Altă etapă, altă treaptă
Ioanel Sinescu: La şedinţele secţiei de chirurgie, care invariabil, din două în două săptămâni, se ţineau la Spitalul Colţea, în amfiteatru, ca student, eram mereu prezent. Îmi plăcea să văd cum se prezintă cazuri, cum se discută, ce spun profesorii, ce spun cei mai mici, internii, medicii mai tineri. Voiam să învăţ de la alţii şi, mai mult decât atât, începând din anul V, ori de câte ori erau concursuri, şi din 1984 au fost, fie de secundariat – actualul rezidenţiat, fie de medic specialist, fie de medic primar, ele aveau întotdeauna, pe vremea respectivă, şi o componentă clinică. Se dădea un caz clinic la alegere, hotăra Comisia, aveai voie timp de 20 de minute să stai de vorbă cu pacientul şi să ceri investigaţiile care credeai tu că sunt necesare pentru diagnostic. 20 de minute să te gândeşti care este diagnosticul şi să prezinţi situația bolnavului, apoi în 20 de minute fiind obligat, era o rutină pe vremea respectivă şi era standardizată, să atingi vreo 46‑47 de puncte ale unei prezentări de caz clinic în chirurgie. Erau două comisii totdeauna, nu mai mult de două, şi invariabil preşedintele unei comisii era profesorul Djuvara, cele două comisii erau la Fundeni. N‑am lipsit niciodată la niciuna dintre aceste sesiuni. Mă duceam când într‑o parte, când în alta, şi ceream voie să asist, era examen public, puteai să asişti, dar de fiecare dată domnul profesor spunea: „Intern prăpădit, iar ai venit? De unde vii?”. Probabil că mă vedea mai obosit. „De la Floreasca.” – „Ai fost de gardă?” – „Da.” – „Mănâncă şi tu ceva”. Era o farfurie cu sendvişuri pentru comisie. Şi stăteam în spatele comisiei, pe un scaun mic, şi notam pe caiet ce spuneau medicii care voiau să devină chirurgi, dădeau secundariatul, actualul rezidenţiat. Cei care, după perioada de rezidenţiat, dădeau specialitatea. Altă etapă, altă treaptă, sau la primariat unde nu era ca astăzi, mai toţi membrii unei comunităţi chirurgicale, să zicem urologie, dacă devin specialişti astăzi, peste 5 ani au dreptul prin lege să dea examen de medic primar. Atunci nu era aşa. Erau câteva locuri de primariat la chirurgie generală, la chirurgie toracică, la chirurgie ortopedică, se scoteau de Ministerul Sănătăţii pe toată ţara, candidau toţi cei care aveau dreptul să candideze şi voiau să candideze la poziţiile respective. Poziţia de medic primar era echivalentă în planul activităţii medicale, deci, la bolnav, cu cea a profesorului din clinica de profil. Şi atunci, prezentările şi rigoarea comisiei pentru astfel de candidaţi pentru primariat era mult mai ridicată. Şi eu notam pe caiet tot ceea ce spuneau ei şi felul în care gândeau, felul în care argumentau diagnosticul, felul în care stabileau indicaţia terapeutică, felul în care îngrijeau bolnavul, incidente, accidente complicaţii după o operaţie, prognosticul la sfârşit şi în felul acesta am ajuns practic să am o privire aprofundată, adusă la zi cu ceea ce înseamnă o prezentare de caz făcută la parametri foarte buni în faţa unei comisii riguroase.
Am terminat internatul de chirurgie la 1 noiembrie 1979. Rector era prof. Gherasim, profesorul Proca fusese rector înainte, dar cu doi ani înainte fusese numit ministrul Sănătăţii. Plecase de la rectorat. Profesorul Gherasim i‑a luat locul la conducerea rectoratului, a fostului Institut de medicină şi farmacie, actuala Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. Mai erau vreo 3 zile şi se terminau înscrierile pentru postul de asistent universitar stagiar, pentru că nu puteai fi asistent universitar prim, deoarece trebuia să fii medic specialist în specialitatea respectivă. Nu erai medic specialist în specialitatea respectivă, dar recrutarea de cadre didactice începătoare, tinere, din rândul internilor, era un mare avantaj pentru cei care puteau să recruteze. Profesorul Gherasim, care era rector şi care mă cunoştea destul de bine, spusese: „Sunt două posibilităţi. Te‑ai înscris undeva?” – „Nu, domnule profesor.” La sfârşit de internat ajunsesem la un nivel foarte bun a tot ceea ce putea să însemne o astfel de etapă evolutivă, în aşa fel încât să nu‑mi fie teamă de concurs, mai ales că proba cea mai grea era proba clinică, prezentarea cazului. Mi‑a recomandat ca a doua zi dimineaţă la 6:30 să fiu la camera de gardă la Fundeni, la Clinica de chirurgie urologică, unde‑l voi întâlni pe domnul doctor Proca, ministrul Sănătăţii. Stăteam pe lângă Piaţa Galaţi, m‑am sculat la 4, era noiembrie, am ajuns cu tramvaiul până în jurul străzii Sportului, la 6:20 eram acolo. La 6:30 a venit profesorul. Ne ştiam de la Panduri, făcusem în anul V urologia la Panduri, actualul spital „Prof. Theodor Bulgărea”. M‑am ridicat, m‑am salutat şi mi‑a explicat în decurs de câteva minute să nu cumva să am impresia că săptămâna are numai 7 zile, are mai mult de 7 zile, că ziua are mai mult de 24 de ore, că ideea de a pleca în vacanţă poţi s‑o ai teoretic, practic nu ştiu dacă se va materializa vreodată, oricum „să nu te aud că vii vreodată la mine să‑mi ceri să pleci în vacanţă şi mai departe depinde de tine ce vei face. Trebuie să iei concursul. Am scos un loc la Fundeni şi unul la Spitalul CFR II”, care era baza clinicii de la Fundeni. A terminat consultaţiile, profesorul în jur de 7:00 intră în sala de operaţii, avea voie de la conducerea din timpul respectiv să stea până la 12:00 în spital pentru activitatea medicală, după aceea pleca la Minister. Acolo se înscrisese un alt coleg de‑al meu. A doua zi m‑am înscris, celălalt coleg al meu s‑a retras şi s‑a dus la CFR II. Concursul l‑am dat, avându‑l ca preşedinte al comisiei pe prof. Djuvara, este exact ceea ce nu mi‑aş fi dorit în principiu, era cea mai grea comisie pe care puteai să o ai şi cea mai pretenţioasă în acelaşi timp. La profesorul Djuvara nu puteai să ai niciun fel de ezitare în enunţarea diagnosticului, la prezentarea cazului sau într‑o discuţie despre caz în condiţii de concurs. Era aşa de atent, profund şi minuţios, încât era imposibil să nu‑ţi găsească nişte lucruri pe care nu le‑ai spus sau le‑ai spus mai puţin convingător. Am dat în aceeaşi zi toţi, indiferent de specialităţile chirurgicale la care candidam, proba scrisă, proba clinică a doua zi la Spitalul Cantacuzino, un caz destul de greu pentru etapa de pregătire în care eram noi atunci: o hernie inghino‑scrotală bilaterală, recidivată bilateral, practic doi saci herniari până la genunchi la un pacient vârstnic. Prezentare de caz. Problema mea era dacă să‑i spun că îl operez în aceeaşi şedinţă pe amândouă părţile sau pe o singură parte. Cert este că prof. Djuvara părea că se odihneşte sau că nu e atent. Era nu atent, ci foarte atent. Mai erau 3 secunde şi se terminau cele 20 de minute, i‑am spus prognosticul şi în clipa în care am spus ultimul cuvânt a sunat şi ceasul. Face pauză de 20‑30 de secunde şi întreabă profesorul: „De ce mi‑ai spus că îi pui sondă uretro‑vezicală şi la contravizită te uiţi să vezi ce vine pe sonda uretro‑vezicală?”. L‑a frapat pentru etapa mea de intern, dar după aceea s‑a lămurit. „E posibil, fiind hernie mare, să fie angajată şi vezica urinară în hernie şi s‑ar putea ca incident să trec un fir şi prin vezica urinară, şi atunci dacă are sondă, pe lângă faptul că nu va putea urina, este vârstnic, are şi adenom prostatic, şi voi vedea pe sonda uretro‑vezicală ce curge în pungă. Şi dacă urina este hematurică este limpede că am făcut o leziune vezicală, că este un incident.” – „Dar de unde ştii tu treaba asta?” – „De la medicii primari”. – „Aaa! Tu eşti internul care venea tot timpul la concursuri!”. Şi‑a amintit.
