O carte cu pagini îngălbenite și coperți rupte, păstrate separat de unchiul meu și amestecate printre file după ce a trecut primejdia vânătorilor de cărți interzise, este Destinul omenirii de P.P. Negulescu, al cărei prim volum a apărut în 1938, ca o anatomie a răului politic contemporan și, prin aceasta, o profeție a conflagrației mondiale ce avea să izbucnească un an mai târziu. Cum adevărul despre totalitarismul bolșevic și hitlerist umbla, ca oricare adevăr, cu capul spart, se vede pensionat forțat împreună cu C. Rădulescu‑Motru și Mihail Dragomirescu de regimul antonescian. Crimele comise de Ianus‑ul fascist, roșu și negru, servesc drept material intuitiv pentru sumbrele meditații ale filosofului asupra maladivei civilizații contemporane. Se vede peste tot preocuparea obsesivă a autorului de a fi imparțial, ca și Mircea Eliade sau Nicolae Batzaria, de altfel, invocând, de exemplu, în sprijinul incriminării comunismului, pe André Gide, un simpatizant, altminteri, al bolșevismului. Discursul filosofic este construit pe eșafodajul exemplelor de aiuritoare cruzime din istoria reală, pe care le privește ca pe niște consecințe ale extincției puterii de judecată și pasivității contemporanilor în fața derapărilor politice.
La sfârșitul războiului, Virgil Gheorghiu se străduia și el să fie imparțial în construirea personajului său, Johann Moritz, din Ora 25, al cărui destin se năruie în pelerinajul forțat între Scila totalitarismului bolșevic și Caribda birocrației postumane a Vestului. Această înțelegere superioară a situației istorice și poziționare echidistantă este foarte rară, iar exemplul acestor intelectuali ne‑ar încuraja să credem într‑o endemică aspirație către adevăr a românilor. Credem însă mai curând că este vorba de strategie retorică. Michel Foucault distinge între discursul filosofic al secolului lui Pericle și cel anterior prin existența argumentației la cel dintâi și premisa convingerii auditoriului prin simple afirmații la cei din urmă.
M‑am întrebat de ce sunt complet ineficiente admirabilele exerciții de filosofie politică pe care le citesc în cărți sau reviste. Nicio instituție din concertul civilizației noastre – politică, învățământ, cultură – nu dă semne de însănătoșire. Poate lecția lui Foucault să dea roade. Poate ajută bunele practici pedagogice, care folosesc material intuitiv la toate nivelele de predare.
Aceste gânduri, de altfel, mi‑au fost inspirate de probleme recente. Chiar mai înainte de a citi admirabila carte recentă a lui Horia Bădescu, Proba oglinzii (Editura Școala Ardeleană, 2024), am trăit experiența dedublării mele între a fi și a mă recunoaște în imaginea mea publică pe care o construiesc alții. În epoca post‑adevăr și a suspiciunii hermeneutice, adevărul nostru interior trebuie dovedit birocratic. Posesoare a tuturor diplomelor din învățământ, până la abilitare, am fost somată să dovedesc că am absolvit liceul. Dicționarele și istoriile literare post‑Lanson nu se ocupă de biografii, identitatea autorului fiind dată de scrierile sale. Cu toate acestea, există monografii locale, unde nașterea în perimetru este condiția includerii. Am pornit în căutarea unui astfel de dicționar spre partea de nord a orașului, la un anticariat descoperit în net. Trecusem de ultimul bloc de o austeritate ceaușistă, dar cu ștaif, avertizând la intrare că există cameră de luat vederi, fără să dau de anticariat. Sunt direcționată telefonic către o curte cu gard dărăpănat, unde nu am văzut la început decât o îngrămădeală de garaje și depozite. Un braț ridicat m‑a condus către o hrubă din partea stângă, în spațiul căreia, pe rafturi de scânduri, erau cărți. Vânzătorul, care părea de vârsta mea, cu un limbaj și comportament educat, a privit curios dicționarul și m‑a întrebat pe cine caut în el. „Pe mine”, i‑am răspuns. Brusc emoționat, mi‑a întins înapoi cei douăzeci de lei, spunând că nu ia bani de la scriitori și artiști. A fost nevoie de acel pelerinaj pentru a mai găsi pe cineva din vremea când, ca refugiu față de civilizația pauperă, societatea se împărțea între oameni de carte și iubitori de oameni de carte. Am revenit din hrubă la lumină și la soare, în zăpușeala și zgomotul străzii, pe care alergau mașinile luxoase ale împătimiților de malluri și gadgeturi de ultimă generație,
Fericită că mi‑am dovedit absolvirea liceului, am trecut la punctul doi al interpelării enciclopediștilor. Cum dovedeam că am fost persecutată sub comunism? Nu era nici pe departe suficientă deducția simplă că nu mi‑au trebuit douăzeci de ani să doresc să trec de la redactor de buletin de cărți și traduceri la carieră universitară și cărți de autor. Era nevoie de un link, un site, ceva. Ei bine, de data aceasta, am eșuat. Nu am găsit. Despre politica de dosare a comunismului nu există niciun documentar. Mă înșela, oare, memoria? Dar mi‑aminteam bine de eliminarea Leopoldinei Bălănuță de trei ori din facultate, de fiul preotului Diamandescu respins la intrarea în liceu cu media zece, de șefa de cadre, Irina S., care mi‑a întocmit dosarul pentru admiterea la doctorat, de tovarășul C. de la „Muncipiul” de Partid, cum îi spunea Ceaușescu, care aproba și, mai ales, respingea dosarele – deși se pare că în spatele lui era Cabinetul 2 al Tovarășei. În anul când m‑am înscris eu, cu temă convenită formal de Ana Cartianu, au fost respinse cinci sute de dosare din șase sute. Cei rămași au primit titlul fără concurență. La cinci facultăți, nici nu se puteau înscrie cei cu dosar prost – de exemplu, copil de preot: filosofie, istorie, drept, sociologie, psihologie‑pedagogie. Am menționat doar inițiale, deoarece, în condițiile distrugerii arhivelor, risc proces de calomnie. Dacă mai adăugăm exodul elitelor de după Revoluție, nu ne mai mirăm de starea precară a culturii. Cine nu aduce la lumină greșelile trecutului, le repetă, crede Horia Bănescu în cartea care debutează cu un motto din Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”.
