Cătălina Velculescu, In memoriam

Activitatea prodigioasă a Cătălinei Velculescu nu poate fi rezumată în câteva rânduri. Se cuvine însă menţionat că Domnia Sa a fost printre cei mai stăruitori cercetători de manuscrise vechi, la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca Sfântului Sinod şi la bibliotecile mănăstireşti din ţară. Domeniul său de activitate l‑a reprezentat, cu precădere, legătura dintre text şi imagine în cultura românească medievală, cu o specială aplecare asupra simbolicii sacre prezentă în pictura şi în decoraţia sculptată a bisericilor din Ţara Românească şi Moldova.

Cu puţine zile în urmă, pe 26 noiembrie 2020, a trecut la cele veşnice doamna profesor universitar doctor Cătălina Velculescu, o pasionată cercetătoare a literaturii româneşti medievale, cunoscută doar în cercurile de cărturari şi prea puţin în lumea culturală contemporană din România, în general vorbind. Aşa cum, din păcate, ne‑am obişnuit, adevăraţii oameni de cultură, cei care lasă în urma lor o operă solid articulată, care îşi dedică întreaga viaţă studiului aprofundat, nu beneficiază de atenţia meritată, iar numele lor este prea rar şi în prea puţine contexte amintit.

Studiul culturii româneşti vechi a pierdut într‑un interval scurt de timp două repere: pe profesorul Gabriel Ştrempel, directorul Bibliotecii Academiei Române, şi pe doamna Cătălina Velculescu, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române, profesor (pentru o vreme) la Universitatea de Arte „Nicolae Grigorescu”, la Centrul de Studii Medievale al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, şi la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea Bucureşti.

Activitatea prodigioasă a Cătălinei Velculescu nu poate fi rezumată în câteva rânduri. Se cuvine însă menţionat că Domnia Sa a fost printre cei mai stăruitori cercetători de manuscrise vechi, la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca Sfântului Sinod şi la bibliotecile mănăstireşti din ţară. Domeniul său de activitate l‑a reprezentat, cu precădere, legătura dintre text şi imagine în cultura românească medievală, cu o specială aplecare asupra simbolicii sacre prezentă în pictura şi în decoraţia sculptată a bisericilor din Ţara Românească şi Moldova. Cercetătoare de manuscrise vechi şi profesoară de simbolistică medievală, doamna Velculescu a publicat numeroase cărţi şi studii de specialitate, între care vom menţiona doar câteva: Bibliografia analitică a literaturii române vechi (1976), Bibliografia analitică a cărţilor populare laice. Partea I (1976), Bibliografia analitică a cărţilor populare laice. Partea a II‑a (1978), Cărţi populare şi cultură românească (1984), Între scriere şi oralitate (1988), Povestea ţărilor Asiei (1997), Fiziolog bestiar (2001). Toate aceste lucrări sunt instrumente de lucru esenţiale pentru oricine doreşte să urmeze un domeniu de activitate de unde roadele se culeg târziu, după ani întregi de trudă cu textul tăinuit între file îngălbenite de vreme.

Întâlnirea mea cu doamna Cătălina Velculescu, căci despre aceasta mi‑am propus să scriu în rândurile ce urmează, s‑a petrecut indirect, în urmă cu aproape două decenii, şi direct, acum nici un an. Tânăra artistă şi absolventă a unui masterat la Centrul de excelenţă în Studiul Imaginilor de la Universitatea Bucureşti, Ileana Stănculescu, îşi lansase un foarte interesant studiu dedicat Judecăţii de Apoi în pictura exterioară a bisericilor din Moldova (Il Giudizio Universale nella pittura murale esterna del nord della Moldavia, Editura Aspasia, 2001), căruia i‑am scris o cronică şi pentru care am realizat un reportaj la Radio România Internaţional. Cartea Ilenei Stănculescu era prefaţată de Henry Mavrodin şi de Cătălina Velculescu. De altfel, colaborarea celor două doamne a continuat şi după apariţia respectivului studiu.

