Semnul prevestitor
O atmosferă de vrajă
Orice am face la Pekin, fie am onora evenimentele de la standul românesc, fie ne‑am lansa în escapade vesele, prelungite până târziu, în noapte, pe străzile orașului, care, deși aglomerat, are un trafic fluid, se claxonează rar, ambulanțele își vădesc prezența discret, oamenii sunt liniștiți de parcă nu s‑ar grăbi nicăieri, cu toate că mai toți lucrează, lucrează cu bucurie, cu sentimentul că așa își onorează trecerea pe pământ, așadar, orice am face, cântecul cicadelor ne însoțește peste tot. Iar noi ne surprindem că tratăm tot ce vedem, auzim, contemplăm, tot de ce ne uimim cu ochi de îndrăgostiți intratabili; iisusiaca Lege a Iubirii își spune cuvântul. E o senzație, recunosc, acutizată întrucâtva și de frumoasa poveste de dragoste dintre Laura Călin și Alexandru Zamfir. China rămâne în istoria lor sentimentală țara unde s‑au cunoscut acum mai bine de un deceniu, iar Shangai e Cetatea în care s‑au apropiat unul de altul: ea – nițel surprinsă inițial de engleza lui americană și de aerul, i s‑a părut atunci, ușor înfumurat, el – uimit de engleza ei elegantă, cu accent londonez, ca să constate, la un moment dat, în râsetele în cascadă ale celorlalți invitați la recepția la care participau, că amândoi vin din țara lui Eminescu. Ce mică e marea lume! Fascinant e că și acum, după mai bine de un deceniu, se țin, oriunde îi duce divinitatea, de mâini, se caută, se admiră reciproc. Când Laura vorbește, la standul românesc, despre experiența de a traduce Creangă în chineză și citește, prinsă în vârtejul magiei de heruvimii jocului și ai inspirației, ba românește, ba în chineză, stârnind admirația invitaților chinezi și români, îl surprind pe Alexandru – fotografia e și arta de a privi brâncușian: până vezi! – privind‑o, îmi sugerează instinctul, cu ochii de atunci, din prima seară în care s‑au cunoscut. Impresia mi se confirmă de cum privirile lui Alexandru și ale mele se întâlnesc și surâdem larg, complice, din adâncurile inimii.
Atmosfera de vrajă, aplauzele sunt semne ale reușitei Laurei în acest demers la suprafață imposibil. Ursul păcălit de vulpe citit și în chineză de Laura, iar de interpreta evenimentelor, Liliana (Liu Yizhe), și în limba română, își are efectul scontat. Se râde cu poftă la standul nostru. Succesul e al nostru și cred că, în aceeași măsură, e, în primul rând, al țării noastre, căci ni se dau tot mai multe semne că România e admirată și respectată aici, acum, în China, și în acest an în care se împlinesc 75 de ani de relații sino‑române.
Are succesul dorit și conferința celor doi admirabili critici și istorici literari. Bogdan Crețu vorbește avizat despre Proza română azi, iar Ștefan Baghiu despre Poezia română azi. Cu toate că invitații care țin conferințe și lecturi publice au textele acestora scrise acasă, pentru a înlesni cât de cât munca translatorului – Liliana a muncit cel mai mult dintre noi; primul care a cedat nervos a fost microfonul ei! – absolut toți vorbesc liber. Studenții lui Ding Chao, adunați ciucure la toate evenimentele, ascultă cum se vorbește româna ca și cum ar fi prinși în păienjenișul diafan al vrajei. Se simte că le place limba română. Când vorbesc criticii români, mulți dintre aceștia își fac notițe. Îl surprind discret pe Ding Chao, care ne emoționase acum câțiva ani prin lectura poemului Limba noastră de Alexei Mateevici, urmărindu‑și ucenicii cu bucurie, cu sentimentul împlinirii, emoționat ca un puști. Și mă bucur și mă felicit pentru premiile de Excelență în Cultură acordate: Ambasador al culturii și civilizației românești în China lui Ding Chao și Gao Xing.
…În timp ce urcăm sutele de trepte de pe Zidul Chinezesc și‑l ascult pe Liviu Țăranu, director al ICR Beijing, minunându‑se, îl surprind, în sfârșit, după turul de forță de cinci zile, relaxat.
– Misiune îndeplinită, spun surâzând și gustând din pepenele verde. Atent, mereu prezent, de o inteligență fină, extrem de viu, prevenitor, politicos până în vârful unghiilor și perspicace – calități împărtășite și de soția lui, frumoasa și distinsa Irina –, Liviu contemplă grandiosul spectacol dezvelit în fața ochilor acolo, sus, pe Zidul Chinezesc și, ca și când ar fi stat în firea lucrurilor să procedeze exact așa, exclamă, de câteva ori:
– Nu bănuiești ce noroc ai, Aura. Cineva, acolo, sus, te iubește.
Și, de parcă n‑aș fi pătruns sensul celor tocmai auzite, reiterează silabisind:
– Cineva, acolo, sus, te iubește foarte mult!
Un paradis al culorilor
Coamele munților înverzite strălucesc într‑o pace și lumină de nepătruns. E atâta frumusețe în jurul nostru; mulțumesc foarte mult pentru totul, Doamne!… Ne bucurăm că am ales urcușul din aripa stângă a Zidului uriaș, de 21.196,18 km, primul segment al acestuia fiind construit în anul V î.Ch. Uit de piciorul luxat și râd așa cum râd de obicei: din rărunchii inimii. E o frumusețe care ne taie respirația și, din când în când, ne face să cedăm, cu dragoste, în fața celor care țin neapărat să se fotografieze cu noi.
Mă tot întreb: ce am făcut de vor să se fotografieze atâția oameni cu noi? Și râd, iarăși… Probabil că vor să oprească clipa, la mijloc fiind și tentantele diferențe dintre europeni și asiatici. Îi văd deschiși și frumoși, copilăroși și… transparenți de tot; e ca și când și‑ar ține sufletul în palme. Cântecul cicadelor ne însoțește pretutindeni ca un refren. Ca o declarație de dragoste mărturisită exact cum și când se cuvine.
– Cineva, acolo, sus, te iubește foarte mult! insistă însoțitorul meu.
– Ne iubește, Liviu. Ne iubește.
Plumburiul de sus se disipează. Cer cristalin, de un albastru de ametist. E vânt. Ce vânt plin de bunăvoință! Altminteri, pe arșiță, am fi urcat incomparabil mai dificil, traseul acesta făcându‑i pe mulți să facă stânga-mprejur. Mai puțin pe noi. Îl onorăm toți, fără excepții. Ca la carte. Mai ales Ștefan și Bogdan, campionii titrați ai grupului; diminețile, își făceau porția de alergat în sala de antrenamente a hotelului și asta, nota bene, după somn puțin. Pedometrul meu mă face să tratez cu înțelegere consecințele luxației: 9 kilometri. Pădurea murmură în jur. Sau susură cicadele? Aceleași cicade ne‑au însoțit și pe parcursul celorlalte peripluri chineze, și în Guanghzou, când – o aventură de pomină – am pierdut avionul de legătură și, la un moment dat, Andrei m‑a întrebat excedat:
– Aura, tu știi în ce parte a lumii ne aflăm?!
– Da, am răspuns ascunzându‑mi deliberat ezitarea, evident, ca să nu torn gaz pe foc. Guanghzou, sudul Chinei. Un oraș cam, hm, cât Bucureștiul nostru… Ne‑a făcut curaj la telefon dragul Ding Chao, îndemnându‑ne să fim liniștiți, suntem acasă. Cred că e prima și singura dată în viața mea când am binecuvântat invenția numită telefon mobil. Și… am râs acolo, în aeroportul din sudul Chinei, până nu mai aveam de unde râde atunci când mi‑am amintit, cu lux de amănunte, de felul în care a început călătoria noastră la București cu vreo 11 ore în urmă, când agentul de la Aeroportul Otopeni, în timp ce ne cântărea bagajele, silabisea, cu reale dificultăți, numele localității de escală: Guanghzou, întrebându‑ne, apoi, dacă știm încotro zburăm. Și auzind în China, a revenit râzând:
– Sunteți siguri?
Culmea e că, până la călătoria propriu‑zisă, am parcurs pe diagonală amândoi de câteva ori conținutul biletelor de avion; e adevărat, între sumare de revistă, lecturi publice, conferințe, prezentări de carte, turnee, tonele, megatonele de activități administrative, de rutină, în orele smulse somnului etc. La ce bun însă, în asemenea clipe de răscruce, să te acuzi de inconștiență etc.? Zeul râsului la momentul oportun rezolvă multe, dacă nu totul. Bine cel puțin că, având vreo 6 ore până la următoarea cursă de zbor Guanghzou – Shandong, nu ne‑am dus să căutăm camere la vreun hotel. Obosiți, am fi adormit buștean și… Riscul era să pățim aproape ca Bogdan (Crețu), care s‑a trezit la hotel după un somn de puteai tăia lemne pe el – era la Istanbul, unde ținuse o conferință despre Dimitrie Cantemir – și, cu conștiința încărcată că își face cam târzior formalitățile de îmbarcare on line, ei, taman atunci primește un mesaj în care e invitat ceremonios să… evalueze zborul. A citit orele ante meridian ca ore post meridian și a plecat la Iași cu trenul în cele din urmă. Mi‑am amintit abia acum să‑l întreb dacă în timp ce făcea lectura biletelor sub semnul confuziei asculta cicadele.
