El Templo de los Frescos, mărit de mai multe ori, este impresionant prin stucaturile, frescele, ornamentele sale şi mai ales prin felul în care este redată zeitatea coborând cu capul spre pământ (dios descendente), de altfel, un motiv prezent pretutindeni la clădirile din Tulum
Viena. 4 octombrie 2011, orele 18,45: Cursa Companiei CONDOR cu nr. DE 2156 din Frankfurt/Main se apropie, după 11 ore de zbor, de pista aeroportului mexican Cancun din peninsula Yucatan. Oraşul recent edificat pe un „maidan”, adică pe la începutul anilor 1970, ocupă actualmente primul loc în turismul ţării. La sud, Marea Caraibelor; pe limba de pământ Cancun şi în nordul ora
şului, suprafeţe interminabile de junglă, brăzdate de dungi albe, drepte, de parcă trase cu rigla, aşa-numitele autopiste, un intermediar între autobandă şi autostradă. Fâşia despărţitoare din mijloc este întreruptă din 2 în 2 km spre a înlesni „întoarecea”, adică schimbarea direcţiei, marcată prin indicaţia rutieră „Retorno a 2 km”. În fiecare direcţie sunt două benzi de circulaţie, şi una, în dreapta, mai îngustă, pentru avarii, pe care circulă uneori un fel de ricşă, triciclete pe post de taxi care transportă oameni şi mărfuri: în faţă, între cele două roţi, se află o banchetă rudimentară cu două locuri, iar în spatele ei şade cel ce pune în mişcare pedalând a treia roată. Este, de fapt, o ricşă asiatică inversată.
Peninsula – la o distanţă de 350 km de Cuba şi 900 km de Florida, iar de capitala Ciudad de Mexico la 1600 km – este situată în zona tropicală şi considerată poarta de intrare în locurile vechii civilizaţii ale poporului Maya. Conform noilor descoperiri cu ajutorul sateliţilor, pe suprafraţa de 140000 km2 a Yucatanului, care corespunde aproximativ suprafeţelor Ungariei şi Elveţiei luate la un loc sau întinderii Greciei, s-ar afla cca 1000 de temple tip piramide acoperite de pădurile tropicale. Dezgroparea lor n-ar fi rentabilă din punct de vedere economic şi logistic.
Peninsula este împărţită în trei state federale mexicane: Campeche, 50000 km2 – capitala poartă acelaşi nume; Yucatan (Yu), cu capitala Merida, 40000 km2, aproximativ suprafaţa Ungariei, şi Quintana Roo, 50000 km2), cu capitala Chetumal.
În câmpia de calcar poros, precipitaţiile în urma ploilor, înfiltrându-se, alcătuiesc formaţiuni subterane cum ar fi peşteri, tunele, doline, numite cenote, explicându-se astfel şi lipsa totală a apelor curgătoare pe întreaga peninsulă. Aceste cenote sunt o atracţie turistică, oferind posibiliţăti variate de opţiune, ca, de exemplu, locurile pentru băi subterane.
În nordul şi în estul peninsulei nu există animale sălbatice mari, doar în vest şi sud trăiesc populaţii de jaguari, ozeloţi (Leopardus pardalis) şi jaguarundi (Puma yagouaroundi), care, numai noaptea, umblă după pradă, mai ales după tapiri. În centrele turistice nu poţi scăpa de urşii cu trompă sau coati (Nasua rufa), de mărimea unor mari pisici cu coada foarte lungă şi, de obicei, ridicată, care incomodează pretutindeni vizitatorii, golindu-le paharele de limonadă sau chiar berea, în timp ce aceştia fac baie sau se îndepărtează pentru un moment. Şi mai „obraznice” sunt stăncuţele, de care nu poţi scăpa dacă dispui de alimente. Turiştii însă le lasă în voia lor.
De-a lungul autopistei Cancun-Merida (300 km), peste tot pichete şi puncte de control (Check Points) ale organelor de poliţie, mai ales autoturismele sunt controlate penibil, mai putin autocarele cu turiştii a căror securitate este un factor important, fiindcă aceştia înlesnesc Mexicului zilnic un venit de 15 milioane de dolari, turismul ocupând, după industria petrolieră, al doilea loc în veniturile ecnomomice ale ţării.
Pe la jumătatea distanţei dintre Cancun şi Merida se întinde în stânga autopistei orăşelul Valladolid, edificat în secolul al XVI-lea, adică în perioada colonialismului, un centru al revoltelor indigenilor Maya împotriva conquistadorilor spanioli. Mai înspre nord, lângă şoseaua naţională MEX 180, ne întâmpină cel mai important vestigiu al civilizaţiei Maya din acea regiune, ruinele de la Chichén Itzá cu piramida lui Kukulkán, cunoscută şi sub numele de piramida Şarpelui Împănat: Pe timpul echinocţiilor (span. equínoccios), 21 martie şi 23 septembrie, se relevă cunoştinţele astrologice ale poporului Maya: într-un joc de lumini şi umbre, Zeul Şarpelui Kukulkán coboară, respectiv urcă treptele piramidei, producând un spectacol de neuitat. Din cele zece edificii de la Chichén Itzá, terenului jocurilor cu mingea (Juego de Pelota), situat la nord de intrarea principală, îi revine o importanţă magică. Datând din anul 864, cu o lungime de 168 m şi o lăţime de 36 m, este înconjurat de pereţi înalţi, iar la mijlocul înălţimii acestor pereţi este plasat un inel/cerc de piatră cu un diametru de 50 cm, prin care, fără ajutorul mâinilor şi picioarelor trebuia introdusă mingea. Nici până azi nu se ştie care din echipe, formate din câte 7 jucători, toţi sau numai căpitanul echipei respective, din cea învingătoare sau din cea învinsă, erau sacrificaţi zeilor. În concepţia religioasă, sacrificarea era o mândrie, ajungându-se astfel în apropierea zeităţii adorate.
La 50 km de Chichén Itzá, la est de MEX 180, un alt oraş din perioada colonialismului: Izamal, cu 15.000 de locuitori, fondat, conform legendei, de zeul suprem al poporului Maya: Zamná.
Cunoscând aceste baze legendare, spaniolii din secolul al XVI-lea au început dinadins de aici cu catolicizarea populaţiei indigene sub conducerea misionarului franciscan Diego de Landa (1524-1579), mai târziu episcop cu rol nefast în istoria poporului Maya: în 1553 a poruncit demolarea piramidei Maya şi din materialul obţinut s-a construit o măreaţă mănăstire a franciscanilor cu 75 de bolţi arcuite care înconjoară o suprafată – un fel de Atrium cu gazon – de 8000 m2, ocupând locul doi în lume ca întindere. Modestă apare însă biserica cu cele patru capele fără fresce, construită în stilul clasic al arhitecturii bisericeşti.
Azi, 8 octombrie, forfotă mare în piaţa centrală. E ora prânzului: gurile flămânde cer ceva de îmbucat. Sub o apărătoare de sticlă, înnegrite probabil pentru a rămâne consistente, carne de păsări, de iguană şi de agouti (specie de rozătoare), iar la mesele lungi, rudimentare, din lemn nelucrat, fără tacâmuri, oamenii înfulecă la repezeală porţiile de carne cu pâine.
După o oră iată-ne în oraşul alb – Merida –, cu o populaţie de 1,2 milioane de locuitori, fondat în 1542, centru cultural-economico-comercial şi capitala peninsulei Yucatan. Cauzele atribuirii numelui oraşul alb încă nu sunt clarificate: vestimentaţia albă a femeilor Maya, edificiile albe sau, mai credibil, populaţia europeană – „albă”, care intenţionase diferenţierea faţă de celelalte grupuri etnice: metişi, indigeni, mulatri sau negri.
Piaţa Mare (Plaza Grande), cu o întindere de 200 x 200 m este înconjuarată de clădiri reprezentative din epoca spaniolă: Casa lui Montejo (1549), fondatorul oraşului Francisco de Montejo, imortalizat şi prin marca berii omonime, apreciată, în zilele noastre de mexicani şi nu numai de aceştia, el Catedral San Ildefonso (1561-98), cu cele două turnuri şi trei naosuri, cel principal în lungime de 90 m. Pelerinii speră ajutorul miraculos din partea imaginii negre a Cristosului răstignit, sculptat din lemnul unui arbore lovit de fulger şi care a ars o noapte întreagă fără să lase urme de foc. Această sculptură a rezistat la două incendii, de unde îi vine şi numele: Cristo de las Ampollas „Crist cel cu băşici” (provocate de foc).
În partea de vest a pieţei se află Palacio de Gobierno, Palatul Guvernatorului, din anul 1892. În partea de nord al palatului, o pictură murală, ca şi cele care reprezintă scene expresioniste din casa scării şi din sala festivă, ne atrage privirea, fiind opera lui Castro Pacheco (1971) şi reprezentând calvarul poporului Maya de la primii cuceritori spanioli şi până în zilele noastre.
Străzile Meridei, precum şi cele ale altor oraşe din Yucatan, au fost trasate pe planşetă. Directia vest-est prezintă numere de casă impare, iar cele din direcţia nord-sud numere cu soţ, ceea ce înlesneşte o orientare uşoară. Abia în anul 1950 a fost construită calea ferată care leagă Merida de celelalte regiuni ale Mexicului, iar în 1970 prima şosea dinspre Villahermosa din centrul Mexicului.
