Și în Transilvania, mişcarea de unire cu România era foarte activă. În octombrie 1918, când împăratul Carol I a propus federalizarea Austro‑Ungariei, românii au răspuns printr‑o declaraţie de independenţă a românilor, care se declarau parte a naţiunii române în general. Documentul a fost elaborat la Oradea şi aprobat tot acolo, la 12 octombrie, în casa lui Aurel Lazăr, fiind prezentat apoi, la 18 octombrie, de către deputatul Alexandru Vaida‑Voevod, în parlamentul maghiar. Treptat, puterea locală a fost preluată de consiliile naţionale române, iar ordinea publică era asigurată de gărzile româneşti. Organul de conducere al tuturor românilor era Consiliul Naţional Român, format din şase membri ai Partidului Naţional Român (Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo‑Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Alexandru Vaida‑Voevod) şi şase ai Partidului Social‑Democrat (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Baziliu Surdu, Enea Grapini, Iosif Renoiu şi Iosif Jumanca). În vederea legalizării noii situaţii, consiliul a convocat pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia – oraşul‑simbol, unde domnise în 1600 Mihai Viteazul – Marea Adunare Naţională. Au mai fost în discuţie oraşele Blaj şi Sibiu, dar a învins Alba Iulia, fiindcă, datorită faptei lui Mihai Viteazul, oraşul devenise „cetatea istorică a neamului nostru”. Nucleul Marii Adunări Naţionale era format din 1.228 de delegaţi aleşi („Marele Sfat”), cu drept de vot, trimişi de toate comunităţile rurale şi urbane, de unităţile administrative, de partidele politice, de biserici şi de diferite organizaţii culturale şi profesionale. Aceştia reprezentau întregul popor român cuprins în Ungaria.
Ziarul „Unirea” din Blaj prezintă astfel intrarea delegaţilor în clădirea Cazino, unde avea să se citească rezoluţia de unire şi să se voteze apoi unirea:
„Sosirea membrilor Marelui Sfat este primită cu puternice ovaţii. Primul intră d. Goldiş în uralele întregii săli. Apoi, rând pe rând, N. Ivan, A. Cosma, Saftu, Giurgiu, Grapini, Ciser, Flueraş, Jumanca, T. Albani, Mihuţ etc. Tineri şi mici de statură sunt toţi. Lumea îi primeşte cu simpatie şi aclamări. Când intră în sală Imbroane, Ghiţă Pop, Geni Goga, Şchiopul, refugiaţii noştri, în sală izbucnesc din nou aclamările. Apar apoi arhierei, Radu, Popp, Frenţiu, Hossu, între ovaţiile furtunoase ale tuturor. După ei, aclamat cu căldură, Şt. C. Pop, apoi T. Mihali, maiorul Vlad şi ofiţerii din România: Băgulescu, Jeleriu, Mărculescu, înalţă chipiile româneşti şi salută adunarea extaziată” (Consiliul Naţional Român din Blaj. Protocoale şi acte – noiembrie 1918‑ianuarie 1919 – Ediţie îngrijită, prefaţă, indici şi glosar de Viorica Lascu şi Marcel Ştirban, vol. II, Cluj Napoca, 1978, p. 221).
În plus, au mai fost la adunare circa 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei şi din Părţile Vestice. Ei au fost grupaţi, după o rânduială dinainte stabilită, pe „Câmpul lui Horea”, cunoscut azi drept Platoul Romanilor din preajma Catedralei Încoronării (care avea să se ridice în 1922). Într‑o ordine desăvârşită, adunarea a proclamat, prin glasul lui Vasile Goldiş, unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Discursul lui Vasile Goldiş rostit în cadrul Marelui Sfat Naţional (cei 1.228 delegaţi, reuniţi în clădirea Casinei militare, numite de atunci Sala Unirii) de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918 (urmat de prezentarea propunerii de rezoluţie a unirii):
„Mărită Adunare Naţională,
Zămislit din necesitatea Imperiului Roman de a aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud‑estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela Miază‑noapte şi Răsărit, cari ameninţau cultură umană creată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.
Bogată şi fericită la început, Dacia romană curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, care orbite de strălucirea Romei de aur se gonesc întrecându‑se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuşteiu pe scara civilizaţiunei şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.
Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmutoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoperă trunchiul vechiu tragic şi infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.
Răsare o minune fără pereche în istoria lumii, lung şir de veacuri călcate în picioare de hoardele barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnatoare, pierde încopeierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie nisip parcă dispare dela suprafaţa conştiinţei umane. Dar când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu‑i de moarte şi reînvie cu un soare luminos, conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziunea aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian: Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la graiu cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela română a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane ea a opus virtutea‑i legendară: statornica răbdare.
