Timpul adună în tolba sa amintiri, evenimente și etape, căci aceasta este rânduiala firii: te naști, crești, apoi te reîntorci în pământul din care ai fost creat, iar sufletul se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, Cel care a dat suflare de viață. Astfel, cei din generațiile trecute s‑au întors către țărână, știind însă că ea nu exprimă ultima realitate: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”. (Evrei 13, 14) Suntem încredințați că va fi o zi a Învierii și a judecății tuturor, indiferent cine ai fost, ce poziție înaltă sau mai puţin vizibilă ai avut, rămânând ca doar faptele să adeverească locul pe care fiecare și l‑a pregătit pentru veșnicie. Desigur, mărturie stă, la tot pasul, și evaluarea oamenilor, cu toate că, de cele mai multe ori, aceasta este influențată de standarde aproximative, nedefinitorii și, de cele mai multe ori, subiective… Cuvântul care zidește, dacă a fost rostit și dăruit, va conta mult în hotărârea din urmă a Dreptului Judecător pentru fiecare dintre noi în parte.
În anul 2018 am participat la momentul lansării unei cărți a lui Nicolae Manolescu, intitulată Amurgul manuscriselor, îngrijită de preotul scriitor Ioan Pintea. Am citit lucrarea lansată la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus din București îndată după apariția ei. Volumul s‑a bucurat de o largă apreciere şi în ținutul Năsăudului, locul de baștină al editorului lucrării. Pătrunzând în paginile scrierilor dedicate operelor fundamentale ale lui Nicolae Manolescu despre cultura și literatura română, am apreciat munca îndelungată a criticului și istoricului literar, realizator al unei radiografii pertinente pentru fenomenul literar românesc. În carte sunt doar câteva frânturi din cele 14.000 de pagini de manuscris pe care, în cele din urmă, Manolescu s‑a hotărât să le dăruiască părintelui Ioan Pintea. Această importantă donație a criticului și literatului de anvergură este, de bună seamă, impresionantă, manuscrisele fiind păstrate în condiții speciale la Bistrița‑Năsăud, într‑un edificiu de cultură emblematic, care poate constitui un bun exemplu pentru instituțiile similare, în care își desfășoară activitatea scriitori, bibliotecari, oameni de litere în general. Aș îndrăzni să spun că poate reprezenta un exemplu și pentru Sediul Central al Uniunii Scriitorilor din România, prin ordinea desăvârșită, restaurarea și frumusețea contrastantă ale celor vechi și noi așezate laolaltă, ale imaginilor care vorbesc despre scriitorii și oamenii frumoși, despre prietenii, despre gândirea la cele înalte.
Când am vizitat Biblioteca de la Bistrița-Năsăud, am rămas uimit de împlinirile recente de acolo, care aşază o lumină diamantină peste clădirea veche, vorbind despre ceea ce suntem, dar, mai ales, cu privire la ceea ce am fost chemați să devenim. Am remarcat, pășind într‑un tărâm al frumoaselor zidiri și al versului transilvănean, grija pentru trei scriitori, doi slujitori ai Bisericii și altul al literelor. Am observat, în sălile luminoase și primitoare ale Bibliotecii „George Coșbuc” din Bistrița‑Năsăud, prețuirea pentru Nicolae Steinhardt și lumea fascinantă aflată întru căutarea „Cuvântului care S‑a făcut trup şi S‑a sălăşluit între noi” şi a Cărui slavă a fost văzută, „slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. (Ioan 1, 14)
Am văzut apoi grija pentru ierarhul și scriitorul Bartolomeu Valeriu Anania, reflectată nu doar în cărțile și imaginile pe care ctitorul restaurator al bibliotecii le‑a avut la îndemână, ci mai ales prin atenția față de lumina care se doreşte a fi întâlnită prin intermediul acestora.
Nu în ultimul rând, se vădește atenția pentru slujitorul cuvintelor, Nicolae Manolescu. Cum de a primit biblioteca năsăudeană manuscrisele cunoscutului critic literar, ale conducătorului Uniunii Scriitorilor din România, rămâne o taină care se va descoperi la vremea ei… Sunt sigur că academicianul Nicolae Manolescu, văzând felul cum au evoluat lucrurile şi lucrările la Bistrița‑Năsăud, a fost convins să lase unui astfel de loc și custodelui său manuscrisele adunate, care vorbesc despre strădaniile d-sale pe parcursul a peste 60 de ani.
