Recitind azi adunată în cărţi jurnalistica, paginile polemice, eseurile politice din ultimii treizeci şi mai bine de ani ale lui Vasile Gogea apărute la timpul lor în publicaţii cu o circulaţie restrânsă, descoperim o voce profundă, de o rectitudine morală ireproşabilă, care ar fi meritat în 1990 şi după să ocupe prima pagină a cotidienelor şi revistelor centrale ale României. O apariţie editoriala recentă aduce o closure, o închidere lirico‑reflexivă a operei unei vieţi trăite într‑o provincie a ţării, în Transilvania. Din caietul melcului. Poezii din cochilii (Dota, 2023) invită la trecerea în revistă fie şi parţială a operei autorului (însumată în peste douăzeci de cărţi şi sute de articole) puţin cunoscute de cititori şi de colegii scriitori din Bucureşti sau Iaşi, pentru că Vasile Gogea nu a beneficiat de tiraje mari cu distribuţie naţională sau campanii publicitare. El s‑a revendicat tăcut nordului cultural românesc, asumându‑şi o independenţă – plătită ca atare, pentru că a fi independent înseamnă a fi marginalizat – ferită de compromisuri fundamentale. Vasile Gogea este autorul reportajului trimis sub supravegherea securităţii unei reviste franceze despre revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, revoltă la care a participat.
Filosofia politică modernă aplică morala în politică. Moraliştii politici îşi imaginează cum ar arăta politica redesenată din perspectiva moralei. Numai că morala la Gogea nu se trage sau răspunde raţiunii abstracte, ci istoriei poporului român şi lui Dumnezeu. În 1990 el scria într‑un articol publicat în revista 22 (nr. 35) – despre „legea morală. Fără această lege, pe care numai solidaritatea fundamentată pe adevăr o poate institui, nici un parlament, oricât de «harnic» ar fi el şi oricâte legi ar adopta, nu va face decât să legifereze, mereu şi mereu, nelegiuirile”. Ca şi la Cioran, fragmentarismul sau fragmentarea pare de la un moment dat nu doar un stil, ci şi o formă de viaţă. Cioran s‑a numit pe sine un homme de fragment. Şi tot ca la Cioran, scrisul este pentru Vasile Gogea o formă de supravieţuire, de depăşire a tristeţilor imense provocate de moartea prietenilor sau dezamăgirile personale şi politice. Într‑o conversaţie cu filosoful spaniol Fernando Savater, Cioran a explicat: „O carte este o sinucidere amânată”. („The Philosopher of Failure: Emil Cioran’s Heights of Despair” Los Angeles Review of Books. Costica Bradatan, November 28, 2016) Şi cărţile lui Vasile Gogea îmi par, în mare parte, la fel.
Scene din viaţa lui Anselmus (Limes, 2008), revizitat azi, pare mai mult o expunere de dezbateri abstracte decât o lume de caractere cu viaţă, şi cred că asta se datorează faptului că romanul a fost scris înainte de 1989. Mofteme (Charmides, 2012) este un exerciţiu de sociologie culturală prin intermediul lui Caragiale. Autorul defineşte aici memorabil rezistenţa la români şi pe români drept „tipul aproape exclusiv estetic de raportare la «lupta vieţii». Nu eroic, nu etic, nu pragmatic. Estetic. «Rezistenţa prin cultură!» Românul, ca individ (în viaţa lui particulară), dar şi ca naţiune (în acţiune istorică), mai totdeauna când s‑a aflat în situaţia de a da «replici tari», s‑a mulţumit cu replici «frumoase»”.
Singur cu Hegel (un autoportret ascuns, Eikon 2013), teza de licenţă în filosofie susţinută în 1983 după multe amânări (datorate puternicilor zilei), descifrează dificultatea textelor hegeliene provenită dintr‑un stil de gândire dictat de viziunea asupra lumii. Ceea ce conduce la abstracţie şi concizie maximă cu rolul de a‑i ţine pe neaveniţi departe de semnificaţiile adevărate ale textului. La scara blogului. Jurnal dedus (Charmides, 2014, prefaţă de Dorin Tudoran) îl reprezintă deplin pe gânditorul, jurnalistul, criticul de o rară fineţe analitică. Asemenea lui Paul Goma, Vasile Gogea are probleme cu amnezia, memoria şi uitarea la români, şi defineşte „15 Noiembrie 1987: un exerciţiu, recunosc: pentru mulţi inconfortabil, de anamneză, şi individuală, dar şi colectivă”. Citindu‑şi dosarul de urmărire întocmit de securitate încă de pe când se afla în facultate, el este numit drept „obiectivul”, omul trebuia deposedat de nume, se prezintă drept un om al Nordului românesc, cu multe în comun cu neo‑platonicianul Pico della Mirandola: „«Obiectivul» s‑a născut şi el într‑un oraş din nord, dar din nordul României, la câţiva paşi de sinistra închisoare de la Sighet, în anul în care mureau Stalin, dar şi Iuliu Maniu şi I. Gh. Brătianu. Ca student, a considerat şi el, ca şi Pico della Mirandola, în plus având ca model intelectual şi acţiune culturală pe corifeii Şcolii Ardelene, că filosofia nu are decât un rol pregătitor, pentru alte, mai înalte adevăruri. (…) A scris (doar) două «teze» sub identitate falsă şi a fost arestat, amnistiat, apoi, la intervenţia unor «de Medici» ai burgului universitar, i s‑a permis să‑şi încheie studiile, dar obligat să se retragă un timp pentru «reeducare» şi, astfel, s‑a dedicat studiului…”
Şi în Anamteme. Exerciţii de anamneză (postfaţă de Andrei Zanca, Eikon, 2015) Vasile Gogea este preocupat nu doar de chestiunea complexă a amintirii trecutului la români, dar şi de conceptele de libertate, sclavaj politic, operele marilor scriitori români supuse citirilor nedrepte precum aceea a lui Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. La un moment dat, el îi descrie pe români drept un popor de mankurţi: „Nu mai ştiu cui ar trebui să‑i fie ruşine: «clasei politice» din ţara printre ai cărui Părinţi Fondatori se numără, în frunte, şi Iuliu Maniu, sau celor care i‑au trimis pe mankurţii ăştia în parlament, nemaiştiind nimic despre istoria propriei lor ţări?”.
Fragmente salvate (1975‑1989) Un jurnal din sub‑estul Europei (Charmides 2019) aparţine unui intelectual anticomunist care realizează că „dictatura nu se manifestă ca voinţă a unuia singur, ci ca lipsă de voinţă a tuturor”, iar „suprarealismul socialist” înseamnă a nu trăi în lume, ci împotriva ei. Relaţia învingător‑înfrânt ocupă scena reflexivă. Scriitura fragmentară evită dominaţia retorică pentru că nu are trebuinţă să demonstreze ceea ce se vede manifestat în real cu ochiul liber.
Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii şi speranţe 1989‑2019 (Dota 2019) avertizează că „Autorul a strâns în acest volum o parte însemnată din publicistica sa «de baricadă»”. Ziaristul, activ în zilele lui ianuarie 1990, scrie despre ce se petrecea mai cu seamă la Braşov, apoi despre evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş, cu o claritate validată de timp. Articolele publicate în 1990, în revista 22, Suplimentul Astra, Libertate cu Dreptate, Convorbiri literare, Dreptatea, ar fi meritat să ocupe prima pagină a ziarelor centrale.
Am făcut această introducere la ultima carte a lui Vasile Gogea, Din caietul melcului. Poezii din cochilii, prin câteva dintre cărţile apărute în ultimii 15 ani, pentru a o situa în context. Aici este practic postulată, printr‑o metaforă, filosofia ultimă a lui Vasile Gogea, claustrarea autoimpusă, ca răspuns sau atitudine existenţială. Dacă în dictatură alegerea sartriană era imposibilă, pentru că nu poţi alege când eşti împiedicat să o faci, după 1985 el a ales forma extremă a alegerii: „În casa melcului/ nu intră nimeni./ Doar umbra lui.” (Casa melcului şi umbra) Poetul gânditor sau gânditorul poet se simte în exil: „Pe‑un drum roman,/ pavat cu pietre de granit/ şi străjuit de flori şi iarbă grasă/ se‑anevoia/ ca din exil să vină acasă/ un melc‑poet,/ de o iarnă grea/ şi de barbari rănit”. (Întoarcerea melcului) Visarea unei lumi libere are loc în hibernare şi secretă cochilia conceptuală: „Ce duce melcul în spinare/ de‑i aşa de cocoşat?”/ „Nu‑i aşa o taină mare” –/ i‑a răspuns fără ezitare/ furnicuţa cea isteaţă –/ «visele din hibernare,/ visele din altă viaţă»”. (Întoarcerea melcului)
Deşi melcul este androgin, i se inventează o pereche feminină, la fel de imposibilă în realul biologic ca şi libertatea în plan existenţial, doar visată. Ochii veziculari de pe protuberanţele melcului, înzestraţi cu proprietăţi vizuale excepţionale, vederea monstruoasă sunt metafore care apropie de formularea „Simţ enorm şi văz monstruos” a lui Caragiale. Hibernarea şi visul fac posibilă viaţa, de fapt o iarnă perpetuă: „Strâns în casa‑i din spinare/ va intra în hibernare./ Fără sobă sau bucate/ va visa pe săturate./ Până‑n primăvară când/ iar se va trezi flămând./ Iarna vine, viaţa trece/ melcul – visul îl petrece”. (Melcul în iarnă) Moartea melcului devine o evanescenţă nirvaniană, urma lui pe pământ va fi cochilia gândurilor şi viselor: „Când moare melcul, nu se ştie – / poate în somn, sau poate‑n vis –/ şi cripta i‑o găsim mereu pustie/ căci el, deja, e‑n paradis”. (Misterul melcului) Vasile Gogea îşi mai scrie în final propriul recviem. Ultimul poem, Mel(c)opee, este autobiografia ironică a unui spirit tragic care se descrie „biet melc cu cochilia spartă/ cerşind o stea din poartă‑n poartă…”
Disperarea şi dezamăgirea filosofului poet şi jurnalist trăind în timpul istoric dat de Dumnezeu, ca şi crucea însingurărilor îndurate, la care se adaugă permanenta anxietate trăită în marginea relaţiei artei şi moralei (sau imoralităţii) în timpuri cruciale, când artistul sau scriitorul are menirea de a lua spada în mână, sunt zguduitoare prin persistenţă şi consistenţă. Absenţa remuşcării, laşitatea, autoabsorbirea scriitorului român în estetism în timpuri grele aduc aminte că morala este incompatibilă cu estetismul. De aici imoralitatea unei epoci pe care Vasile Gogea a trăit‑o şi a încapsulat‑o în scrisul lui pentru viitorime.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