Am trecut de concursul respectiv şi a doua zi la proba didactică, la care am avut o idee bunicică, să fac diapozitive, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase, nu ştiu de ce. Ni s‑a dat o temă la toţi, să prezentăm ca pentru studenţi, timp de 20 de minute, un caz de hematurie, urinare cu sânge. Şi am prins pe diapozitive. Profesorul mi‑a spus: „Două săptămâni nu faci nimic. Te orientezi unde este blocul operator, care sunt circuitele, cum facem vizita, cum se îngrijesc bolnavii, cum se prezintă raportul de gardă dimineaţa şi toate lucrurile acestea”. După două săptămâni: „Azi mergi cu mine în sala de operaţii”. Am intrat în sala de operaţie, aveam experienţă chirurgicală, câştigasem în timpul internatului suficient de mult, cât să nu mai fiu începător. Şi peste trei luni m‑a pus să răspund de o aripă de bolnavi, 45 de bolnavi, şi să fac şi gărzi. Linia întâi. Vă rog să mă credeţi că mi‑a căzut cerul în cap în momentul în care a luat decizia asta. N‑am putut să zic nimic, cum să‑l refuzi pe profesor, ministrul Sănătăţii?
Cu inima cât un purice bineînţeles că m‑am apucat de acest lucru, l‑am făcut şi s‑a ajuns la un moment dat la situaţia în care intram cu profesorul în operaţii, profesorul ieşea din operaţii, când termina timpul principal al operaţiei, eu trebuia să închid bolnavul. Între timp, în urma unor lucruri pe care le constatase la o vizită de seară, pe la 10‑11 noaptea, când venea de la Minister şi a ajuns la spital, toţi medicii clinici au fost mutaţi la etajul I şi am rămas eu cu secundarii, cu rezidenţii, pe cele trei secţii de la etajul IV – 130 de bolnavi. Trebuia să‑i ştiu pe toţi, când profesorul făcea o vizită scurtă înainte de a pleca la Minister. Vă închipuiţi că nu era deloc simplu, dar îi ştiam. Şi mai ştiam şi altceva, că pe profesor nu‑l interesează decât ce ştie că este punctul cel mai nevralgic şi sensibil la omul bolnav, ceea ce poate fi mai rău, acest lucru să se asigure că este sau nu verificat sau cunoscut. După ce terminam vizita cu domnul profesor, după ce pleca profesorul, nu plecam imediat, stăteam până terminam toate lucrurile. În plus, eram şi preşedintele Consiliului de relaţii, aşa se numea atunci, al Revistei Chirurgia. Singura revistă care publica articole ştiinţifice din toate specialităţile chirurgicale, aşa era pe vremea respectivă. Mi‑a plăcut acest lucru, am propus o sumedenie de articole profesorului, făcând statistica clinicii în domeniul respectiv, scoţând din centrul de perfecţionare prin xerox toate articolele care se găseau în toate publicaţiile medicale, revistele la care România era abonată, şi dându‑i statistica, dându‑i bibliografia toată şi articolul scris de mine, aşa cum gândeam eu. În mod evident, nu rămânea în forma aceasta. Cine ajungea la revistă în forma în care gândeam eu, nici nu aveam pretenţia aceasta, dar era gândit de mine. Şi nu puteam să‑mi permit să‑i dau profesorului tot materialul brut, trebuia să‑l prelucrez până la un punct. Aşa încât, în 1990, când s‑a desfiinţat revista Chirurgia, eu eram unul dintre cei care aveau vreo 24 de articole ca asistent, că aşa am fost până în 1983 când am ajuns asistent prim, şi înscris la doctorat, trimis de profesor, din primul an la Fundeni: „Te duci mâine la prof. Enăchescu (era decan) şi‑i spui că vii din partea mea; am vorbit cu el să te înscrie la doctorat”. Şi m‑am înscris la doctorat. Lucru care era foarte rar pe vremea respectivă, nu erau toate cadrele didactice cu grade de doctorat şi nu se ajungea uşor la doctorat. Am citit o statistică acum câteva luni, cam câţi doctori în ştiinţe medicale au ajuns din 1900 până în 1989 şi câţi au ajuns din 1989 până astăzi.
