prin prelucrare de date, să obţinem rezultatul pe care‑l dorim. În perspectivă, sigur că ştiinţa materialelor ne va ajuta foarte mult să creăm asemenea materiale care să conducă la un robot care să fie foarte apropiat din punctul de vedere al structurii de fiinţa umană. Dar e complicat şi dificil să ne gândim că am putea emula şi realiza un sistem identic cu sistemul ultraperfect care este omul, care este esenţial şi trebuie să‑l respectăm ca atare, pentru ceea ce poate crea. Căci funcţia de creativitate, emoţiile, capacitatea cognitivă specifică omului nu pot fi efectiv realizate prin intermediul unor maşini.
Mi‑aţi ridicat mingea la fileu, pentru că acum am să citez o altă lucrare, a lui Ka‑Fu Lee, Cea mai mare mutaţie a istoriei, în care afirma: „când eram cercetător aveam acces la ultimele informaţii legate de inteligenţa artificială. Totuşi, mă aflam la ani‑lumină distanţă de a‑i înţelege pe ceilalţi sau pe mine însumi. Această înţelegere nu e dată de un algoritm savant. Ar fi trebuit să mă întorc spre ceea ce mă diferenţia de maşinile pe care le creasem: capacitatea de a iubi.” Cum se înţeleg umanul cu metalul, inteligenţa umană cu inteligenţa artificială?
Lucrurile sunt complexe. E foarte dificil să ne imaginăm că vom ajunge să creăm o maşină care să aibă absolut toate atributele pe care le are omul. Sunt foarte multe elemente de emoţie, de afectivitate, pe care în momentul de faţă nu reuşim să le realizăm. Dar şi această problemă ar putea fi rezolvată, şi vă spun de ce: în lume, în momentul de faţă, sunt foarte multe proiecte de cercetare de mare anvergură, vizând cercetarea creierului uman. Lumea şi‑a propus să înţeleagă cine suntem şi ce suntem de fapt, să înţelegem exact cum raţionăm, cum gândim şi care sunt mecanismele intime care ne permit să ne comportăm aşa cum ne comportăm, cu toate aspectele pozitive sau negative. Este de menţionat în mod deosebit preocuparea Europei, care a lansat un proiect major de cercetare, cunoscut sub denumirea de Human Brain Project, în care peste o sută de cercetători lucrează la înţelegerea mecanismelor intime de prelucrare a informaţiei şi cunoştinţelor la nivel cortical. Să înţelegem cum funcţionează creierul, ce se întâmplă. Pentru că tot ceea ce facem noi tehnic, încercând să folosim reţele neuronale şi să realizăm agenţi similari cu clusterele neuronale pe care le avem în creierul nostru, sunt doar lucruri tehnice care sunt mult departe de realitatea existentă în capul nostru: creierul uman. Deci, în momentul de faţă se cercetează intens ce se întâmplă în creier, care sunt fenomenele care apar, de ce oamenii sunt mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, cum se defineşte această inteligenţă, ce contribuţie are genetica, ce contribuţie are mediul exterior, ce contribuţie are conectivitatea sau socializarea oamenilor, toţi aceşti factori sunt luaţi în calcul. De fapt, obiectivele majore ale proiectelor lansate şi în Europa, şi în Statele Unite, şi în Asia – Japonia, China –, şi în Australia, vizând creierul, urmăresc trei mari obiective. Primul: să înţelegem mecanismele intime de prelucrare a informaţiilor şi ce se întâmplă cu conectivitatea noastră cu mediul. Al doilea: să încercăm să rezolvăm probleme de sănătate, problemele de medicină, respectiv ce se întâmplă, de ce apar acele boli psihice care ne creează mari probleme şi se dezvoltă. Boala Alzheimer cuprinde în momentul de faţă nu numai vârsta a treia, ci coboară la vârste de 30‑40 de ani. Ce se întâmplă în creierul uman? Care sunt defectele? Care sunt elementele patologice care generează asemenea comportamente complet haotice? Şi a treia problemă vine în domeniul pe care‑l reprezint, şi anume: nu putem crea nişte maşini care să fie mult mai performante, să creăm calculatoare de tip neuromorfic, care să fie mult mai eficiente, să funcţioneze mult mai rapid, să consume energie. Este noua generaţie de sisteme de calcul. Se lucrează foarte mult la sistemele cuantice, cu dorinţa de a înţelege efectiv modul cum se prelucrează la nivel cortical datele – pentru că nu se lucrează cu 0 şi 1, categoric, se lucrează la nivel fazei, la nivelul alternativ, nu se iau numai valorile 0 şi 1, ci se iau valori cuprinse între 0 şi 1, aşa cum lucrează logica fazei. Să înţelegem exact ce se întâmplă atunci când apare