După lungi veacuri de ascunziş aşezându‑se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare răzimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi Nistru, dar trunchiul cu rădăcinile în munţii smulşi odinioară dela eroicii Daci, rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârtejuri locul, unde ne aşeza‑se Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s‑au lovit veacuri de‑a‑rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.
Micile ţărişoare, care se întemeiaseră prin vitejii coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura dintre fraţi.
Nefericirea lor fu mărită prin inamicii dinafară: Unguri, Leşi, Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum Românii sunt sortiţi să‑şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi avutul, dar şi sufletul şi credinţa.
Scut s‑a făcut culturei păgâne ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Hristos şi prin jertfelor fără seamăn întru apărarea progresului civilizaţiunei umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanistmului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi‑au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor, decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor, mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatală, s‑a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic şi geniul scânteietor a lui Mihai Viteazul.
Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri, de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de Jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, sufereau prădăciunile Leşilor şi Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor lifta blăstemată din Fanar. Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare îl răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soarta ce‑o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănţuiţi într‑o robie trupească, economică şi sufletească, cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784, de a scutura jugul, n‑a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horea aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simeon Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848 zicând: «Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile, ce le sufereau Iudeii dela Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal».
Veacuri de‑a‑rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi slab pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, lumea nouă, vechii noştri oprimatori s‑au înfrăţit cu Împăratul, pe care ei îl detronase, cu Împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne‑au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini Habsburgice. Împotriva voinţei noastre a unit Ardealul nostru cu Ţara‑Ungurească şi printr‑un constituţionalism fals şi mincinos ne‑au luat libertatea culturei, ne‑au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le‑au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne‑au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii hoardelor străine pe pământul părinţilor noştri.
Într‑acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la Răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţiră obârşie comună şi la razele luminii primite de la Apus conştiinţa naţională săvârşi la 1859 unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza‑Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 mai 1881 Carol de Hohenzollern aşeză pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.
Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi credincioşi ai dinastiei de Habsburg‑Lotharingia. Am crezut, că îndelungă noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi va muia inimile celor puternici şi ni se va oferit chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Oprimatorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţam. A pornit opera de extirpare şi războiul mondial, care acum s‑a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români şi‑au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători: patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţi zeci de mii de Români, ne‑au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s‑au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul.
Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire. Omenirea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într‑o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiţionată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste State libertatea naţională era încătuşată. Răsboiul mondial s‑a făcut pentru descătuşarea acestui libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi şi condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţiune superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: Răsboiul acesta este răsboiul pentru libertatea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimei, care numai în chipul acesta e capabil a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le‑a copt istoria şi apostolul care le vesteşte este Wilson. („Trăiască Wilson!”, ovaţii entuziaste şi îndelung repetate.)
Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s‑au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi‑au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei împotriva brutalităţii.
[…] Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată de robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: – unirea cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n‑a fost urmare a vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor românilor între singur Stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei. (Strigăte entuziaste: „Aşa e!”) Teritoriile locuite de Români dela descărcarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere a Statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (aşa‑i). Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate, Românii din Ungaria şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul Român. (Îndelungate strigăte şi aclamaţii.)
După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela Răsărit ale lumii civilizate s‑a făcut prin sabia lui Mihai în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acum în zilele acestea spre uşurarea tuturor inimilor, cari bat pentru lumină şi libertate, sucombă cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune în numele unei concepţii de viaţă superioară asupra lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor raţiunilor libere într‑o comuniune internaţională spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.
Unirea tuturor Românilor într‑un singur Stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a vieţii, prin duhul vremurilor nouă. Această nouă concepţie a civilizaţiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. Civilizaţiunea care ne‑a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul Stat orice privilegiu şi să statornicim ca fundament al acestui Stat munca şi răsplata ei întreagă.
Înaintaşii noştri pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: «Naţiunea depune jurământul de credinţă către Împăratul, către patrie şi către naţiunea română». Împăratul ne‑a înşelat (aşa‑i), patria ne‑a ferecat şi ne‑am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstra acestei credinţi, neamul nostru va trăi se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.
La lumina celor spuse până aci, din încredinţarea şi în numele Marelui Sfat al naţiunei române din Ungaria, Banat şi Transilvania, rog Mărită Adunare Naţională să binevoiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri: (Vasile Goldiş citeşte apoi proiectul de rezoluţie a Unirii).
În sfârşit vă rog să le primiţi aceste rezoluţiuni şi închei cu aceea, că legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptăţeşte azi a zice: «Trăiască România Mare!» (Aplauze nesfârşite.)” (Dr. Ioan Suciu, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 85‑96).
Fragment din vol. Istoria României moderne, ediția a II‑a, în curs de apariție la Editura Ideea Europeană
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