Mihaela Helmis: Ni le spuneţi, domnule academician Ioanel Sinescu?
Este de vreo o sută de ori mai mare acum, în cei 30 de ani, faţă de ce s‑a întâmplat în 90 de ani.
Harta medicală a României
Avem în toată această descriere, domnule profesor, domnule academician Ioanel Sinescu, cred, cel mai mare şi cea mai interesantă explicaţie din două puncte de vedere: a disciplinei academice şi a felului în care nu se poate sări peste niciun fel de etapă pentru a putea ajunge apoi mai departe. Şi cred că în paralel au mers într‑una şi v‑au alcătuit, nu cred că se pot separa, domeniul medical de la patul bolnavului de cel al cercetării. Dacă funcţiile administrative v‑au unit într‑un fel în spital şi în alt fel la universitate, pentru dvs. cu siguranţă ele sunt foarte bine legate.
Aveţi absolută dreptate, mai ales, într‑o clinică universitară. Într‑o clinică universitară, printre altele, activitatea publicistică şi de cercetare ştiinţifică este practic obligatorie, ea face parte din fişa postului şi a făcut parte şi înainte de 1989. Dintotdeauna în medicină şi în clinicile universitare, clinicile universitare nu puteau să refuze bolnavi. Iar Fundeniul, fiind pe vremea respectivă Spital republican, de altfel, singurul din ţară, era şi singurul spital în care puteau să vine bolnavi din toată ţara fără bilet de trimitere. Pur şi simplu veneau la Fundeni şi acolo îşi găseau rezolvarea. Fundenii a apărut în 1959 pe harta medicală a României ca spitalul cel mai important pentru ceea ce se numea pe atunci Facultatea de perfecţionare. Adică Facultatea de învăţământ postuniversitar pentru secundari, medici specialişti şi medici primari sau medici care veneau la a doua specializare sau la cursuri de perfecţionare. Aşadar, a fost de la început încadrat cu clinici şi cu oameni foarte valoroşi în specialităţile lor, care, de fapt, au fondat clinici, staţii terminus în specialitatea din ţară. Şi atunci era o emulaţie, o muncă continuă. Fundenii ca atare era un spital foarte bine pus la punct, foarte performant, cu laboratoare absolut greu de imaginat că ar fi putut să existe în România în acea perioadă, dar existau, se doza şi se făcea orice se făcea din medicină peste tot, la Fundeni. Şi în medicina clinică în specialităţile care funcţionau în spital, şi în laboratoare. Şi implicit publicistica medicală era de prim-plan, era vastă, erau toate specialităţile prezente, era valoroasă. În acelaşi timp, îţi şi puteai permite, pentru că era spitalul în care laboratoarele erau cele mai bune, făceau orice. Erau colaborările interdisciplinare extraordinare: nu ştiai tu să faci ceva, colaborai cu colegii tăi de la chirurgie digestivă, colegii tăi de la chirurgie cardiovasculară, cu cei de la cardiologie sau cu cei de la hematologie sau cu cei de la gastroenterologie. Era întotdeauna o colaborare foarte strânsă; astfel Fundeni a devenit un spital puternic, un spital în care toate clinicile erau bine aşezate, bine încadrate, performante, în aşa fel încât când le adunai, făceai o instituţie medicală etalon în ţară.
