Scrisorile din exil ale lui Pamfil Șeicaru sunt o mărturie în plus a amplorii și profunzimii gândirii sale de jurnalist, eseist, memorialist, istoric, preocupat de destinul politic, economic, cultural, în tradiția optimismului eminescian din Ce‑ți doresc eu ție, dulce Românie. Și asta cu atât mai mult cu cât și‑a continuat scrisul, cu fervoarea lui stilistică și filosofică, și între 1974‑1980, până în clipa săvârșirii din viață. Mărturie stau, între altele, scrisorile, ajunse pe căi ocolite, în contextul vremii, la un tânăr istoric din țară, Radu Valentin, mort pretimpuriu, în împrejurări conjuncturale ambigue, înainte de a deveni un nume în materie istoriografică, sub mentoratul lui Șeicaru. Cartea de succes a tânărului e cea scrisă în colaborare cu Sergiu Columbeanu, Lupta pentru supremația mărilor (București, Editura Științifică, în două tiraje: 1972, 1973). Cele 51 de epistole ale lui Șeicaru, salvate de la uitare, au apărut în primul volum tipărit după perioada interdicțiilor, în 1992, sub titlul Scrisori din emigrație, București, Editura EuroPress, sub îngrijirea Rodicăi Șerbănescu și a lui Nicolae Copoiu, cu o schiță de portret, ca postfață, semnată de Vasile C. Dumitrescu.
Legătura cu tânărul Radu Valentin oglindește convingerea des reiterată a lui Pamfil Șeicaru că „formele și conținutul spiritual al țării” nu se pot elabora în exil, ci, cu temeinicie, în România. Pentru el, Radu Valentin era tocmai ucenicul din Țară, pregătit să‑i ducă mai departe învățătura. Speranțe, în acest sens, îi dădeau dovezile de desprindere de Moscova începute sub Gheorghiu‑Dej și continuate, promițător, de regimul Nicolae Ceaușescu, orientări care corespundeau antisovietismului său declarat, consonant cu articolul de la 1900 al lui Take Ionescu, despre Rusia, ca Dușmanul natural al României. Realitate reformulată nu numai de Șeicaru, ci și de Emil Cioran, care extindea evaluarea către toată Europa, în Schimbarea la față a Romîniei: „După modul în care popoarele se vor ști apăra de Rusia, își vor dovedi gradul lor de sănătate. Atât de mult s‑a insinuat Rusia în lume încât de aici încolo, dacă nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va ieși înainte pe orice drum”[1]. Nu altfel gândeau Mircea Eliade, Vintilă Horia, ca să‑i amintim numai pe ei. În schimb, nu așa au gândit Ionel I.C. Brătianu (de vreme ce nu a ascultat de Eminescu și de Take Ionescu atunci când a luat hotărârea încețoșată de a încredința Rusiei Tezaurul românesc, în decembrie 1916 și iulie 1917), apoi nici Nicolae Titulescu atunci când se iluziona că Uniunea Sovietică va respecta documentul internațional despre definiția agresiunii și a agresorului, propusă și semnată de Maxim Litvinov în 1933, încât diplomația românească a crezut că apartenența Basarabiei și Bucovinei nordice la România Mare e rezolvată pentru viitor.
Nu încape îndoială, scrisorile către Radu Valentin aveau intenția testamentară, educativă, împărtășindu‑i ucenicului în istorie că are în proiect să scrie o carte cu titlul Dialectica generațiilor, inspirată tocmai de un scriitor rus, Turgheniev, după lectura romanului Părinți și copii. Era un proiect foarte vechi, din 1914, după apariția revistei „Renașterea”, scoasă de Aurel C. Popovici, la 1900, spre îndrumarea „noii generații naționaliste”, numindu‑i pe Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu‑Motru, P.P. Negulescu, Simion Mehedinți, Ovid Densusianu. Într‑adevăr, personalități care au avut rol important la înfăptuirea Marii Uniri.
