Cu seriozitatea şi curiozitatea contemplatorului ce se încumetă să treacă dincolo de „transcrierea” banalelor imagini din tabloul vieţii, sub aparenţa unui „joc asumat” (p. 73) cu cuvintele în spaţiul inefabil al poeziei, doi „comentatori” – atât de diferiţi ca structură lirică şi profil estetic! – „depăşesc simpla anecdotă narată” (Ibidem) pe teme date şi „încearcă de a vedea clipa cu mai multă atenţie” (Ibidem). După cum mărturisesc autorii în prefaţa întâiului volum, Commentarius perpetuus (parabole) – apărut iniţial în două volume, în 1986, la Cluj‑Napoca, Editura Dacia, respectiv 2003, la Sibiu, Editura Imago, republicat în 2023, în volum unic, la Editura Tracus Arte, îngrijit de Corin Braga, cu un Cuvânt-înainte de Mircea Braga – se doreşte, în descendenţă kierkegaardiană, „un sertar” plin cu „fişe” despre nuanţele şi detaliile personalizate ale realităţii. Deschis discret cât să stârnească interesul intelectual unor cititori curioşi, atinşi de morbul nuanţărilor discursive şi interpretative, „sertarul” comentariilor lirico‑filosofice notate de poeţii Mircea Ivănescu şi Rodica Braga are menirea perpetuării nesfârşite a actului comentării realităţii, ca o necesitate fiinţială de proporţii ontologice.
În parametrii funcţionali ai logicii raţionale, lumea referinţei se dovedeşte completă şi suficientă sieşi, dar, în dimensiunea creatoare a fiinţei inteligente şi sensibile, realitatea devine pretext pentru constelarea în imagini personalizate a unei aşa‑numite lumi secunde. Doi poeţi‑comentatori creează două lumi secunde, problematizante şi ideatice, alternative ale referinţei, pe care le pun în oglindă, „două lumi posibile, în dispută”, în opinia lui Mircea Braga (p. 7). În spatele imobilităţii aparente a contemplării este camuflată căutarea febrilă şi asumată a temelor existenţiale majore, deschise apoi interpretării hermeneutice în câmpul reflecţiei poetice şi filosofice. Actul „fişării” acestei trans‑realităţi este transferat deopotrivă cititorului prin actul implicat şi responsabil al unei lecturi hermeneutice. Pe parcursul proliferării nuanţate a comentariilor, formula iniţială a unui simplu dialog poetic pe o temă dată este convertită într‑o modernă „agora confesivă”, „un adevărat symposion (uneori abisal) între două făpturi umane şi doi poeţi intelectuali”, cum remarcă Corin Braga în Notă asupra ediţiei.
Noutatea ultimei ediţii constă în actul recuperator întreprins de Mircea Braga în Cuvânt-înainte cu privire la geneza volumului. În aceeaşi zonă a completărilor necesare se înscriu mărturiile celor doi poeţi despre „aventura textului” (Rodica Braga, p. 376), respectiv revelarea profunzimii poeziei ca „ceva‑mai‑mult‑decât‑jocul‑cu‑vorbele” (Mircea Ivănescu, p. 377). Constatăm că la început (1983) a fost „ideea”, „tema”, oferită de criticul literar Mircea Braga (lectura în sens extins; singularitatea actului lecturii; consecinţele creatoare ale lecturii sau sistemul de lectură convertit în act creator; hedonism şi sistematizare în actul lecturii) poetului Mircea Ivănescu, pe baza căreia era construită noua lume de idei a poemului‑comentariu (scenă în culori stinse şi lipsindu‑se de nuanţe şi treceri sau reîntoarcerea la sărăcia de mijloace a marilor epoci (care este de fapt o bogăţie inestimabilă); lumea văzută de la păltiniş, dar şi păltinişul văzut dinspre o parte din lume). Itinerariul poetico‑filosofic iniţial al creaţiei era ancorat însă în trei borne majore, întrucât focarul tematic detaşat din actul personal al lecturii unui text iradia în două direcţii „provocate”: poemul‑comentariu al artistului şi articolul‑comentariu al teoreticianului.
Etapa „poemelor provocate, dar nu simple replici ori exerciţii ludice în conjunctură precizată” – cum le numeşte Mircea Braga – se încheie la sfârşitul lui 1984, însumând un număr de douăzeci de prozopoeme, majoritatea însoţite de o dedicaţie adresată cu respect prietenului sibian. Pentru fiecare poem provocat, criticul Mircea Braga indică „pre‑textul”, respectiv sintagma cu valenţe germinatoare, precizând totodată contextul cotidian şi cel creator favorizant. Într‑o selectivă trecere în revistă, menţionăm doar câteva teme‑ancoră dezvoltate de Mircea Ivănescu în ample meditaţii poetice: raportul tensional dintre lumea aparentă şi lumea profundă, ivit la nivelul conjuncţiei dintre percepţia şi interpretarea unei imagini reale sau imaginate (după ce am citit despre necesitatea despărţirii); necesitatea păstrării „cumpănirii” „lumii de afară” în jurul propriului nucleu fiinţial, prin cultivarea conexiunii dintre eul creator de lume exterioară şi interioară cu eul „celui ce transcrie conştiincios” ceea ce vede din miezul timpului aflat într‑o continuă metamorfoză (înainte de a citi despre necesitatea despărţirii de goethe, respectiv după ce am citit despre necesitatea despărţirii); eliberarea sensului profund din constrângerile oricărei forme de exprimare – lingvistică, imaginală, cognitivă – prin conectarea percepţiilor vizuale şi senzoriale la sfera superioară a înţelegerii (teatrul deriziunii); dinamismul viu al universului cunoaşterii şi al creaţiei, populat nu cu obiecte ale dorinţei, ci cu „subiecte care doresc” să se ridice la statutul de „întâmplări” şi să acceadă la statutul de „poveste” sau prozopopee (anchetă despre ideile de acum).
De la un punct, etapa poemelor provocate se suprapune cu etapa poemelor‑comentarii cuplate în oglindă, scrise de un poet consacrat, Mircea Ivănescu, şi o poetă necunoscută (nu scrisese decât proză), Rodica Braga. Subtitlul „parabole” avertizează cititorul că poemele sunt deschise unor chei de lectură multiple, devenind o provocare interpretativă şi, implicit, creatoare. Sensul se doreşte multiplu şi se produce la confluenţa dintre în actul creaţiei şi cel personalizat al lecturii, prin generare şi cogenerare, nu pentru a închide mesajul, ci pentru a‑l deschide interpretării. Pornind de la premisa relativităţii cunoaşterii obiective şi obiectuale a lumii care se oferă fragmentar şi episodic unei contemplări parţiale, cei doi poeţi apelează la interogaţii retorice succesive menite a reprezenta discursiv realitatea imediată şi cea profundă fără a cădea în capcana limitării indescriptibilului în numire. Poemele surprind căutarea de sine, blestemul şi binecuvântarea oricărei fiinţe inteligente, conştientă de propria existenţă, în străfundul căreia se nasc întrebările fundamentale.
În poemul lumea reprezentată pe scară la biblioteca astra, Mircea Ivănescu porneşte de la interogaţia‑pretext cu privire la esenţa lumii („lumea este într‑adevăr reprezentarea unora dintre noi?/ şi reprezentare ce înseamnă?”) pentru a ne introduce într‑un univers raţional de reprezentări imaginale despre realitate („să luăm de pildă o scenă”), de tipul „a fost ca şi cum”, în care referenţialitate şi posibilitate, adevăr şi imaginaţie, „aici” şi „dincolo” se diferenţiază temporar doar pentru a fi remixate până la suprapunere şi identificare. În … ca apele de uscat, Rodica Braga răspunde, la rândul ei, interogativ, de data aceasta, cu privire la esenţa poeziei („poezia este într‑adevăr intuirea unor relaţii inefabile?/ şi intuire ce înseamnă?”), plasată în sfera universului alternativ al sufletului feminin, capabil să încapsuleze reprezentări posibile, intuiţii dureroase şi erupţii febrile, imposibil de analizat prin filtrul cunoaşterii apolinice, ci, mai degrabă, iluminate din perspectiva unei salutare orbiri. Din acest tărâm insular al interiorităţii nemărginite, poetul culege esenţe creatoare care altfel ar rămâne uitate şi abandonate.
Poezia se dovedeşte acea dublă dimensiune, exterioară şi interioară, dotată cu o corporalitate epidermică de cuvinte, animată de o esenţă vie de idei şi sentimente, pe al cărei prag se întâlnesc şi comunică „două personaje fictive” (p. 376), cu eleganţă şi erudiţie, cu scopul declarat: „să ajungi la altă fiinţă, să faci/ să reverbereze pe faţa, în ochii ei, ceva din luminiscenţa făcliilor tale” (scholia sau comentarii – căci explicaţiile nu există). În viziunea „autorului bicefal” al Commentarius perpetuus, rezultantă solară a unei dionisiace regresii interioare, creaţia poetică are drept scop nobil întâlnirea alterităţii într‑o agora menită dezbaterii erudite şi euristice a temelor de larg interes: viaţa (nemişcare, pentru Mircea Ivănescu; părere, nu sumă de întâmplări, pentru Rodica Braga), în complementaritate subversivă cu moartea (dispersie a fiinţei, „drum fără de umbră”, pentru eul poetic feminin); condiţia umană şi falsa libertate de alegere, fiinţa sub semnul întâmplării („capcane în care intrăm orbiţi de orgoliul libertăţii absolute”, în despre trecătorile numite duminici); timpul, o altă întâmplare care converteşte moartea în veşnicie, nimic altceva decât timp ce ne poartă departe de noi înşine (despre spaţii şi vremi nedesluşite).
Poezia ia naştere pe fondul unei experienţe spirituale intense, în care poetul contemplă abisul interior şi se lasă contemplat de „micile animale ale sufletului”, pentru că doar în inima întunericului „se face ilumină” (altă scholia sau despre seriozitatea jocului). Micile vietăţi din abisul sufletului uman sunt, în opinia Rodicăi Braga, vorbele, „făpturile viclene”, mereu dornice de eliberare şi greu de controlat, care sabotează „acea fiinţă a fiinţei” noastre (prinşi în hora cuvintelor).
În intimitatea laboratorului comentariilor poetice există contemplaţie încordată, căutare rătăcitoare, experiment ludic, interogare socratică propagată la nesfârşit cu răspunsuri multiplicate exponenţial, amalgam dezordonat de întâmplări lipsite aparent de semnificaţie, care „se fac acum o parabolă” asemenea ţesăturii ivite din sufletul‑păianjen (întâmplările fără urmare nici nu există). Aici putem întâlni „un ocean de singurătate” în care „iluzia contează, puterea/ noastră de a face din ea metalul în care să ne înfigem unghiile” (în rest, singurătate), dar şi un univers ideatico‑senzorial infinit, deopotrivă logic, ordonat şi iraţional.
Nu există însă explicaţii concrete şi certitudini, ci doar comentarii perpetue!
■ Critic şi istoric literar, profesor
Liliana Danciu