un fenomen cu totul deosebit, care sunt zonele din creier care contribuie. Aici am încercat să construiesc un model de tipul multi agent systems, crezând că fiecare clasă neuronală are o anumită funcţie biologică şi o anumită responsabilitate pentru o anumită funcţie, şi modul cum acestea se conectează pentru a rezolva probleme complexe. În momentul de faţă, în cadrul centrului pe care‑l coordonez, Centrul Naţional pentru Cercetarea Creierului, încercăm să identificăm această colaborare între diversele zone ale creierului pentru rezolvarea problemelor complexe. Este un agent care are responsabilitate majoră pentru o funcţie esenţială, vitală a omului, dar pentru rezolvarea unei probleme legate de aceasta intervin şi alte zone, pentru că datele şi memoria noastră sunt distribuite la nivel cortical şi fiecare contribuie cu câte ceva. Aici trebuie să ajungem, să construim un asemenea model, să vedem exact cum se comportă. Atunci, poate maşinile pe care le vom crea vor fi mult mai performante şi mult mai eficiente. Există această preocupare, sunt cele trei mari domenii. Noi încercăm la nivelul Academiei Române să susţinem asemenea programe de cercetare. De altfel, am identificat în fiecare zonă a ţării, în fiecare centru universitar, colective care se preocupă de neuroştiinţe, de neuroinformatică, de neurotehnologie, neuro‑psiho farmacologie, în aşa fel încât să creăm o reţea şi să fim prezenţi, măcar să înţelegem ce se întâmplă în lume, dacă nu vom reuşi să contribuim efectiv, deşi încrederea mea este maximă că există potenţialul necesar cognitiv în ţară să contribuim la dezvoltarea cunoaşterii în această direcţie.
Ce înseamnă a fi român
Rămânem tot în zona roboţilor şi trebuie să vă spun că primul robot pe care l‑am cunoscut a fost cel din filmul 2001 – Odiseea spaţială, Hall 9000, un robot cu ochi – să le zicem ochi – înzestraţi cu o percepţie în infraroşu, cu urechi prezente în toată nava, cu o voce neutră, în care se simte o recunoaştere a comportamentului emoţional uman. Pentru că tema emisiunii noastre este şi identitatea, ce se va întâmpla cu lumea de mâine? Vor putea aceşti roboţi să recunoască şi să‑şi dea seama că fiecare avem o identitate, că suntem români, că suntem francezi, că suntem europeni? Ce se va întâmpla cu lumea de mâine, în care şi fiinţele umane vor exista alături de aceşti roboţi cu ochi atenţi la toate, cu urechi deschise la toate zgomotele? Ce se va întâmpla?
Este bine să existe asemenea roboţi, este bine să colaborăm cu ei, dar este bine să ne păstrăm identitatea. Fiecare om aparţine unui anumit grup, grup care se defineşte printr‑o serie întreagă de elemente specifice. Şi aş menţiona limba, care este esenţială, aş menţiona religia, cultura, obiceiurile, tradiţiile. Toate acestea sunt specifice fiecărui popor, şi părerea personală este că acestea trebuie păstrate. Pornim de la ideea identităţii noastre ca popor şi încercăm să înţelegem, spre exemplu, de ce spunem că românii „sunt legaţi de glie”, pentru că în esenţă românii au pornit de la pământ, de la proprietatea pe care au avut‑o, au fost legaţi de acest teritoriu în care s‑au născut, au crescut, s‑au dezvoltat într‑un mediu bine definit, cu particularităţile lui. Este bine să fim, sigur, colaborativi, să participăm la acest proces foarte larg de globalizare, dar în acelaşi timp este bine să ne păstrăm această identitate a noastră, proprie, pe care n‑o găsim la alte popoare. Fiecare popor are specificul lui şi fiecare popor are mândria lui, de aceea insist întotdeauna şi la studenţii mei, le atrag atenţia că este bine să fim români şi să înţelegem ce înseamnă a fi român, şi să fim mândri că aparţinem acestei naţiuni şi acestui popor, român. Pentru că acest popor român are nişte particularităţi cu totul speciale, evoluând într‑un context special faţă de alte popoare. Să nu uităm că poporul român s‑a dezvoltat la intersecţia a trei mari interese: interesul otomanilor, al turcilor, deci Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus. Cu toate acestea, acest popor şi‑a păstrat identitatea, şi‑a păstrat limba, şi‑a păstrat religia, şi‑a păstrat cultura şi nu numai că şi‑a păstrat‑o, a adus contribuţii majore la dezvoltarea civilizaţiei umane. Dacă analizăm exact ce se întâmplă şi dacă ar trebui să facem o analiză la nivel