Ținta istoriografică imediată, în 1974, era depășirea „epocii Roller” (Scrisoarea a II‑a, 26 septembrie 1974). Contrapune lui Mihail Roller pe Dan Berindei, cu „splendida monografie” despre Nicolae Bălcescu, sancționându‑i, în schimb, pe „oportuniștii” G. Călinescu („secătura estetizantă”) și pe Al. Rosetti, fostul director al Fundației „Carol al II‑lea”. La Călinescu, nu i‑a plăcut nici evaluarea gândirii lui Vasile Conta ca „filosofie de fecior de popă”, „divinul critic” lăudând, în schimb, pe Cilibi Moise descoperit ca „marele filosof” și rezervându‑i, în Istorie…, și o poză! Tot lui Călinescu, îi reproșează subevaluarea lui Cezar Petrescu, cel care dăduse „epopeea societății românești între 1914‑1920”, în romanul Întunecare. Profețește, apoi, ucenicului din Țară: „Va veni ziua când vor fi evocați cei care s‑au bătut pe câmpiile Rusiei până la Volga și în Caucaz”. Neliniștitoare profeție dacă ne trezim, azi, în mijlocul războiului dintre Rusia și Ucraina!
Ostil se arată Șeicaru și față de gândirism (concept creat de Nicolae Roșu), fiindcă ar evoca rădăcini similare cu ale panslavismului, provocând o reacție „împotriva antisemitismului”. „Marele Anonim” al lui Lucian Blaga ar semăna prea izbitor cu „Marele Arhitect” al francmasoneriei. Ceea ce ar putea fi pus pe seama atmosferei masonice de la Junimea. În acest sens, Radu este sfătuit să caute în Biblioteca Academiei cartea din 1905 a lui Al. Antemireanu Junimea și roadele ei (Scrisoarea din 9 ianuarie 1975).
Europa la răscruce
Îngrijorarea lui Pamfil Șeicaru nu se restrângea la România, ci viza întreaga Europă, îndemnându‑l pe Radu Valentin să‑și procure cartea indianului europenizat K.M. Panikkar (tradusă în franceză) despre dominația mercantilă (engleză) și financiară (americană) în Asia, începând cu secolul al XV‑lea până în 1914 (L’Asie et la domination occidentale de XV‑e siècle à nos jours), când această expansiune începe să intre în recul în fața migrației spre Occident a unor mase asiatice devastatoare: „El (Panikkar, n.n.) vedea necesitatea imperioasă a unității Europei contra acestor mase continentale și balanța acestor mase între ele va trebui să îndrepte preocupările adevăraților oameni de stat ai Europei spre uniunea continentului, anticipa exact cu un secol proiectul lui Aristide Briand (prim‑ministru al Franței n.n.), prezentat la Societatea Națiunilor și combătut aprig în Anglia. Al Doilea Război Mondial a dus la prăbușirea Europei și reducerea ei teritorială prin expansiunea Rusiei favorizată de uluitoarea inconștiență a lui Franklin Delano Roosevelt și de impulsivitatea lui Churchill. Și unul, și altul instrumente ale unor forțe obscure”.
Cum am văzut, o spusese mai concentrat și Cioran, în 1936, într‑o carte foarte supărătoare pentru cei care nu voiau ca Europa să aibă adevărați oameni de stat. Soluția lui Panikkar fusese semnalată încă din 1826 de către Theodor Jouffroy, care reacționase, după căderea lui Napoleon, la cartea lui Saint‑Simon, din 1814, De la réorganisation de la société éuropéenne, prin două lecții de istorie, în L’État actuel de l’humanité.