Îmi amintesc, într‑un astfel de caz, de doi ierarhi români care au slujit dincolo de hotare și care își căutau loc de înmormântare în țară, amândoi fiind călugări cu metania la Mănăstirea Neamț. Ar fi fost frumos ca ultimul popas al lor, asemenea cu cel al manuscriselor lui Manolescu, să fie la Mănăstirea Neamț. În mod oarecum neașteptat, cei doi ierarhi au fost impresionați de alte două mănăstiri: Victorin Ursache de Mănăstirea Putna, cu ale ei lucrări misionare și liturgice speciale, iar Adrian Hrițcu de o mănăstioară abia ivită în arealul monahal românesc, în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, cu o mână de călugărițe și cu definitoria iubire a acestora, Mănăstirea Pogleț.
Dacă amintirea celor pomeniți se face simțită la Bistrița‑Năsăud, înseamnă că au reprezentat ceva pentru locul sau pentru oamenii de acolo.
Când am participat la evenimentul lansării cărții Amurgul manuscriselor, am ascultat cuvintele lui Nicolae Manolescu și ale celorlalți vorbitori. Mai mult decât cele rostite atunci, cartea e oglinda muncii, a scrisului ordonat și caligrafic, ușor corectat pe alocuri, după cum îl dezvăluie facsimilul. Totodată, salba aceasta a darurilor făcute Bibliotecii de la Bistrița‑Năsăud mărturisește dorința de a trăi veșnic…
Orice astfel de dar, mai ales manuscrisele, reprezintă o parte esențială a vieții unui scriitor. Te poți despărți de orice, de lucruri personale, de haine – care, evident, se uzează, nemaiputând fi purtate, oricât de elegant ar arăta posesorul în ele – de alte lucruri, dar nu te poți rupe de cărți și… manuscrise.
Făcând o astfel de donație, Nicolae Manolescu a înțeles valoarea darului, știut fiind că dincolo, în veșnicie, se trimit doar lucrurile pe care le‑ai dăruit din vreme… Celelalte rămân aici, amestecate cu țărâna, cu furii și cariile, toate stricătoare, în afară de iubirea care nu piere niciodată.
Mărinimia este virtutea ce‑i definește pe oamenii înalți, care privesc la cer și doresc să trăiască veșnic. Sunt și alte multe dăruiri pe care le‑am remarcat la unii scriitori importanți, oameni ai Bisericii, artiști, care au lăsat câte ceva locurilor de obârșie ori țării lor, în anumite circumstanțe. Am văzut astfel de donații şi la Fălticeni, bucurându‑mă îndeosebi de cele recente, cum este cazul scriitorului Grigore Ilisei.
În București, dar şi în provincie, sunt nenumărate exemple ale celor care au lăsat case, opere, amintiri personale, iar familiile unora dintre aceștia le‑au donat instituțiilor de cultură pentru neuitarea lor, încercând să‑i bucure și pe alții de frumusețea cugetului lor.
Ce ne‑am face fără vechile manuscrise, despre care s‑a spus că au amurg, dar care, pe de altă parte, își păstrează prospețimea mereu… Ce ne‑am face fără picturile celebre care au dăinuit grație atenției artiștilor sau urmașilor lor… Ce ne‑am face fără partiturile muzicienilor? Ce ne‑am face fără gândul spre înălțimi pe care aceștia ni‑l oferă și inspiră? Amintirea manuscriselor și a oamenilor rămâne marele dar al trecerii lor pe aici, pe drumul spre Împărăție.
Dacă această cărare a fost însoțită de bucuria și iubirea lor, cu atât mai mult rămânem și noi în această stare pe care ne‑au dăruit‑o în timpul vieții. Multe din lucrurile importante nu au de fapt un amurg niciodată… Acestea vor continua în ziua a opta, a veşniciei…
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