…Cântecul cicadelor ne‑a ghidat și în frumosul oraș din nord‑estul Tibetului: Xining. Și pe parcusul Festivalului Internațional de Poezie Qinghai, al cărui vârf de lance, scriam și odinioară, fusese curajosul manifest al poetului Fernando Rendon, manifest care a abordat excluderea poeziei din cetate în epoca globalizării, când, ascultându‑l la o altitudine de peste trei mii de metri, ne încălzeam (se făcuse subit frig) cu ceaiuri și cu visul fabulos de a întemeia o Republică a Poeților acolo, pe Acoperișul Lumii. Cântecul cicadelor ne‑a însoțit și‑n timp ce înaintam de‑a lungul Zidului Poeziei de pe malurile uriașului lac Quingai, zid înălțat în respectul față de visul poetului Jidi Majia, și el laureat al Premiului Contemporanul, deci, ca și Ding Chao, ca și Gao Xing, membru titular al „tribului Conte” – „trib” dispersat mai peste tot în lume –, și contemplam basoreliefurile marilor poeți ai lumii cu bucurie și cu o strângere de inimă, totodată, fior pulverizat de cum am văzut, alături de basoreliefurile lui J.W. Goethe, Aleksandr Pușkin, Anna Ahmatova, Marina Țvetaieva, Iosif Brodski, chipul lui Mihai Eminescu (cel expediat – o, Doamne, iartă‑l, nu știa ce face – în „debaraua culturii române” la el acasă, de un ipochimen al cărui nume nu merită să‑l ortografiez oricâte conferințe pro‑Eminescu și despre nostalgia raiului ar ține de azi milenii înainte!). Tot acolo, pe Zidul Poeziei, am admirat, apoi, basorelieful lui Paul Celan, poetul care a scris în limba călăilor Mamei lui… Același cântec inventiv și revitalizat mereu din surse secrete presimt că ne va însoți și în plimbarea pe Aleea Marilor Poeți ai lumii din preajma Templului Poeziei, gândit ca la carte de aceiași, neobosiți mereu, Jidi Majia, Gao Xing și Ding Chao, unde, printre cele 20 de busturi ale marilor poeți ai lumii, se află bustul lui Lucian Blaga, creat de mâinile sculptorului Constantin Chifu și transportat la destinație pe banii statului… chinez.
Imposibilul își arde magma încinsă
Cântecul cicadelor, presimt, ne va urmări, de vreme ce ne‑a devenit prieten, ca atunci când am stat la coada impresionantă, ore în șir, formată la mormântul lui Confucius înconjurat de ziduri din flori vii și arbori impresionanți, cu coroane luxuriante, de o inventivitate care ne făcea să o lăsăm pe ea să vorbească în locul nostru. Ca atunci când, pe o arșiță atroce, contemplând peisajele de pe platoul tibetan, de o frumusețe rară, am urcat sutele de trepte ale unui templu budist, iar sus, sus de tot, vegheați de statui aurite de dragoni, broaște‑țestoase și vaze sofisticate – după ce un călugăr tibetan îmi spusese ca din senin: „A venit timpul; ora ta se apropie” – intrasem într‑o încăpere semiobscură. Mi‑am luat timp ca să mă obișnuiesc, încet, încet de tot, cu aerul de acolo, răcoros și dulce, dar mai ales ca să‑mi adaptez ochii la acea lumină substanțial diferită, când, deodată, am văzut ceva, ceva… de vis… Miracolul trăit acolo, în acel templu magic, sus, sus de tot, e adevărat, la o intensitate net diferită – când făceam exerciții de adaptare la o lumina diferită – era oarecum un ecou al experienței de care avusesem parte cu puțin timp în urmă: transformarea unui om pe trei sferturi orb, cu migrene devastatoare, într‑un binevăzător perfect sănătos – miracol făcut de Dumnezeu, după o serie de amânări întemeiate, examene medicale, măsurători și teste, prin mâinile de aur ale doctorului Mircea Filip, în sala de operații a Clinicii AmaOptimex din frumoasa stradă din centrul Bucureștiului: Toamnei… Cred că acel strigăt (ieșit dintre coaste fără voia mea, la prima oră a dimineții, la puțin timp după ce îmi scosesem bandajele de pe ochi): Mama, cum puteți trăi voi, oamenii, cu o lumină așa de puternică?!, acea exclamație (în acele secunde la limită, când ochii mei limpeziți de tot lăcrimau încontinuu, loviți, ca de o secure, de acea lumină puternică, și se bucurau de miracol) mi‑a fost gravată atunci, cu vorbele lui Rilke, „în sfânta șiroire a sângelui” și‑n aburul acelui murmur, reiterat, încet‑ușor, cu un nod în gât după cele două intervenții chirurgicale extrem de riscante pentru un hipermiop, care avea în agenda sa medicală și alte operații, făcute pe vremuri la Chișinău, Moscova și Paris:
– Aici e un rai al culorilor…, aici e un rai al culorilor… Cum am trăit fără să observ asta? Firea mea înceată, de altfel, fusese strunjită, răstimp de decenii, și de acea miopie puternică, rămasă într‑un trecut din ale cărui mine adânci Dumnezeu m‑a ajutat să scot aur. Avusesem parte, atunci, de un cutremur de 9 grade pe scara Richter la rădăcinile ființei…
Doctorul Mircea Filip îmi tot repeta:
– Aura, ai nevoie de un psiholog; e o revoluție în tot sistemul tău, înțelegi? Creierul tău se cuvine să învețe multe, e noianul de informații, e lumina și… Am învățat însă, în timp, despre mine, și următorul adevăr: puterea e așezată în mine și se cuvine să folosesc acest dar binecuvântat… alături de cei dragi inimii, care se bucurau și, totodată, se prăpădeau de râs: eu, care în trecut nu făceam un pas fără ochelari, de atunci, din acele zile la limită, când mi s‑au făcut intervențiile cu succes, citeam tot ce… mișca în jur fără ochelari, număram și descriam cu lux de amănunte, ca un retardat mai mult sau mai puțin inspirat, lăstunii convocați pe gardul vecin, firele de iarbă, reclamele cu corp de literă inaccesibil celorlalți, vedeam turla bisericii din satul vecin, cele trei cabane de pe Vârful Omu, descris în amănunțime… Totul era un cântec dezarmant, răvășitor de colorat…, totul era binecuvântare, plutire extaziată între realități… Totul se transformase într‑un paradis fericit al culorilor; și cred că ecourile amestecului de bucurie și recunoștință extaziate de atunci persistă și acum în albiile fericite ale sufletului, care, orice, da‑da, orice i se întâmplă, cântă și nu se mai oprește! Cântă… din fântâna unui miracol, din abisurile unei binecuvântări nemaisperate, nemaigândite, nemaigustate. Chiar dacă firea înceată, dobândită, spuneam, și din experiența ultramiopiei de odinioară, a rămas intactă, cum să ezit să mă bucur?
Am văzut, așadar, acolo, sus, în templul acela tibetan aurit, în templul somptuos, de o frumusețe copleșitoare, ceva, ceva… de vis… Eram acolo, un om în toată firea, privit de… Mi‑am îmbăiat privirile în văzduhul melodios, crezând liminar că ceva, totuși, îmi scapă, ceva… O nălucire cu ochii verzui parcă, atât de prezentă, copleșitoare, încât bătăile inimii mi se întețiseră, tăindu‑mi respirația. În fața mea era o porumbiță cu un penaj îmbelșugat, care ciugulea dintr‑o tavă cât o roată de mașină, tavă așezată în centrul altarului. De cum m‑a văzut, se oprise din activitatea‑i punctuală și exactă. Mă privea de parcă eram un arbore sau o pasăre, să zicem, mai stranie și mai mare ca ea. O priveam și o tratam ca pe un miracol văzut și trăit cu ochii larg deschiși. Atenți, pururi atenți să privească până văd cât mai mult, cât mai definitiv.
Până văd totul, aș fi spus acum peste un deceniu când am avut parte de acel miracol de origine divină: redăruirea vederii. Acum scriu, bucuroasă și fericită: până văd cât le este îngăduit să vadă, deși ei, ochii, visează, în continuare, își doresc să vadă – ca în acea adolescență întârziată, locuită de geniu – totul. Absolut totul. În aburul recunoștinței și al lucrului cu tine însuți, care te ajută, cunoscându‑te, să cunoști lumea prin care – ce șansă, ce noroc – treci, însoțit de oameni frumoși. Și de cântecul nestins – mereu reinventat, ca un semn prevestitor de pace, biruință și belșug – al cicadelor în această trecere fabuloasă pe aici, prin acest paradis al culorilor de neînvins. Ca și când ar fi un semn acest cântec, un semn dat de îngerii ce trec printre oameni și se amestecă cu aceștia până la o cvasiidentificare, arătând unghiurile din care imposibilul își arde până la capăt magma încinsă, își topește pe urmă cenușa și devine, sub ochii crescuți, brusc, a uimire: cea mai curată și cea mai frumoasă dintre lumi.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi