Viaţa fiecăruia este drum către veşnicie, drum de reîntoarcere prin cuvinte către Casa Cuvântului. Toate sunt trecătoare, umbră şi vis, însă slujitorii Cuvântului vestesc nemurirea, prin aserţiunile şi faptele lor, dăruind‑o cu generozitate prin măiestrite slove şi celorlalţi, încredinţaţi fiind de Mântuitorul: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13, 31).
Pentru cei care îşi dedică viaţa cuvintelor fiinţiale şi ştiinţei mântuirii, răsplata este veşnică. Între aceştia, numele scriitorului Alexandru (Alex) Ştefănescu rămâne de neuitat. I‑au fost dragi cuvintele, astfel că nu întâmplătoare s‑a dovedit a fi osteneala în slujba literelor înveşmântate în lumină. Dacă ar fi să sintetizăm, în câteva cuvinte, viaţa, lucrarea şi strădaniile sale, înălţăm smerită rugăciune către Cerescul Părinte, Care stăpâneşte peste vii şi peste adormiţi, şi găsim în cuprinsul Sfintei Scripturi grăitoare şi revelatoare cuvinte pentru definirea existenţei pline de învăţăminte.
Marele Apostol al neamurilor îi sfătuia pe credincioşii din Roma, cărora le propovăduise Evanghelia, să nu rămână nimănui datori, decât cu iubirea! „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Romani 13, 8). Cel mai greu lucru rămâne să îndatorezi pe cineva cu iubirea.
Cu neputinţă este ca cineva să cunoască în amănunt viaţa altora, însă Domnul Hristos „pe cele ascunse le vede şi le răsplăteşte” (Matei 6, 6). Taina vieţii omului este negrăită, faptele merg înaintea noastră când timpul vieţii telurice se încheie, deschizându‑se veşnicia pentru dincolo. „Dâra de lumină” pe care o lăsăm în urmă se concretizează în faptele virtuoase care nasc bucurii şi virtuţi în cei pe care i‑am întâlnit în parcursul vieţii. Pe această cale a mers iscusitul mânuitor al cuvintelor şi condeiului, care s‑a îndreptat către Veşnicie.
Am remarcat, în intervenţiile sale la Radio şi Televiziunea Trinitas, dorinţa de a‑i aşeza în lumină pe alţii, fiind impresionat atunci când, îndemnat de unii să spună anumite cuvinte împotriva celor apropiaţi, alături de care a trecut şi prin momente dificile, nu a dat curs provocărilor. A găsit mereu fărâma de lumină aflată în adâncul celui căruia adesea i se aduceau critici. Este un dar rar, tot mai rar întâlnit, în rândul celor care mânuiesc condeiul, ca să nu mai pomenim de ceilalţi. Deşi ar trebui să privim doar către lumină, ne amestecăm cu întunericul, în pofida vocaţiei de a fi „rază din Lumina Celui nepătruns”.
Domnul Alex Ştefănescu a fost căutător neobosit al luminii din viaţa şi opera celorlalţi. După ce a terminat de întocmit o Istorie extinsă a literaturii române contemporane, ce acoperă o perioadă de mai bine de o jumătate de veac, paginile prozatorului au realizat o pertinentă incursiune în viaţa literară românească din secolul al XX‑lea, scriind mult şi păstrând un ton pozitiv, vădind îndeosebi şi darul povestirii.
S‑a întristat când unii, neînţelegând că un om nu poate cuprinde întreaga lume în paginile lui, în loc să‑i ofere cuvinte elogioase, s‑au grăbit să‑l critice! Aşa este lumea în care trăim: un amestec de lumini şi umbre. El a dorit să rămână fidel slujitor al Luminii!
Preafrumoase pagini despre satul românesc au rămas de la domnia-sa în urma colaborării cu Televiziunea Trinitas. Cu dibăcia caracteristică, a elogiat fascinanta lume de la ţară plină de frumuseţe, de taine, adeseori uitată, fără suflu tineresc, cu şcoli închise, mulţi preferând să urmeze studiile la vestite instituţii de învăţământ din ţară ori străinătate.
A fost un prieten al mănăstirilor şi al vieţii filocalice. Printre ultimele sale rânduri rămân cele care vorbesc despre dorul de moarte, dar nu cea care vine înfricoşând, ci acele duhovniceşti gânduri şi trăiri sufleteşti care‑l aşază pe om în lumină şi speranţă.
Am văzut o anumită similitudine între rândurile sale şi marile ziceri ale Părinţilor pustiei, care aşteptau moartea ca pe o zi de Paşti, întrucât ea este doar o trecere de la existenţa efemeră la cea veşnică. Deşi s‑a născut la Lugoj, legătura scriitorului cu ţinutul Herţei, de unde provenea tatăl lui, care a fost nevoit în vremuri grele să se despartă de familie, ori cu Boroaia, localitatea natală a mamei sale, din fostul judeţ Baia de lângă Fălticeni, de unde provin mulţi nevoitori, a fost roditoare în viaţa şi opera lui.
Nu ştiu dacă monahii virtuoşi au răsărit şi din familia lui, însă gândul mă poartă la Iov Burlacu, de la Mănăstirea Neamţ, povăţuitorul duhovnicesc al iubitului nostru conaţional, Sfântul Ioan Iacob. Acest monah a îngrijit bătrânii din bolniţa străvechii ctitorii nemţene a muşatinilor jumătate de veac, având obârşia în satul mamei criticului literar. Tradiţia mănăstirii îl pomeneşte ca pe un mare ascet al vremii sale. Când se odihnea, îşi aşeza sub creştet o piatră de râu acoperită cu un lăicer, fiind cel mai nevoitor călugăr din vremea aceea la Neamţ. De la el au învăţat asceza şi tainele vieţii monahale Cuviosul Ioan Iacob, părintele Petroniu Tănase şi alţii. Din Boroaia îşi mai au rădăcinile mulţi monahi şi preoţi râvnitori. Cu o asemenea zestre spirituală, scriitorul Alexandru Ştefănescu a rodit în creaţia sa pagini de o rară frumuseţe şi sensibilitate. Poate, de aceea, a şi manifestat o dragoste aparte pentru lumea mănăstirilor, zăbovind în numeroase peregrinări în multe din cetăţile de spiritualitate şi cultură românească, cum au fost Putna ori alte asemenea locuri binecuvântate de Dumnezeu. La prohodirea sa, în semn de recunoştinţă, au fost prezenţi şi monahi, arătându‑i preţuirea pentru dragostea manifestată faţă de chipul îngeresc.
În anul al doilea al studiilor sale universitare, când era ameninţat de regimul comunist că va fi exmatriculat, două profesoare l‑au apărat, cea care preda Literatura universală şi alta care a devenit peste ani membră a Academiei Române şi, în ultima parte a vieţii, monahie.
Opera impresionantă a lui Alex Ştefănescu, ce reuneşte cărţi de valoare, dar şi peste 5.000 de articole publicate în aproximativ 50 de ani dedicaţi literaturii şi culturii române, este o oglindă fidelă a perseverenţei şi dragostei cu care a slujit condeiul. Lasă colegilor săi de breaslă, prietenilor, admiratorilor, cititorilor operei sale şi celor care l‑au urmărit la Televiziunea şi Radio Trinitas, exemplul unui om care s‑a străduit să‑şi slujească aproapele.
Bunătatea transmisă prin cuvinte şi deschiderea către ceilalţi sunt aidoma regăsirii cu un om care se aseamănă, cum ne spun Părinţii Bisericii, cu bucuria întâlnirii lui Dumnezeu: „Dacă ai văzut un om, L‑ai văzut pe Dumnezeu”.
Toate acestea îl impun pe Alex Ştefănescu, criticul literar, istoricul literaturii române, scriitorul, publicistul, prietenul şi dascălul multora, ca pe un model autentic.
Ana Blandiana spunea că sunt mulţi scriitori buni, dar, în acelaşi timp, puţini oameni buni printre ei. Dacă cineva din interiorul lumii livreşti a afirmat acest lucru, dacă bunele impresii ni‑l zugrăvesc ca pe un om care a căutat lumina şi bunătatea, zâmbetul şi slujirea altora, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să primească strădaniile sale şi să i le răsplătească după cuvintele Mântuitorului: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21).
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