Părăsind Merida dinspre sud-vest, ajungem după o ora la Uxmal (in limba băştinaşilor: mărit de 3 ori). Într-adevăr, Uxmal-ul constituia una din metropolele civilizaţiei Maya. În secolul al XIX-lea 19 şi la începutul secolului al 20-lea, Uxmal, Copán (Honduras), Palenque (Lumea Maya în general) au stârnit interesul arheologilor europeni. În Uxmal m-a fascinat Palatul Guvernatorului (Palacio del Gobernador) din veacul al 11-lea, cu o lungime de 100 m. Faţadele prezintă ornamente cioplite artistic şi măşti ale Zeului Chaac, care, prin poziţionarea lor, reprezintă un şarpe. Unică este Piramdia Magicianului, cu o altitudine de 35 m şi care a fost mărită de 2 ori.
Pe teritoriul Civilizaţiei Maya, oamenii de ştiinţă – istorici, sociologi, istorici de artă, astronomi, matematicieni, lingvişti, arhitecţi ş.a. găsesc un câmp vast de activitate.
În prezent, urmaşii poporului Maya sunt catolicizaţi, vechile obiceiuri, datini şi ritualuri însă persistă. Astfel, şamanii îşi prepară elixirele, ca în epocile seculare, din plantele medicinale, iar alături, la altarul bisericii, preotul oficiază împărţirea ostiei la cuminecătură.
Viaţa la sate este anevoioasă: vegetalele care cresc în grădinile oamenilor scunzi – fasolea, dovlecii şi porumbul – constitue nutriţia de bază, completată arareori cu carnea de păsări, iguane şi porc. Frunctele însă, care cresc în faţa uşii, furnizează vitaminele necesare.
Sărăcăcioasele colibe, construite din împletituri lemnoase, sunt tencuite cu lut, constituind un bun izolator; ferestrele lipsesc cu desăvârşire, pentru a păstra răcoarea în incinta încăperii. Aerisirea se face prin două uşi, de obiciei situate faţă-n faţă, în peretii opuşi. Acoperişul, tot un bun izolator, din frunze de palmier recoltate în nopţile cu lună plină, este însă din ce în ce mai mult înlocuit cu acoperişuri de tablă, întrucât cererea de material natural (frunze de palmier) este foarte mare în construirea amplasamentelor turistice pe Playa del Carmen.
Aceste ample şi elegante edificii turistice, după ultimul „răcnet”, nu sunt doar mândria plajelor Riviera Maya sau Playa del Carmen, ci şi a întregii ţări.
În sudul peninsulei ajungem în zona arheologicä Tulum. Numele iniţial al portului Tulum (în limba Maya: „cetate, ziduri”), situat la circa 130 km sud de Cancun, a fost, de fapt, Zama „Aurora”. Zeul Aurorei, Zama, păzea regiunea privind spre răsăritul soarelui pe valurile Mării Caraibelor. Prin acest port, de unde se pleca spre insula Cozumel, respectiv de unde se aduceau oameni şi mărfuri, se aproviziona altădată marele centru Chichén Itzá. Centrul Tulum este unicul oraş din peninsulă în care s-au păstrat în întregime zidurile înconjurătoare ale cetăţii şi piramidele-turn. Aceasta se referă doar la centrele religioase, la palatele administrative şi de reşedinţe, pe când populaţia trăia în colibele ei în afara zidurilor. Ornamentele, reliefurile zidurilor datează din perioada clasică târzie (sec. XI-XV).
Astăzi, Tulumul se numără printre cele mai frecventate centre Maya din peninsulă, dar până în secolul al XIX-lea a fost acoperit de junglă. Abia în 1842, Frederick Catherwood şi John Stephens au descoperit, cu ajutorul unor ţărani autohtoni, ruinele din Tulum, nume pe care îl poartă şi satul locuit azi, situat mai la nord. El Templo de los Frescos, mărit de mai multe ori, este impresionant prin stucaturile, frescele, ornamentele sale şi mai ales prin felul în care este redată zeitatea coborând cu capul spre pământ (dios descendente), de altfel, un motiv prezent pretutindeni la clădirile din Tulum. Această zeitate este venerată ca zeu al albinelor, după unii specialişti şi zeu al porumbului. La Casa del Halach Uinic (Casa Marelui Domn), reprezentarea este păstrată în mod deosebit.
Pe cea mai înaltă colină admirăm El Castillo – Castelul –, cu două sculpturi-şerpi (Kukulcán), cu funcţie de coloane între care ardea un far.
