(Con)texte

Biografia din mozaicul istoriei

Ce poate fi mai surprinzător decât ca proiectul unei Eurobiografii să vină din partea lui Philippe Lejeune, autorul unei binecunsocute lucrări despre falsul care este orice autobiografie (Le Pacte autobiographique, 1975), credibilă doar în baza și limitele unui pact cu cititorul: eu mă fac că îmi amintesc exact, după atâta amar de vreme, iar tu te prefaci că mă crezi?

Și totuși, în 2009, în cadrul unei conferințe la Amsterdam, Lejeune propunea publicarea unor tomuri de scrieri autobiografice din întreaga Europă, pentru ca națiunile reunite sub steagul albastru cu steluțe să se cunoască între ele. Jurnale, memorii rămase în sertare, încredințate tiparului, ar putea lumina trecutul popoarelor mult mai autentic decât o fac istoricii cu veșnicul lor mecanism de arhivare în funcție de agende politice și ideologice. S‑ar putea ști în ce relații erau națiunile, cât se cunoșteau, în ce măsură participau la construcția culturii continentale, cunoscută în prezent doar în ceea ce privește marile centre de influență ale fiecărei epoci. Lejeune se plângea de rezistența întâmpinată din partea oficialilor europeni – dezinteres sau teamă de reconstituire a adevărului istoric prin mărturii directe, greu de combătut?

Disocierea operei de biografia autorului a fost un aspect al schizofreniei moderniste. În introducere la Istoria literaturii franceze, Lanson sustinea că forma, valoarea estetică a operei este singura care face obiectul istoricului literar, biografismul și documentele aferente rămânând în grija istoricilor. Critica poeticii axată pe scriere ca monument, operă a unui autor care creează din nimic în postmodernitate, a redeșteptat interesul pentru rețeaua de practici semiotice din care se articulează opera de artă. În același timp, disciplina istoriei a pierdut din prestigiul său de știință infailibilă, coborând la nivelul unei narațiuni nu mult diferite de cele literare, depinzând și ele de punctul de vedere al celui care descrie evenimentele sau de limitele cunoștințelor sale despre cele petrecute – ceea ce este adevărat, de‑ar fi să ne gândim doar la farsa care a fost condamnarea edulcorată a comunismului în România. În filmul Pacientul englez, după prozatorul canadian Michael Ondaatje, protagonistul notează evenimentele propriei vieți pe marginea filelor istoriei lui Herodot. Un fel de îngânare a celei mai autoritare voci de istoric, o blasfemie, dar și impunerea unui nou adevăr. Cu cinismul binecunoscut, Stalin a afirmat că moartea unui om e o tragedie, dar moartea a mii de oameni e doar o chestiune de statistică. La modul existențial, însă, istoria se întâmplă numai individului: individul care vede moartea venind spre el pe front, care îndură mizerie și suferință, care pleacă în bejenie la vreme de secetă, care se sperie de majorarea creditelor și de pierderea slujbei. Istoria este un răboj în care s‑au sublimat biografiile individuale.

Și în literatură este eronat să ignoram biografiile, considerându‑le relevante doar pentru viața autorului. Când sunt adunate în dicționare biografice sau enciclopedii, ele devin istorii ale culturii unui popor. Fiind vorba de indivizi exponențiali, mersul unui popor este mai lesne de descifrat.

Aceste considerații mi‑au venit în minte răsfoind dicționarul Personalități buzoiene 1918-2028, publicat de Valeriu Nicolescu, Valeriu Avram și Marius‑Adrian Nicoară cu ocazia Centenarului Unirii în 2018 (Editura Alpha MDN, 600 de pagini). Sunt recenzate un număr impresionant de biografii, 500, iar imaginea care rezultă este aceea de microcosm al statului român modern. Nu capriciul sorții a contat în selecție – nașterea într‑un anume perimetru – ci Fapta. Sunt prezenți toți cei care au activat în județul Buzău (cu granițe istorice, alterate în timp), cu impact cel mai adesea asupra întregului spațiu național. Activitatea de cercetare a autorilor este remarcabilă și inovatoare prin consultarea unor date de proveniență foarte diferită: de la dicționare și enciclopedii naționale la confesiuni și biografii publicate la începutul veacului trecut, la date de arhivă, articole din presă, dicționare pe specialități, contacte personale, sau consultare a registrelor vieții civile. Munca încorporată aici ar fi putut justifica efortul unui întreg institut de cercetare. Viețile aduse la lumină sunt cel mai adesea spectaculoase. Situat pe linia Câmpulung – Curtea de Argeș, unde s‑a format limba națională grație tipăriturilor, era de așteptat ca viețile petrecute în acest spațiu să fi urmărit o traiectorie ascensională, dar puținătatea studiilor civilizației românești face ca multe să fie puse în valoare pentru prima oară. Eugen Lovinescu a fost printre puținii care au înțeles importanța dublei contextualizări a literaturii: literatura universală și civilizația, filosofia instituțiilor. Studiul istoriei literare s‑a făcut cel mai adesea sub formă de medalioane, monografii sau liste ca exerciții de canonizare, neținându‑se seamă de ceea ce Virgil Nemoianu numește o „teorie a secundarului” – autori de plan secund, dar care contribuie la sentimentul de plenitudine al unei culturi și‑i întregesc tabloul. În dicționar apare, astfel, Hortensia Papadat‑Bengescu, cea mai importantă prozatoare a fluxului conștiinței, dar și prietena sa, Constanța Marino‑Moscu, o proleptică feministă care caută un loc al femeii în spațiul privilegiat al scriiturii masculine. Ea devine amfitrioana unor întruniri literare după modelul cenaclului Sburătorul, Hortensia Papadat‑Bengescu și Eugen Lovinescu numărându‑se printre invitați.

Doctoratul la Paris, studii în Occident apar ca fiind obișnuite chiar din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, iar domeniile în care se remarcă buzoienii chiar alcătuiesc un tablou complet al unei civilizații înfloritoare: științe exacte, magistratură, inginerie, învățământ, actorie, arte sau… hipism, ca și politica, racordată la vârful ierar­hiei și guvernării centrale.

Ca și Brâncuși, arhitectul și artistul plastic Petre Antonescu pleacă în Franța pentru strudii și pentru a‑și expune lucrările în care creează un stil românesc. La expoziția internațională de la Paris, din 1900, primește distincția Officier d’Academie. El a proiectat Primăria Generală a Capitalei, Palatul Kretzulescu, Accademia di Romania din Roma, Arcul de Triumf, ca și Vila Oprea Soare din Strada Aplolodor din București, devenită restaurantul Bucur. Cine să‑l mai identifice sub numele prezent de „Hanul berarilor”? Memoria istoriei suferă o ruptură ireversibilă. Parcă văd un trup decapitat ale cărui intestine bolborosesc a bere.

Ar greși cei care ar trage concluzia că tonul este unul festivist. Deși se declară un dicționar tip Who’s Who, genul lucrării este diferit. Se încearcă înțelegerea unui destin uman dincolo de lista de titluri publicate și roluri instituționale. Uneori, aceasta este explicită, ca în cazul unui ofițer luat prizonier la Cotul Donului, care trăiește un coșmar în Rusia numai pentru a fi întemnițat la revenirea în România de regimul comunist pentru că refuzase să se înroleze în divizia Tudor Vladimirescu… Lejeune are dreptate când îndeamnă la publicarea unei istorii pe baza biografiilor individuale. Se poate deduce ușor din traiectul vieții oamenilor în cutremuratul secol trecut istoria schimbărilor politice. În anii ‘50, reprezentanții elitelor sunt întemnițați sau dați afară de la catedre universitare sau academie. Sunt repuși în drepturi în general în 1963, iar discriminările și persecuțiile reapar după tezele din 1971. Este clar că nu lui Nicolae Ceaușescu i se datorează scurtul dezgheț ideologic, ci sfârșitul lui, dar pentru a evita cenzura, romanul „obsedantului deceniu” dă toată vina pe Gheorghiu-Dej prezentându‑l pe Ceaușescu drept justițiar, ceea ce este un fals istoric. Este o lecție pentru scriitori că arta și conjuncturalul nu merg împreună.

Cu modestie, autorii își declară limitele încercării – firești la asemenea proporții – invitând noi propuneri pentru includere. Ne‑am gândit, în primul rând, la Nicolas Vaschide, genialul psihiatru care frecventa salonul Annei de Noailles, oferea sfaturi lui Proust și scria pentru prima oară despre autoanaliză – strategia narativă a romanului modernist, stins din păcate la vârsta de doar treizeci de ani.

Pentru nativii spațiilor acoperite de dicționarele culturii locale, impactul lecturii este exponențial. Credeam că experiențele semnificative ale formației mele sunt pierdute în timp, dar, în vreme ce întorc filele, simt șocul retrăirii diverselor momente din trecut. Pe strada Independenței (fostă Carol), pe care mergeam zilnic la Liceul Eminescu, operă a ministrului C. Angelescu – primul nostru ambasador la Washington –, au trăit prozatoarea favorită, Hortensia Papadat-Bengescu, pictorița favorită, Margareta Sterian, sau Nicolas Vaschide, a cărui personalitate mă fascinează. Avocatul Jaures Benea l‑a apărat pe bunicul meu. Aflu acum că și‑a riscat viața apărând în multe procese politice, inclusiv cele intentate lui Noica, Nicolae Steinhardt sau Marietta Sadova. Mi‑l amintesc pe preotul iconom stavrofor Horia Constantinescu în casa noastră, înconjurat de aura unui învățat. Aflu acum că era autorul a numeroase lucrări despre lăcașuri de cult inestimabile pentru istoria ecleziastică a unui ținut cu tradiție seculară în domeniu, în a cărui apă a fost martirizat primul sfânt, Sava. Mi‑amintesc fața palidă, cu buze strânse și mușchi imobili, a doctorului Eugen Banu, care păstra în cabinetul său particular o fotografie a fiului, criticul George Banu, pe atunci student la Teatru. I‑am regăsit în afara timpului. De fapt, timpul este regăsit, iar menirea vieții este, cum spune Mallarmé, să sfârșească într‑o carte.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar

Maria‑Ana Tupan

Total 1 Votes
0

Maria-Ana Tupan

Maria-Ana Tupan (n. 19 aprilie 1949, Sărulești, România) este critic literar,  profesor universitar (din 2002) la Universitatea București şi conducător de doctorat (din 2015) la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, membru (din 1990) al Uniunii Scriitorilor, Secția de Critică și Istorie Literară. Publicist comentator la revista Viața romînească (1990-1995). A publicat douăzeci de cărți și numeroase studii în domeniul epistemologiei literaturii, literatură comparată, istorie literară (de limbă română și engleză) în limbile română și engleză, la edituri și reviste din  România și din străinătate. Semnatara unei rubrici la revista Contemporanul. Ideea europeană din 2008. Membră în echipe de cercetare internațională. A participat la peste treizeci de conferințe internaționale găzduite de universități de prestigiu. Membră în comitete redacționale ale mai multor reviste internaționale. ORCID ID: https://orcid.org/0000-0002-3607-1420

Cărți (selectiv): Limbaje şi scenarii poetice (1989); Marin Sorescu şi deconstructivismul (1995); Scriitori români în paradigme universale; A Discourse Analyst’s Charles Dickens (1999); Discursul modernist (2000); Discursul postmodern (2002); British Literature. An Overview (2005); The New Literary History (2006); Genre and Postmodernism (2008); Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literara. Modernism and Psychology. An Inquiry into the Epistemology of Literary Modernism (2009); Literary Discourses of the New Physics. With an Introduction by Marin Cilea (2010); Realismul magic. Încercare genealogică (2013); Eseuri contemporane, E.book. București (2020) ș.a.

La Editura Contemporanul a fost publicat volumul Teoria si practica literaturii la inceput de mileniu (2011).

De asemeni, au văzut lumina tiparului: Relativism/ Relativity: The History of a Modern Concept, Newcastle upoon Tyne, Cambridge Scholars Publishing (2013); The Kantian Legacy. Essays in Epistemology and Aesthetics. Cambridge Scholars Publishing (2016); The Key to Change. Interdisciplinary Essays in Cultural History (Saarbrücken: Lambert Academic Publishing, 2017); The Shakespearean Search for Archetypes. The Mirror and the Signet, Newcastle upoon Tyne: Cambridge Scholars Publishing (2020); Phenomenology and Cultural Difference in High Modernism, Newcastle upoon Tyne: Cambridge Scholars Publishing (2023).

Titluri, diplome, medalii: Bursieră Senior Fulbright (1994-1995); Profesor abilitat, conducător de doctorat (2014); Premiul pentru anglistică al revistei Convorbiri literare (2000); Premiul revistei Viaţa românească pentru critică literară (2006); Premiul revistei Contemporanul. Ideea europeană pentru excelență în teorie, istorie (2019)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button