global, fiecare naţiune ce contribuţie a avut la dezvoltarea civilizaţiei, apoi România ar trebui să fie mândră, pentru că a avut contribuţii majore şi în domeniul istoriei, şi al medicinii, şi al altor ştiinţe. În matematică, nu mai vorbesc, pentru că sunt matematicieni care au adus contribuţii majore, sunt rezultate ale cercetătorilor români care au fost folosite la lansarea primilor sateliţi, pe modelele care au fost create de români. Să nu uităm edificiile care au fost create de români. Deci, practic, dacă analizăm atent această contribuţie a poporului român la dezvoltarea civilizaţiei, ar trebui să fim mândri, pentru că avem multe realizări deosebite. De altfel, mi‑am propus să scot o carte, şi sper s‑o finalizez curând, pe care am intitulat‑o Contribuţii româneşti la dezvoltarea civilizaţiei, în care să selectez acei oameni care au lăsat urme în lume. Adică realizări cu totul deosebite. Să nu uităm că Ştefan Odobleja a fost primul care a vorbit despre cibernetică. A formulat‑o din punctul de vedere al unui medic, dar a emis pentru prima dată ideea acestei conexiuni între sistemele tehnice şi sistemele vii şi a vorbit despre reacţia inversă, negativă, pe care o folosim în automatică. A preluat Wiener ideile, le‑a formalizat, era matematician, şi a obţinut Premiul Nobel pentru treaba aceasta. Să nu uităm de Păulescu, care a formulat pentru prima dată conceptul de insulină. Deci exemple de genul acesta avem foarte, foarte multe. Şi mă preocupă în general această idee a contribuţiei poporului român la dezvoltarea civilizaţiei, pentru că ar trebui să înţeleagă toate popoarele că România nu este o ţară care trebuie să fie tratată necorespunzător. De altfel, nicio ţară nu trebuie tratată necorespunzător. Şi trebuie să vă spun că, personal, am fost foarte dezamăgit atunci când o ţară europeană s‑a opus la intrarea noastră în Schengen. România trebuia să fie printre primele ţări care să intre în Schengen. Ţările occidentale ar trebui să înţeleagă că România a avut un rol cu totul esenţial aici, în sud‑estul Europei, protejând Occidentul împotriva invaziei otomane şi numai. Am fost aici, suntem un popor blajin, liniştit, capabil, creator, care a avut contribuţii şi vom avea în continuare contribuţii la dezvoltarea civilizaţiei umane. Pentru că suntem un popor creativ, inteligent. Ar trebui să avem însă şi conducători pe măsura poporului.
Aţi vorbit de aceste personalităţi, îi amintesc pe Petrache Poenaru, pe Ion Cantacuzino, pe Traian Vuia, pe Nicolae Paulescu, pe Coandă, Saligny şi alţii. Aş vrea să mergem în viitor: mai poate genera România astfel de valori de marcă? Spuneţi că suntem un popor creativ – mai este România capabilă să genereze astfel de elite?
România este în stare să se regenereze, pentru că, spuneam, este un izvor nesecat de talente această ţară. Am avut prilejul să discut cu tineri, elevi de la ţară, olimpici, copii cu totul deosebiţi, înzestraţi, care au avut rezultate deosebite, de o seriozitate cu totul ieşită din comun. Peste 120 de asemenea tineri au participat, timp de doi ani, la o selecţie a Academiei Române, pentru a le acorda burse de studiu. Am selectat doar 20 dintre ei, care au primit bursă. Constat cu mare bucurie că sunt copii foarte serioşi, sunt foarte capabili. Sigur, contextul în care suntem este cu totul altul. Dacă acum o sută de ani ştiinţa tehnologiei era la un anumit nivel, în momentul de faţă suntem mult mai departe, este mult mai greu să apară lucruri spectaculoase aşa cum au apărut acum o sută de ani sau în tot secolul XX, care este marcat de cele mai multe invenţii, dar credinţa mea este că poporul român este capabil să genereze în continuare mari talente. Sunt în continuare oameni care lucrează foarte bine, cu rezultate excelente, uneori chiar spectaculoase. Sigur că toată această situaţie este legată şi de interesul şi de preocuparea celor care ar trebui să susţină talentele, ar trebui să susţină valorile şi să le promoveze. De aceea am lansat în Academia Română programul care se cheamă „Academia în dialog cu tinerii”.
Dialog realizat sub auspiciile proiectului Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română, proiect organizat de Fundaţia Culturală Ideea Europeană cu sprijinul Departamentului pentru Românii de pretutindeni
Dana Oprica în dialog cu Ioan Dumitrache