Cartea în care Horia Bădescu își compune o mască retorică a senectuții este un demers poetico‑filosofic, un exercițiu sapiențial. Putem numi filosofeme, turnate într‑o orfevrărie figurativă, tabletele publicate de‑a lungul timpului în revistele „Curtea de la Argeș”, editată de academicianul Gheorghe Păun, exeget al lui Urmuz, „Steaua” și „Tribuna”. Ele sunt grupate într‑un scenariu hegelian, al progresiei de la viețuire înlăuntrul Ființei la dedublare prin desprinderea din realitatea imedita și proiectarea într‑un cer al valorilor (poetul își crește un dublu spiritual, arhetipul fiind barbilianul Nastratin, care își autodevorează trupul pentru a renaște în versiune spiritualizată – Hogea) și sinteza celei de a treia secțiuni, în universul nedivizat, în care spiritul se ipostaziază în ordinea material‑ideală a culturii.
Reperul său spiritual, ca Virgil pentru Dante, este Lucian Blaga, în vreme ce cerul înstelat este dominat de Eminescu.
Ca și Blaga, dar și Bergson, ființa este gândită ca existând plenar, autentic, într‑o stare virtuală, al cărei trop ontologic mai curând decât retoric este oglinda. Personalitatea este multiplă, chipurile diferite reflectate de oglindă fiind corelativul obiectiv al transformărilor interioare ale eului de‑a lungul vieții, care coexistă în memorie. Ca și la Bergson (Materie și memorie), eul pleacă de la o stare virtuală realizându‑se pe planuri diferite ale conștiinței. Bifurcări, ca în teoria fizică a universurilor paralele, marchează devenirea ființei. Acestea nu se petrec doar în sens etic, ci angajează și planul ontologic. Metaforele blagiene ale acestei cuantice realizări de stări virtuale ale individului, ca și ale universului – linia vieții din palma iubitei care atunci „se alege”, într‑un scenariu preexistent fenomenalului, văzduhul care „mișcă semințe” – primesc la Horia Bădescu și un accent etic, de critică socială. Recunoașterea adevărului despre sine, anagnorisis sui generis – ține de voința unei confruntări cu propriul trecut. Spendidă metaforă a trecutului inventat orwellian sunt „cioburile cosmetice” care, de dragul supraviețuirii, înlocuiesc oglinda veridică, substituind reflecției critice o reflexie înșelătoare. Ca orice discurs sapiențial, tabletele lui Horia Bădescu recurg la pilde din istorie, navigând între sublim (scene în care puterea lumească se pleacă în fața artei și filosofiei, ca în legenda despre întâlnirea lui Alexandru cel Mare și Diogene, sau a admirației lui Carol Quintul pentru Titian) sau construiesc metafore precum vâscul menit să reprezinte o categorie socială supusă unui vitriolant pamflet. Horia Bădescu are talentul rar de a tropiza, nu la nivel lexical, ci printr‑un dezvoltat paralelism obiectiv/figurativ (de exemplu, juxtapunerea vâscului/obiect și a sensului de parazit în tableta cu acest titlu).
Compasul tematicii acestor tablete închide cercul întrebărilor majore despre conditia umană: de la spectacolul dezolant al unui învățământ din care au fost eliminate istoria și studiul literaturii române, sau memoria națiunii și pildele umanității, la atacul imund asupra valorilor naționale, de care nu a fost ferit nici Eminescu, sărăcirea intelectuală a culturii și derizoriul relațiilor și comunicării dintre oameni. Antologic este Bampirismul românesc, unde Mitică al lui Caragiale este travestit într‑un gotic căzut în derizoriu.
Scrise într‑o lungă perioadă, tabletele ilustrează diferite stări de spirit – de la nostalgicul sentiment că viața poate fi minunată, dar fericirea ne scapă, la pagini sapiențiale, moraliste sau plamfletare. Uneori, limbajul are tenta oraculară din poemele lui Cezar Baltag sau chiar o concizie și profunzime epigramatică. De la primele pagini, ne acaparează limbajul de excurs filosofic în care însă cuvintele înseși, în sensul și gramatica lor, sunt mișcate de idee. Reproducem antologicul paragraf din debutul cărții: „Experiența catoptrică nu are valoare decât dacă înțelegem netimpul oglinzii. Asemeni drumului, ea nu are timp, căci timpul ei s‑a scurs înainte să vină, tot așa cum fărădechipul ei nu e decât fața eternității. Mincinoasă în părelnicia ei, ea restituie părelnicului măsura duratei întru care acesta se alcătuiește și încheagă orizont pentru lumina lăuntrului. Oglinda cuprinde pentru a desprinde, arcanele ei restituind deopotrivă văzutele și nevăzutele; mai ales pe acestea din urmă”.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
