M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până acum, să mă acresc, iar locul naşterii a fost oraşul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănăţean (în realitate, părinţii mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ţinutul lor natal şi s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt şi mă consider bucovinean).
Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereţii mele…”, eu aş avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereţii mele…” Pe atunci eram supranumit „poetul oraşului” şi eram răsfăţat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărţişor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor şcolare.
În 1965 am devenit student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate şi dat afară din UTC pentru „afirmaţii duşmănoase” la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observaţii de bun-simţ referitoare la modul de viaţă de atunci şi pentru scrierea unei inocente satire politice licenţioase, Ţăran şi secretar, parodie după Împărat şi proletar). Drept urmare am ratat şansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident şi de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990, şi de unde m-am retras în 2010).
În timpul studenţiei am continuat să scriu versuri şi le-am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care, încântat de frumuseţea lor, dar şi de ipotetica frumuseţe a autoarei, mi le-a publicat în Contemporanul şi în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să scriu critică literară şi l-a convins pe Ştefan Bănulescu să-mi încredinţeze o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista Luceafărul.
Tot în timpul studenţiei (iată cât de multe lucruri făceam în acelaşi timp!) m-am îndrăgostit de Domniţa-Maria-Eugenia Andreiovici şi m-am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploieşti (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului „de bunăvoie şi nesilit de nimeni o luaţi în căsătorie pe Domniţa-Maria-Eugenia…”, răspunsesem: „Da, pe toate trei”). Eu şi Domniţa am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o şcoală generală din Caşvana din judeţul Suceava (comună din care provine Luca Piţu şi în noroaiele căreia mi-am pierdut definiv un pantof). După şase luni am fugit îngroziţi de acolo şi am ajuns, printr-un concurs de împrejurări, la Constanţa. Acolo ne-am simţit bine (ceea ce vă doresc şi dvs., cititorilor), dar în 1975 ne-am stabilit în Bucureşti, eu lucrând la ziarul Scânteia tineretului (unde mi s-a găsit un loc potrivit la Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului – pe scurt, SLAST), iar Domniţa – la Editura Albatros.
Apoi… Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la maşina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac linişte. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară şi peste douăzeci de cărţi: Preludiu (1977), Jurnal de critic (1980), Tudor Arghezi interpretat de… (1981), Între da şi nu (1982), Dialog în bibliotecă (1984), Introducere în opera lui Nichita Stănescu (1986), Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani) (1987), Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic, 1990-1995) (1996) – Premiul Uniunii Scriitorilor, Întâmplări (2000), Ceva care seamănă cu literatura (2003) – Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Melania şi ceilalţi, comedie romantică în şapte părţi (2004), Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu (2005), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) (2005) – Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române, Jurnal secret. Noi dezvăluiri (2007), Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste (2009), Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (2009, 2010), Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări (2010, 2011), Cum se fabrică o emoţie, Editura Ideea Europeană (2010), Cum este să fii femeie?, dialog cu Lia Faur (2012), Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (2013), Texte care n-au folosit la nimic (2014), Un scriitor, doi scriitori (2014), Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura! (2014, 2015).
Am îmbătrânit pe neobservate, m-am îngrăşat, mi-am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut. Mi-au murit amândoi părinţii, pe care i-am iubit mai mult decât pe mine însumi. Îi mai am pe fraţii mei, Alexandrina şi Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, dar mai puţin vizibili decât mine. Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-au jucat, am ţinut conferinţe etc. Am primit premii numeroase (mai puţine decât mi-aş fi dorit). Am înfiinţat şi o editură, Maşina de scris, de care se ocupă soţia mea, ca directoare a ei.
Cu banii câştigaţi pe Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la ţară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc şi când îi acoperă zăpada.
Şi tot acolo, sub un cireş, aş vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat.
Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 9/ 2015
Alex Ştefănescu