Șeicaru abordase problema nu numai în La Roumanie dans la grande guerre, epoca pe care o considera cea mai grea din întreaga lui viață, ci adunase și un bogat material pentru o carte întru cinstirea elitelor intervalului istoric de la 1848 la 1918. Iar prin contrast: „Voi descrie procesul de descompunere a clasei politice conducătoare, care a fost incapabilă să răspundă obligațiilor ce îi reveneau” (Scrisoarea VII, p. 20). În schimb, ține legături cu importanți intelectuali din Țară, se interesează de romanul lui Marin Preda Delirul (cu imaginea, în premieră postbelică, a lui Ion Antonescu), participă, când are ocazie, la conferințele din străinătate ale lui Dan Berindei și Dinu C. Giurescu, prețuiește pe medicul Mihnea Hurmuzache, de la Iași, pe care îl cunoscuse, ca elev, la prestigiosul Liceu „Gheorghe Roșca‑Codreanu” din Bârlad, și mulți alții.
Revine, în scrisoarea de la 25 martie 1975, asupra celor trei piloni statorniciți de Theodor Roosevelt pentru istoria civilizațiilor: „Omenirea a avut trei perioade: Mediterana, apoi Atlanticul și acum intrăm în faza Pacificului”. Surprinzător, crede că politica externă a României, desprinsă, pe cât s‑a putut, de imperialismul rusesc stalinist, cu deschideri și către civilizațiile Orientului (China, Japonia, Israel, Irak etc.), atestă instinct politic, în ciuda captivității ideologice marxist‑leniniste: „Precum vezi se ratifică poziția luată de România, cu atâta statornicie față de China” (p. 24). Și nu numai. Să nu ne mire că, în context, putem găsi referințe de felul orașului Huși, pornind de la toleranța religioasă: „Cel mai elocvent argument pentru a sublinia toleranța religioasă la români este orașul Huși, fondat de husiții cehi care au aflat sub Alexandru cel Bun azil în Moldova. În istoria poporului român nu există războaie religioase și se cunoaște ferocitatea războaielor religioase în Franța ca și Anglia” (Scrisoarea X, 9 iunie 1975).
Confruntarea de la Helsinki
Anii 1973‑1975 au fost ocupați cu pregătirea și finalizarea Conferinței de la Helsinki, deschisă la 3 iulie 1973, continuată și la Geneva, actul final semnându‑se la 1 august 1975 de către 35 de state europene, inclusiv Uniunea Sovietică, Statele Unite și Canada, excepție făcând, în Europa, Albania și Andorra. Tratativele s‑au cristalizat și adoptat pe fondul noului decalog internațional clădit din invariante‑principii extinse prin detalii numeroase, sub umbrela principalelor instituții internaționale: 1) respectarea suveranității naționale; 2) nerecurgerea la forță; 3) inviolabilitatea frontierelor; 4) integritatea teritorială a statelor; 5) reglementarea pașnică a diferendelor; 6) neamestecul în treburile interne; 7) respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; 8) egalitatea în drepturi a popoarelor, cu dreptul de a dispune de ele însele; 9) cooperarea dintre state; 10) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de dreptul internațional[2].
România ceaușistă a susținut cu entuziasm aceste principii, cu contribuții care au impacientat Moscova, după cum dovedește Larry L. Watts (a se vedea Ferește‑mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011). Cu mult mai reticent s‑a dovedit Pamfil Șeicaru, care a publicat în august 1975 cartea Finlandizarea Europei. Conferința de la Helsinki – Yalta nr. 2. Paralela se baza pe faptul că inviolabilitatea frontierelor condamna Basarabia și Bucovina cernăuțeană la despărțirea de patria mamă, știind, în același timp, că Rusia nu respectă tratatele internaționale, după cum a încălcat actul din 1933 privind definiția agresiunii și a agresorului. Pentru a‑l convinge pe ucenicul său din Țară, îi recomanda să citească broșura, semnată Historicus, De ce ne trebuie Basarabia. În timpul războiului din 1877‑1878, agenții armatei „aliate” incitau țăranii să se răscoale, după cum reieșea din raportul procurorului Stoianovici de la Tribunalul Ilfov. Scopul: de a legitima armata rusească să nu plece din țară.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990, p. 22.
[2] Actul final al Conferinței de la Helsinki, cu semnătura lui Nicolae Ceaușescu, a apărut în Monitorul Oficial nr. 92 din 13 august 1975.
Theodor Codreanu