Aţi ales şi aţi fost ales, aţi pomenit o cifră de 24 de studii de specialitate pe care le‑aţi publicat în acea revistă importantă la vremea respectivă, dar până la peste o mie de lucrări care vă poartă într‑o mai mică sau mai mare întindere semnătura, a fost atâta muncă, o viaţă întreagă în care dvs. aţi mai şi trăit, domnule academician.
Da, într‑un fel anume, într‑un fel oarecum personal, nu neapărat de invidiat, dar nu mi‑am putut permite vreodată să pun altceva pe prim‑plan decât activitatea profesională, cea medicală şi cea didactică.
Adică nu v‑aţi dat voie nici personal să vă cereţi vacanţă.
Nu. N‑am putut să fac asta, de altfel în perioada în care am fost asistent până în 1990 era şi greu să pleci, pentru că profesorul de regulă nu pleca, iar când pleca, pleca pentru câteva zile, de obicei, pentru ceva acţiuni, în zona litoralului, în aşa fel încât şi spunea: „Eu plec, tu rămâi”. Deci automat nu puteam pleca. Sigur că mai plecam şi eu cândva, familia mea era acolo, mai rămâneam şi eu o zi sau două, la sfârşit de săptămână sau cine ştie cum, cert este că era o uzină cu foc continuu în care se lucra mereu, se lucra mult, se lucra intens şi la care nu puteai să lucrezi altfel decât în ritmul care se cerea. Şi duminica era zi de lucru, chiar dacă era duminică, de altfel şi în economie, peste tot, cei de vârsta mea îşi amintesc că părinţii lor sau ei înșiși, dacă erau în activitate, n‑aveau duminici libere, cel puţin două se lucrau pentru planurile cincinale pe care le voia cineva. Una peste alta, de muncit s‑a muncit mult în această ţară, şi de realizat s‑au realizat foarte multe lucruri şi unele dintre ele chiar meritorii, mai mult decât meritorii, România având o serie de realizări în diverse domenii de prim‑plan pe mapamond.
Școala de medicină românească
Numai dacă ne gândim la şcoala de medicină pe care aţi descris‑o şi ne dăm seama că aşa s‑a putut să se creeze şi să se păstreze până în ziua de azi faima acestei şcoli, deşi, spuneţi, sunt de o sută de ori mai multe titluri obţinute, nu ştim exact cum, dar, cu siguranţă, nu cu rigoarea perioadei anterioare.
Din păcate, multe lucruri s‑au diluat, s‑au schimbat după Revoluţie şi probabil că o mică perioadă ar fi trebuit poate să fie aşa. După o perioadă extrem de dură, cu restricţii, cu constrângeri pe care le‑am suportat fiecare dintre noi; noi, de exemplu, în sistemul medical n‑aveam cine ştie ce constrângeri, nu erau cu totul deosebite, aveam însă datoria faţă de bolnavi şi faţă de spital şi rigoarea academică, universitară, ca alţi oameni care lucrau în economie, lucrau şi 12 ore pe zi, lucrau sâmbăta, care era zi de lucru obişnuită. Se întâmpla să se lucreze şi duminica. Nu aveau timp să se ocupe de copii, copiii şi colegi de‑ai mei care erau mici şi care aveau copii umblau cu cheia la gât, se duceau la şcoală, nu erau părinţii acasă să‑i aştepte sau să‑i ducă la şcoală, sau să‑i aducă de la şcoală. Erau singuri. Deci a fost o perioadă în care s‑a muncit mult în această ţară şi s‑au realizat şi foarte multe lucruri bune. Noi nu am ştiut să le apreciem şi să departajăm ceea ce trebuia păstrat şi poate îmbunătăţit faţă de ceea ce ar fi trebuit să dispară. Noi credeam că dacă dispare comunismul, trebuie să dispară tot. Nu trebuia să dispară tot, căci trebuia să dispărem şi noi atunci odată cu comunismul. Pentru că acum ne pare rău că unele obiective economice, de exemplu, nu le mai avem şi simţim lipsa lor, şi simţim că ne este greu. Multe au fost făcute cu foarte multă muncă, foarte multă inteligenţă și dăruire, în acelaşi timp, cu o rigoare de ani de zile care au dus România în multe domenii în prim‑planul omenirii. Lucrurile sunt absolut adevărate.
Nu e vorba de perioada comunistă, dar prima sondă de petrol şi prima rafinărie de petrol au apărut în România. Primul avion care s‑a ridicat de la sol şi a zburat, după ce toţi savanţii lumii ajunseseră la concluzia că este imposibil ca un aparat mai greu decât aerul să poată zbura, să se ridice de la sol, a fost creat de un român. Şi multe… cu exemple în toate domeniile. Pe unele le ştiu şi eu, pe altele nu le ştiu, dar când răsfoim diverse pagini şi mai ales în anumite sesiuni de comemorări la Academia Română, când nişte nume de care am auzit şi ştiam ceva până la un punct, când aflu acum mai în amănunt ce personalităţi au fost, ce au putut să creeze şi ce minţi au putut să aibă, cât au fost de prolifici, imaginativi şi creativi, pur şi simplu te mândreşti cu ei. Lumea nu ne cunoaşte. De exemplu Gerota. Gerota a descris o formaţiune anatomică, o fascie din jurul rinichiului. El a fost profesor de anatomie la Bucureşti, la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Arte frumoase. Şi peste tot, în toate tratatele din specialitatea mea, când vorbeşti de rinichi, vorbeşti de fascia lui Gerota. Fie că eram în Germania, în Franţa, în Statele Unite sau China, eram întrebat: cine a descris fascia asta? Gerota! Şi cine a fost Georta? Nu ştiau. „Gerota a fost român.” – „Cum român?” – „A fost profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Bucureşti!”. Nu le venea să creadă! „De Paulescu aţi auzit?” – „Da. E cel care a pierdut Premiul Nobel.” – „Da, chiar el!”. A pierdut Premiul Nobel, deşi l‑a meritat. Gerota a descris prima dată insulina, izolată de un scoţian şi de un canadian la un an şi jumătate după şi care au fost recunoscuţi că ei sunt cei care au descoperit insulina, lucru care s‑a corectat cumva din punctul de vedere al adevărului ştiinţific, dar niciodată nu s‑a revenit şi nu s‑a conferit nici măcar post-mortem profesorului Paulescu recunoaşterea pe care o merita. Toma Ionescu, un chirurg de talie mondială, care a fost cel mai bun intern al spitalelor chirurgicale din Paris, un anatomist de mare clasă şi un chirurg de mare clasă, care are o sumedenie de tehnici chirurgicale pe care toată lumea chirurgicală de peste tot le recunoaşte. Şi mulţi, mulți alții. Să nu mai vorbim de Babeş, de Gheorghe Marinescu, de Ion Cantacuzino, o pleiadă de mari, mari personalităţi care sunt în prim‑planul medicinii mondiale.
Vă ascult, împreună cu cei care sunt acum pe recepţie la Radio România Actualităţi, domnule academician Ioanel Sinescu, şi nu pot să nu remarc, aş putea să pun chiar în titlul, gândirea dvs. pozitivă, felul de a strânge numai ceea ce, cu siguranţă, v‑a dus înainte sau ne poate duce pe fiecare dintre noi înainte, pentru că probabil aşa se realizează construcţiile durabile, sigur, văzând şi unde sunt fisurile, dar ignorând mai ales ceea ce constituie baza. Şi iată că aţi ajuns să conduceţi Facultatea de Medicină, Clinica de la Fundeni, şi să cunoaşteţi întregul domeniu, întregul spectru pentru că altfel, în mod cert, n‑aţi fi avut cum să ajungeţi în asemenea poziţii şi să faceţi şi una, şi alta atât de bine.
Vă mărturisesc faptul că am fost extrem de conştient de ceea ce ar fi urmat dacă eu aş fi preluat responsabilitatea clinicii de la profesorul Proca. Nu era deloc simplu. Să‑i urmezi profesorului Proca la o clinică atât de mare şi de pretenţioasă, staţie terminus în România, pe toată patologia grea adunată acolo, trebuia să poţi s‑o diagnostichezi, să poţi rezolva, să poţi să‑ţi asumi responsabilitatea, pentru că altfel ajungi – şi menţionez aceste lucruri, deşi nu sunt plăcute – la tot felul de explicaţii pe care le dai unui bolnav atunci când nu eşti capabil să‑i rezolvi suferința, din păcate, aşa se întâmplă: nu am aparatură; ai venit prea târziu… Sau alte motivaţii de acest gen, care nu ascund altceva decât incapacitatea ta sau insuficienta ta pregătire, sau competenţa ta limitată, de a aborda o patologie grea.
De partea cealaltă
Şi atunci cred că se face în timp, ca pe o mare spirală a timpului, o legătură directă între cel care nu suporta să nu ştie răspunsul la o întrebare şi cel care face tot ce e posibilul pentru a avea răspuns la marile probleme de viaţă şi de moarte dintr‑o asemenea clinică.
În momentul în care am ajuns conferenţiar mi‑a devenit oarecum mai clar că s‑ar putea să fiu unul dintre cei care să preia responsabilitatea clinicii. Şi acela a fost momentul în care am avut discuţia cu profesorul în legătură cu recoltarea de organe de rinichi de la donatori în moarte cerebrală şi de transplantare. În plus, voiam neapărat să am parametrii la zi ai specialităţii mele la cele mai prestigioase clinici de pe mapamond, ca să ştiu care sunt standardele specialităţii, pentru că eu, venit din România, ştiam, învăţasem de la profesor şi profesasem, lucrasem 16 ani în clinica de la Fundeni înainte de a prelua responsabilitatea ei, dar pe plan mondial era altceva. Acum nu eram înainte de 1989, eram după 1989, eram în anii ’90. Şi atunci am plecat în Statele Unite, conferenţiar fiind, tocmai pentru aceste lucruri: şi pentru recoltarea de organe de la donatori în moarte cerebrală, şi de transplantare, şi pentru marile intervenţii chirurgicale fie de exereză, fie deconstructive, fie mixte, în care ai nevoie şi de elemente de chirurgie vasculară, chiar dacă eu ştiam să operez sub microscop, operam şi atunci, nu era o problemă să fac o operaţie de chirurgie pe un vas care are 5‑6 mm diametru, dar erau alte lucruri care trebuia să le ştii, nota bene, să le ştii în profunzime, cu toate variantele lor, în aşa fel încât practic să nu fii pus în poziţia de a nu putea rezolva un bolnav, pentru că efectiv nu eşti capabil, nu ai competenţa necesară pentru a rezolva. Or, umilinţă profesională mai mare decât aceasta nu poate exista. Şi este dublă. Dacă ar fi numai a ta – e a ta, atât, nu poţi mai mult, te‑ai oprit la un anumit nivel, fiecare dintre noi ne‑am oprit, la un moment dat, la un anumit nivel, nu putem să progresăm continuu. Aici însă e vorba de altcineva, care e de partea cealaltă, care aşteaptă de la tine competenţe, aşteaptă de la tine nu numai să te porţi civilizat, să‑l mângâi şi să‑i spui vorbe dulci, nu aşteaptă de la un medic să fie încurajat fără motiv, îşi dă seama de asta repede.
Dar nici să nu aibă legătura caldă şi umană şi explicaţiile pe înţelesul propriu.
Astea sunt toate adevărate, legătura trebuie să fie caldă, trebuie să fie civilizată, apropiată, onestă. Nu poţi să‑l baţi pe umăr şi să‑l încurajezi aşa, asta nu e destul. Este o etapă în care poţi să‑l atragi şi să lupte cu tine pentru a depăşi dificultatea bolii, pentru a depăşi operaţia. Dar te simte imediat. Când un om este bolnav, are alte simţuri şi gândeşte altfel. Se uită la tine, îţi vede mimica, îţi vede lumina ochilor. Eşti corect în ceea ce‑i spui? Îi spui de circumstanţă ceva, numai ca să‑l încurajezi? Sau realmente ce‑i spui tu îl convinge, îl mobilizează şi te crede. Omul bolnav niciodată nu poate fi minţit şi nici nu trebuie să fie minţit vreodată. Nu poţi să vinzi iluzii, este cel mai păgubos lucru care se poate întâmpla în medicină. În cazul unui bolnav pentru care nu ai soluţie medicală, nu poţi să‑i rezolvi problema medicală, să‑i vinzi iluzii este mai mult decât reprobabil. Or, un medic adevărat nu poate să facă aşa ceva!
În ce punct se află medicina în general? Cât de departe s‑a ajuns, şi nu mă refer acum la România, aşa încât să ne considerăm în punctul maxim din care facem doar ce ştim şi nu mai avem ce cerceta. Ce speraţi de la domeniul dvs., ce s‑ar mai putea face şi mai bine, şi mai mult, aşa încât lucrurile să aibă răspuns de fiecare dată?
E mult de făcut. Petre Ţuţea, printre altele, spunea că medicina este arta vindecării care teoretic nu are nicio limită, şi lucrurile, prin evoluţia lor, cel puţin în ultimele patru decade şi mai bine pe care le ştiu, pentru că le‑am trăit şi le‑am înţeles din interior, au evoluat până acolo încât, iată, de două decade şi mai bine am descifrat genomul uman. Descifrând genomul, am ajuns la gene, care înseamnă determinismul unor anumite afecţiuni. Ajungând la genă şi ştiind despre ce este vorba, ştii ce poţi să faci înainte ca boala să apară sau ştii la ce să te aştepţi. Au apărut atâtea medicamente şi modalităţi terapeutice novatoare care depăşesc mult limitele specialităţii. Este, de exemplu, în specialitatea mea un cancer numit uroterial, de vezică urinară, de rinichi şi de căi urinare, numit şi cancerul uitat până acum 3‑4 ani. Cancer uitat, pentru că în ultimele trei decade practic nu s‑a mai descoperit nimic nou, niciun medicament novator pentru cei care mai au încă o astfel de leziune canceroasă în organism, chiar după o operaţie corectă făcută, bine făcută, la un moment dat. Dar bolnavul a fost surprins într‑un stadiu în care avea celulele diseminate în organism, pe care nici tomograful şi niciun fel de altă metodă de investigaţie nu le poate descoperi.
Asta e o denumire aproape poetică…
Cancerul „uitat”, în ghilimele. Şi vine înapoi în spital, reclamând nişte semne, simptome, iar investigaţiile ulterioare decelează: metastaze osoase, metastaze pulmonare, diverse diseminări în diferite structuri, uneori cerebrale, uneori mixte, multiple, şi nu ai soluţie pentru ei decât morfina. Acum nu mai este vorba numai despre morfină. Sunt o serie de molecule care s‑au dezvoltat în ultima decadă mai ales, care au găsit soluţia pentru o perioadă bună de timp a rezolvării acestei patologii, în aşa fel încât la un act chirurgical bine făcut, într‑un moment poate mai tardiv decât a trebuit, dar completând ceea ce a făcut actul chirurgical, tratamentul complementar să ducă la vindecarea bolnavului pe perioade lungi de timp, uneori până acolo încât să nu se mai prăpădească din cauza acestei afecţiuni, ci alte afecţiuni să vină pe prim‑plan, cum ar fi cele cardiovasculare, neuro‑cerebrale sau alte leziuni degenerative care într‑un fel sau altul, la un moment dat, curmă firul vieţii care nu poate fi nesfârşit. Și e firesc să fie așa.
■ Medic, profesor universitar, membru titular al Academiei Române
Mihaela Helmis în dialog cu Ioanel Sinescu
