Constantele lui Ion Filipciuc nu‑l mulțumesc decât parțial pe Victor Ravini („Miorița” până la stele, Editura Academiei Române, 2023), care caută pentru Miorița fundamente universale dincolo de nașterea creștinismului, până în paleolitic și în neolitic, într‑o viziune transcreștină, poate transumanistă la care conduce metoda transdisciplinară sub spectrul căreia gândește autorul, care se vede confirmat de personalități ca Leo Spitzer, cel ce a afirmat despre poemul românesc că este „una dintre marile creații clasice din literatura universală”, confirmat fiind de majoritatea savanților străini, inclusiv de prietenii săi suedezi Gudmar Aneer (specialist în istoria religiilor) și Folke Josephson (indoeuropenistică).
Succesul Mioriței în cultura universală nu se datorează lecturilor exoterice, care țin de baladesc, de existența unui fapt petrecut în realitate. Cu banalitatea exoteristă s‑au născut, în țară, toate ororile interpretative legate de Miorița. Din lectura esoterică s‑au înfruptat, în schimb, cititorii și traducătorii străini. Petru Ursache, în anul 2000, constata că traducerile capodoperei românești ajunseseră la 132, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, altele în spaniolă, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă, suedeză (încă din vremea lui Vasile Alecsandri), esperanto. Victor Ravini, la rându‑i, a tradus și publicat în suedeză 1.500 de versuri și variante, „cât și cugetări ale unor țărani despre Miorița”. Toate îl conduc până la finala evaluare: „Miorița este giuvaierul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaieruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Ce țară mai are vreo creație populară reprezentativă cu atâtea variante, aparținând unor diferite specii literare și cu atâta răspândire sau adeziune în toate colțurile țării, ba chiar dincolo de hotare?”. Și: „Cele mai strălucitoare opere din limba română sunt Luceafărul lui Eminescu și Miorița. Din acestea ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române”. Toate coroborate cu o hierogamie de amploarea creștinismului: „Strămoșii noștri l‑au identificat pe Isus (sic!) cu ciobanul din Miorița și astfel mesajul umanist al creștinismului sau Hristos Pantocrator (Atotputernicul), nu li s‑a părut ceva contrar credințelor și mitologiei lor. Așa se explică de ce au acceptat creștinismul de bunăvoie și fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie precreștină din variantele Mioriței, întreg folclorul nostru străvechi, ca și obiceiurile sau tradițiile strămoșilor noștri sunt baza fundamentului sau fundamentul bazei pe care s‑a încetățenit creștinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violența, schingiuirile și pedeapsa cu arderea pe rug pentru a întări credința… Și tot de aceea este atacată acum Miorița, simultan cu atacurile contra ortodoxiei”.
Eminescu n‑a scris articole despre Miorița (cum s‑a întâmplat în cazul basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pe care l‑a prețuit cu deosebire), dar s‑a nutrit din sevele arheice ale acestei capodopere folclorice și, indirect, din Miorița, chiar în Luceafărul. Ion Filipciuc a sesizat că Luceafărul este numit, în popor, Steaua Ciobanului. Poate nu întâmplător atacurile la adresa Mioriței converg cu acelea împotriva Luceafărului, considerat un poem „populist”, de o „simplitate” plăcută mediocrilor etc., de către un critic revizionist, aflat în criză de creativitate. Alții, la fel de „progresiști”, scot Luceafărul de pe lista capodoperelor eminesciene. S‑a mers până acolo încât varianta Alecsandri a Mioriței este considerată ca neaparținând folclorului, ci operă exclusiv alecsandriniană prin „îndreptările” anunțate de poet în titlul antologiei sale: Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate, partea I, Iași, Tipografia Buciumului Român, 1852. Mai mult de atât, Nicolae Manolescu, luând în considerare că, dintre cele 60 de balade, 13 nu au variante, acestea nu pot fi decât creații originale ale lui Alecsandri, poetul mistificând că propriile creații ar fi folclor, spre a induce în eroare, propagandistic, în fața Europei, bogăția spirituală a neamului românesc. Folclorul însuși este considerat o invenție a romantismului european, încât fenomenul variantelor este un construct post factum, sursa primă fiind literatura scrisă, intrată în circulație orală. Astfel, varianta Alecsandri ar sta la baza răspândirii orale în peste 2.000 de variante, în toate spațiile locuite de români! Raționamentul e fabulos! Argumentul axiologic: varianta Alecsandri este modelul estetic, superior tuturor celorlalte[1]. Consecința: Nicolae Manolescu exclude din istoria literaturii române literatura folclorică, Miorița alecsandriniană devenind nodul gordian al acestei răsturnări revoluționare. Răspunzându‑i indirect, Victor Ravini încearcă să repună adevărul în matca lui: „Avem datoria să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii și cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste două mii de variante sunt capodopere, care mai de care mai frumoase și mai cutremurătoare. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Avem o datorie morală față de strămoșii care au creat Miorița și ne‑au lăsat‑o nouă și lumii întregi, în atâtea variante, în șirag imens de perle literare. La fel ca și perlele, variantele Mioriței sunt la fel de valoroase chiar și când nu sunt perfecte. E o datorie față de civilizație să împărtășim tuturor bogăția culturală a străbunilor noștri”. Atrag atenția lui Victor Ravini că teoria manolesciană asupra reducției Mioriței la condiția de operă exclusiv aderentă la creația lui Vasile Alecsandri, și‑a găsit un susținător redutabil în profesorul Alexandru Bulandra, într‑o serie de studii de caz, abordări, aparent cel puțin, riguros concepute, între 2006‑2011: Mioriţa. Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa. Tainele Mioriţei. Masca păcurarului (2011). Replici consistente, din câte știu, au dat Ion Filipciuc, Petru Ursache și Valeria Manta Tăicuțu. Dar, din urmă, vine întrebarea gordiană: poate o singură variantă (cazul, fie cel dichisit, de Alecsandri) să surclaseze alte două mii de variante? Iată de ce Victor Ravini vine cu o precizare ce ține de canonicitatea capodoperei: „La nicio operă literară nu s‑a lucrat atâtea mii de ani, cum au lucrat rapsozii care ne‑au transmis variantele Mioriței. Miorița, ca operă literară, nu constă dintr‑o singură variantă, ci din toată multitudinea de variante. La fel cum Noul Testament nu constă dintr‑o singură Evanghelie, ci din patru. Pentru a înțelege mai bine Evangheliile canonice, trebuie să studiem și evangheliile apocrife. Nicio altă operă literară nu a avut atât de mulți coautori, cum are Miorița, în totalitatea variantelor ei”. Cartea lui Victor Ravini, îmi place să cred, pe urmele autorului, e o provocare spirituală menită să claseze o mistificare istorică incapabilă să se apropie de anvergura mitului de adâncimi arheice (Eminescu).
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Notă:
[1] Cf. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 220‑221.
Theodor Codreanu
