Un gând bun la marea trecere…
Parcă ieri era ziua de naştere a lui Alex Ştefănescu. Acum am ajuns la ziua trecerii sale spre altă lume.
Plasat – mai ales după apariţia monumentalei sale lucrări dedicate literaturii române contemporane – alături de George Călinescu, Eugen Lovinescu şi Nicolae Manolescu, adică pus în rând cu cei mai mari critici şi istorici literari români, Alex Ştefănescu nu se simţea tocmai în largul său. Mai ales când era lăudat.
Am avut şansa să‑i stau alături în câteva împrejurări şi să constat că mă aflam în mijlocul unui univers de literatură, de cultură, de erudiţie. Alex Ştefănescu era opusul criticului înfricoşător, sever sau chiar rău, care te lasă fără grai. Şi asta, în ciuda marii sale capacităţi de analiză, a judecăţilor sale drepte şi neiertătoare, a repudierii improvizaţiei, semidoctismului sau incompetenţei. Scriitorul nu era prin fire malefic, nu avea niciodată aplecare spre rău, spre satirizarea interlocutorului, spre umilirea lui, în ciuda acestui gen de ispite cărora mulţi critici nu le pot rezista. Spre această atitudine îl îndemna nu numai mintea şi sufletul său, ci şi vocea caldă, vorba convingătoare, inflexiunile cu iz de limbă dulce. Alex Ştefănescu ştia ca nimeni altul limbajul de specialitate al criticilor literari, dar îl folosea cu parcimonia intelectualului comunicator. Dintre toţi criticii actuali, autorul nostru ştia să ajungă la raţiunea şi la sentimentul ascultătorilor, fiindcă ştia ce vrea să spună şi ştia şi cum să spună. Şi mai este ceva: scriitorul era foarte sincer cu publicul său şi ştia că publicul – chiar şi acela mai puţin pregătit pentru critica literară – nu putea fi păcălit. Secretul comunicării de la suflet la suflet înseamnă, în esenţă, sinceritate. Alex Ştefănescu iubea literatura română, nu o vedea ameninţată de mari crize, nu o veştejea ca fiind „literatură minoră”, iar pe scriitori îi punea la locurile lor, într‑o ierarhie decentă, fără să‑l ponegrească pe unul ca să‑l ridice în slăvi pe altul. Când se afla în faţa publicului şi vorbea despre literatura română, Alex Stefănescu povestea cursiv, făcea verbul să alunece cătinel, nu se răfuia cu nimeni, chema la apel bunul-simţ şi buna‑cuviinţă, emanând omenie, speranţă, bucuria de a vorbi despre universuri recreate de poeţi şi de prozatori, de dramaturgi şi de critici, în această lume imperfectă, dată nouă de Demiurg.
Sunt cârcotaşi care condamnă înverşunat oralitatea, care nu acceptă decât critica literară canonică, închistată în limbajul de specialitate. Au trecut, însă, timpurile criticii academice, scrisă doar pentru cunoscători şi fără contact cu publicul larg. Azi lumea se confruntă cu o diminuare drastică a culturii generale şi a lecturii, cu preferinţa pentru facil, pentru imaginea mişcătoare, pentru sunetul asurzitor. Alex Ştefănescu s‑a situat între acei creatori rari aflaţi în dialog cu oamenii, cu tinerii. De exemplu, cine doreşte să înţeleagă poeziile lui Eminescu şi se loveşte de limitele propriei educaţii literare trebuie să citească gândurile lui Alex Ştefănescu, acele comentarii decente asupra fiecărei poezii eminesciene. Universul marelui poet se deschide generos în faţa noastră prin mintea şi pana criticului. Simplitatea comentariilor ne face să credem că toate judecăţile de valoare curg de la sine, fără niciun efort, ne face să ne mirăm că nu ne‑am gândit singuri la taina „codrilor de aramă”, la „buciumul” care „sună cu jale”, la „steaua” stinsă „pe drum, în depărtări albastre”.
Toate se revelă ca prin minuni din mintea lui Alex Ştefănescu şi ne arată marea valoare a eruditului intelectual. Din păcate, nu am învăţat încă să‑i preţuim îndeajuns pe creatorii de valori cât timp aceştia sunt în viaţă. Alex Ştefănescu se află între oamenii care au fost iubiţi şi care vor fi iubiţi, dincolo de apartenenţa la viaţa aceasta trecătoare. El i‑a făcut pe mulţi tineri să iubească literatura, să se apropie de cărţi cu drag, să evadeze din cotidian în lumea recreată sub semnul imaginaţiei, al imaginilor artistice.
Mulţumiri veşnice, domnule Alex Ştefănescu pentru arta de a ne dezveli literatura pe înţelesul tuturor, pentru harul de a coborî miracolul creaţiei printre noi şi pentru strădania de a ne convinge fără preget că la început a fost cuvântul! Nicolae Iorga are o faimoasă carte – cu tentă memorialistică – intitulată „Oameni cari au fost”. Din păcate, Alex Ştefănescu a trecut acum şi el dintre „Oamenii cari sunt” între „Oamenii cari au fost” şi s‑a acoperit de aura eternităţii.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop