Organizată în avans cu un an față de cifra aniversară rotundă la care face referire, „Mini‑retrospectiva George Tzipoia 80” de la Muzeul Național al Literaturii Române reușește să ne aducă în față un altfel de portret al artistului. Față de cel pe care l‑am descoperit în 2016 la Biblioteca Națională a României, un artist care lucrează exclusiv cu valori absolute, detașat integral de scara cotidiană a existenței, George Tzipoia din expoziția actuală redobândește și această parte umană, fragilă, cea care ține de biografie și nu de bibliografie.
În sălile cumva excentrice încăperii principale, am descoperit lucrări de la începuturile sale artistice, tatonări plastice în diverse direcții, care prefigurau cu fermitate nu atât un program stilistic, cât o atitudine față de artă care a rămas constantă: seriozitatea și gravitatea cu care abordează fiecare bucată de pânză, indiferent de tematică. Portrete de familii încărcate de sensibilitate, studii de compoziție sau naturi statice, toate lucrările prezente sunt asumate până la capăt, concepute și realizate în deplinătatea conștiinței actului artistic. Asta nu înseamnă însă că n‑ar fi prezent și un spirit ludic în creația lui George Tzipoia, din contră, pentru că jocul autentic este întotdeauna unul serios, profund și lipsit de relativizare. Atunci când lucrează în atelier, în acest caz, artistul nu se preface, nu joacă un rol proiectat și nu construiește scenografii superficiale. Întregul parcurs al expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române ne indică exact acest lucru, care ține de coerența și de autenticitatea lui George Tzipoia, elemente care nu pot fi citite și înțelese decât prin profundul spirit analitic și conservator pe care artistul îl demonstrează cu fiecare gând împlinit și gest realizat.
Fără a intra în detaliile biografice ale autorului, un element esențial trebuie însă menționat: George Tzipoia este fiul lui Alexandru Țipoia, celui care îi sunt de altfel dedicate toate expozițiile artistului. Dincolo de gestul uman de reactualizare a memoriei tatălui, semnificația acestei puneri în relație, mai exact în succesiune, a celor doi, este una foarte importantă pentru înțelegerea atât a creației, cât și a personajului George Tzipoia. Iar cele două, opera și autorul, sunt în această situație, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna când avem de‑a face cu artiști autentici, sinonime și în deplină armonie una cu cealălaltă. Având mai mult decât o profundă admirație pentru tatăl său ‑ un artist polivalent, unic în arta modernă românească ‑ adică o înțelegere reală a mecanismelor de creație din spatele operei acestuia, George Tzipoia și‑a însușit cumva rolul dual de arhivator și de perpetuator al operei lui Alexandru Țipoia. Pe de o parte, atât prin numeroasele cataloage și publicații dedicate memoriei familiei sale, cât și prin expozițiile personale sau în tandem cu propria operă, pe care le‑a organizat în țară începând cu anii 1990 și, pe de altă parte, prin acțiunile casei memoriale pe care a deschis‑o în urmă cu câțiva ani, acolo unde alături de doamna Victoria Tzipoia a creat un mediu cultural efervescent, George Tzipoia a reușit să reînvie și să permanentizeze prezența lui Alexandru Țipoia în istoria artei românești. Dacă acest demers exemplar este unul evident în ceea ce privește intenția, al doilea aspect al rolului asumat, acela de perpetuator al creației tatălui, este unul mult mai subtil. Iar aici relația dintre cei doi nu mai este una exclusiv genealogică, ci una profesională, ca în vechile ateliere de maestru. Fără a fi mimetic la nivel formal, George Tzipoia își asumă lecțiile tatălui, care țin atât de limbaj (atenția pentru compoziție, prevalența expresiei asupra motivului, luciditatea geometrică în ceea ce privește analiza formei, simțul rafinat al culorii), cât și de poziționarea față de experiment: ambii sunt în zona avangardei „conservatoare”, iar acest lucru îl putem observa pe parcursul întregii expoziții de la Muzeul Literaturii Române.
George Tzipoia tatonează, în primele etape, întreaga paleta de stilistici picturale, cu o predispoziție evidentă către modernitatea expresionistă. Tușa liberă, energetică, cu care acoperă planurile compoziționale eliberate de restricțiile conturului canonic, este însoțită de o atenție clară pentru armonia cromatică și pentru comunicarea prin plasticitate pură. Însă, atunci când suntem tentați să anticipăm convențional parcursul artistic al lui George Tzipoia către o zonă de experiment bazată pe negarea formei mimetice și pe eliberarea energiei primare, adică spre abstract expresionism, avem o surpriză totală văzând cum în locul culorii descătușate apar structuri geometrice și compoziții minimaliste bazate pe jocuri de griuri. Zbuciumul creator este înlocuit, încetul cu încetul, de ordinea rațională, dar nu de una născută din tentația utopiei geometrice impuse de un intelect pervertit, ci dintr‑o predispoziție către meditația spirituală. Poate aici vedem o altă influență importantă pe care prezența lui Alexandru Țipoia o are în evoluția lui George Tzipoia, indicându‑i direcția justă în creație și ferindu‑l de moda vremurilor, cea care aspira către renașterea paradigmei Bauhaus, așa cum o vedem în cazul grupului Sigma și al celorlalți artiști experimentaliști din deceniile 7 și 8.
Dacă mergem pe firul cvasi‑temporal al discursului curatorial al expoziției se poate observa ușor că nu cronologia liniară este importantă, ci marcarea direcțiilor de cercetare devine fundamentală în lectură. Chiar dacă, de multe ori, căutările sale sunt simultane în timp, vedem cum, pe nesimțite, pictura clasică face loc obiectelor tridimensionale. Cu toate că temele și motivele se păstrează, încetul cu încetul ele se transformă în structuri primare și interșanjabile în noile compoziții: sarcofagul, aripile, crucea. Vedem lucrări de dimensiuni mari, asamblaje de structuri bricolate, fragmente de materiale textile, fotografii și lucrări de pictură, care nu adoptă însă stilistica și filosofia artei povera, ci mai degrabă pe cea a unui baroc reinterpretat. Tușa voluptuoasă din prima perioadă se metamorfozează spațial și devine obiect impresionant, care comentează și transmite la fel de direct personalitatea artistului în ambele momente. Căci, în definitiv, George Tzipoia este un personaj flamboaiant, cu un temperament imposibil de ignorat, cu o puternică conștiință istorică, dar și cu o trăire în prezent care nu poate să te lase nepăsător. Conservator în apariție și cu totul neconformist în gândire, o simbioză între Lord Byron și Baudelaire, el și‑a creat o filosofie a creației care îl plasează în afara realităților imediate ale pieței de artă și îi deschide dialogul cu marii creatori ai lumii. Iată ce declară artistul: „Între valoarea de piață și spiritualitatea unei opere este o imensă incompatibilitate. A vinde o operă este ca și când ai vinde o rugăciune. Valoarea unei opere stă ascunsă în fibra demersului creator. Viața nu poate fi decât un eșec. Existența se soldează întotdeauna printr‑o înfrângere. Victoriile asupra ta însuți sunt tocmai fațetele acestui eșec. Eșecul este omul, în toată splendoarea și nimicnicia lui.” (Catalogul George Tzipoia 80: o mini‑retrospectivă aniversară, 2024)
În ciuda, sau poate tocmai datorită propriei filosofii, George Tzipoia face simultan abstracție de existența publicului, a „consumatorului” de artă, cosiderându‑l chiar element nociv în cadrul unei expoziții, așa cum el însuși declara la vernisaj, dar îi și solicită acestuia, dacă tot se află în fața lucrărilor sale, o atenție sporită, însoțită de o educație plastică substanțială. Operele sale sunt ermetice, pline de semne și de simboluri care solicită și efortul unei lecturi ulterioare aprofundate, atât timp cât cel din fața lor este fie inițiat, fie disponibil pentru o inițiere la fața locului. Ciclurile cele mai recente de lucrări, cele în care artistul este mai puțin pictor și mai mult sculptor, în care compozițiile se eliberează de orice ornament în plus, fiind reduse la semne în spațiu, par cu atât mai misterioase cu cât privitorul s‑a găsi în situația de a nu avea acces la etapele anterioare care au dus la aceste expresii minimaliste. Pe de altă parte, vedem vaste colaje de imagini miniaturale adunate în structuri de lemn, construite în același spirit de arhivare, de reducere la esențial a unor istorii milenare. Ambele direcții indică însă același scop, același program artistic și de situare în lume, cel al unei conștiințe creatoare înzestrată cu o capacitate fundamentală de conservare și de perpetuare. George Tzipoia este conștiința istorică a propriei linii genealogice, este cel care trage concluziile în timp real și totodată pregătește memoria familiei pentru înregistrarea ei în istoria mare. Creația lui nu este doar una autoreflexivă – ea nu conservă numai esența unui individ –, ci a unui întreg parcurs existențial în care au fost implicate personalități remarcabile. În definitiv, opera lui nu vorbește nici despre și nici către timpul nostru, ea nu ne este adresată direct nouă, privitorilor de astăzi, iar de aici derivă și dificulățile de receptare publică a lucrărilor sale, care par a rămâne criptice până în ultimul moment. Însă mesajul profund și clar al artistului, cel care ține de necesitatea fundamentală de conservare a memoriei și de raportare la lume în mod autentic și fără compromisuri, este lecția pe care George Tzipoia reușește să o transmită într‑un mod unic și original.
Copyright imagini Viorica Timov, George Tzipoia. Expoziție Aripi și stele – La porțile sacrului. Documente ale existenței
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