Mult mai târziu, în anii 2017‑2018, pe când îmi redactam propria teză de doctorat, ce avea între capitolele ei şi o cercetare a picturii exterioare de la bisericile postbrâncoveneşti din Oltenia de Nord, m‑am întâlnit din nou, indirect, cu doamna Cătălina Velculescu. Totul a pornit de la câteva legitime nedumeriri pe care le‑am avut citind cam tot ce se scrisese despre acea pictură exterioară. Mai precis, cam toate comentariile istoricilor de artă spuneau acelaşi lucru: că în epoca de tranziţie de la Evul Mediu la modernitate pictura bisericească – artă sacră prin excelenţă – se laiciza, pentru că pictorii se emancipau şi începeau să se inspire din natura înconjurătoare. Mi s‑a părut total neadevărată şi poate chiar nedreaptă acea apreciere pentru că începusem să descifrez în pictura exterioară a bisericilor postbrâncoveneşti un program iconografic coerent şi o semnificaţie pur teologică a imaginilor. Nu se putea în nici un caz „laiciza” pictura dedicată unui spaţiu sacru. Nu aveam însă susţinerea nici unuia dintre istoricii de artă recunoscuţi pentru bănuiala mea că în deceniile şase, şapte şi opt ale secolului trecut comentariul din zona artei ecleziale era puternic contaminat de pozitivismul de sorginte marxistă. Am început să studiez cărţile de popularizare a credinţei care apăruseră masiv, încă de la sfârşitul secolului al XVII‑lea în Ţara Românească şi Moldova şi despre care ştiam că avuseseră o influenţă semnificativă asupra picturii de biserici. Citind „Fiziologul” şi strălucita lui prefaţă scrisă de Cătălina Veleculescu primeam răspuns la toate nedumeririle mele şi un solid argument ce venea dinspre literatura medievală către pictura sacră a bisericilor româneşti. Animalele prezente în „Fiziolog” aveau să fie preluate în pictura exterioară pentru simbolistica lor teologico‑moralizatoare. Prin urmare, nici vorbă de aşa‑zisa „laicizare” a picturii de biserici, ci o îmbogăţire a iconografiei cu personaje şi scene menite să restabilească legătura, pe cale de a se destrăma, în zorii modernităţii, între om şi Dumnezeu. Erudita prefaţă a Cătălinei Velculescu nu avea cum să nu mă entuziasmeze, mai ales pentru că se adresa şi filologului şi istoricului de artă. Ţin minte că, fără a face legătura cu studiul Ilenei Stănculescu despre care scrisesem cu mult timp în urmă, mi‑am zis în sinea mea, gândindu‑mă la doamna Velculescu: „Iată o tânără cercetătoare cu mintea deschisă, pe care n‑au putut‑o influenţa opiniile de nezdruncinat ale generaţiei mai vechi de istorici de artă.” N‑o cunoaşteam, evident, pe Cătălina Velculescu, dar mi‑am propus atunci să o întâlnesc ca să‑i mulţumesc şi să‑i spun cât de recunoscătoare îi sunt pentru că îmi oferise argumentele cele mai solide pentru a combate teza „laicizării” picturii bisericeşti.

La începutul acestui an, participând la vernisajul unei expoziţii de manuscrise bisericeşti vechi, organizată de Părintele arhimandrit Policarp Chiţulescu, la Biblioteca Sfântului Sinod al cărei director este, am observat atenţia deosebită a unora dintre participanţii la eveniment pentru o aproape venerabilă doamnă. Am fost curioasă şi am întrebat‑o pe una dintre cunoştinţele mele, care părea să o cunoască pe cea care‑mi atrăsese în mod deosebit atenţia, cine e. „Doamna Cătălina Velculescu”, mi‑a răspuns. Consternare. Tot timpul trăisem cu impresia că cercetătoarea care mă fascinase cu scrisul şi cu erudiţia ei trebuia să fie din altă generaţie decât profesorii mei de la Facultatea de Istoria Artei. Şi, de fapt, ea era chiar din generaţia lor. A urmat sesiunea de comunicări din sala Bibliotecii Sfântului Sinod. Când a luat cuvântul doamna Velculescu am descoperit şi frumuseţea şi profunzimea rostirilor ei, nu doar pe cea a scrisului. I‑am sorbit cuvintele şi am regretat când şi‑a terminat comunicarea. Aş fi stat să o ascult ore întregi. La sfârşit m‑am dus la ea, m‑am prezentat şi i‑am spus că‑i sunt recunoscătoare, explicându‑i şi de ce, mărturisindu‑i că am crezut‑o cu mult mai tânără şi că mi‑aş fi dorit să o fi avut profesoară în anii formării mele. Nu ştiu cum s‑a făcut că ne‑am împrietenit de îndată. Ne‑am mai revăzut după aceea de câteva ori. M‑a poftit acasă, mi‑a oferit cărţile sale cele mai de curând apărute, i‑am cunoscut minunata familie. Vorbeam uneori la telefon. Îi mai ceream câte un sfat. Am întâlnit‑o, din păcate, târziu. Ştiu că aş mai fi avut multe de învăţat de la ea. Ştiu că ar mai fi avut încă multe de scris şi de mărturisit pentru că a fost, pe lângă o erudită cercetătoare, şi o mărturisitoare a lui Hristos. Însă Dumnezeu, pe care Îl rog s‑o odihnească în pace pe doamna Cătălina Velculescu, are rânduielile Sale de nepătruns. Poate şi cei care rămân trebuie să înţeleagă în cele din urmă că există, totuşi, oameni de neînlocuit şi că ei au datoria să le poarte recunoştinţă, să‑i pomenească neîncetat, iar în măsura posibilului, să le urmeze pilda şi să le continue truda.

■ Scriitor, istoric al artelor, publicist

Luiza Barcan