Ediţia Maiorescu din 1883
Succesul volumului încununează, într‑un fel, şi strategia debuturilor succesive, adoptată de Eminescu în cei 17 ani de activitate efectiv revuistică. Maiorescu insinuează însă că poeziile „îngropate în Convorbiri”, adică în reviste, nu asigură cunoaşterea unui scriitor în toate straturile societăţii, cum se întâmplă cu o carte, ceea ce denotă faptul că marele critic sesizase strategia poetului şi nu o împărtăşea întru totul. În micul fragment de scrisoare menţionat, se aduce implicit un elogiu cărţii care numai ea poate oferi cunoaştere şi adoraţie publică unui autor, înfăţişându‑i gândirea şi talentul în toată amploarea şi complexitatea lor.
În timp ce Eminescu vedea în carte o idealitate de tip euridician, greu de atins, greu de cucerit, greu de configurat, „periculoasă” în a o şti, generoasă în a o intui, Maiorescu rezona cu spiritul epocii, pentru care orice apariţie editorială dădea măsura reală a unui autor, asigurându‑i în acelaşi timp un statut şi o receptivitate socială.
Strategia revuistic‑ocazională. Eminescu a avut publicate în timpul vieţii un total de 90 de poezii, dintre care 70 în periodice şi 20 inedite în volumul Poesii, editat în decembrie 1883 de T. Maiorescu. În schimb, o cantitate mare de texte a rămas în taina manuscriselor, evocându‑se trei motive posibile de stocare[1]: unul ţine de „relaţia poetului cu Junimea şi, în genere, cu epoca”; un altul susţine că poetul „nu suferea de patima de a se vedea publicat”, lucru totalmente fals, cum ne vom strădui să demonstrăm; în sfârşit, că „Eminescu a fost de la început până la sfârşit tributar credinţei în perfecţiunea formală, în elaboratul fără cusur, unde cuvântul e de neclintit, prozodia impecabilă, rimele generoase şi, pe cât se poate, stricte.” Autorul acestei argumentaţii, Petru Creţia, avea să renunţe la acest pasaj apartenent unei proiectate prefeţe, datată 1983 (anul centenarului ediţie Maiorescu), şi nu l‑a mai inclus în Testamentul unui eminescolog. Deşi primul şi ultimul motiv rămân de luat în seamă. Li se adaugă neizbânda cu publicarea volumului proiectat în 1870, la Viena, care va funcţiona ca o maximă neîmplinire, dar şi ca o nostalgie după o clipă de edenică temeritate care putea să‑i autentifice marele neastâmpăr vizionar.
Cele 70 de poeme apărute în periodice au următoarea dispunere: 19 în revista „Familia”; 45 în revista „Convorbiri literare”; două în apariţii ocazionale funebre; una într‑o revistă satirică, „Umoristul”; două în almanahuri (Almanahul Societăţii Academice Social‑Literare „România Jună” şi Almanahul literar al Studenţilor Universitari „Unirea”); una într‑o antologie poliglotă („Schalk‑Bibliothek”, Heft 5, Leipzig, 1881). Ponderea este deţinută de „Convorbiri literare”, unde poetul şi‑a văzut publicate majoritatea poeziilor. Petru Creţia susţine că ultimele poezii apărute în revista Junimii „n‑au fost date spre publicare de Eminescu şi aceasta deschide întreaga problemă a relaţiei lui cu propria operă”[2], fapt ce complică problema antumelor, fără să disloce însă teza preferinţei poetului pentru „Convorbirile literare”. Dacă ţinem seama de opinia poetului faţă de compoziţia textuală şi îngăduinţa acordată redactorilor de a o ameliora, poemele apărute în finalul vieţii nu pot fi excluse din tabloul general.
Şapte momente de noutate explorativă şi perturbatoare segmentează tot atâtea schimbări de atitudine faţă de textul poetic – este vorba de: contactul cu teatrul şi arta spectacolului, realizarea Caietului Elena (1867), definitivarea Caietului vienez (1870), proiectat ca volum de debut, abordarea publicisticii (1870), aderenţa programatică la folclor (1870), recursul la proză cu Sărmanul Dionis (1872) şi intrarea în gazetăria profesionistă (1876). În apogeul acestor evenimente în biografia operei se află apariţia volumului Poesii, ediţia T. Maiorescu, în decembrie 1883, incluzând 20 de poezii noi, nepublicate până atunci. Sunt situaţii care vin să reformuleze de fiecare dată strategia debutului, de fapt căutarea menţinerii surprizei, mereu cu alte mijloace, în spaţiul public.
Uzura apariţiilor frecvente în revista ieşeană i‑a temperat lui Eminescu aspiraţia debutului în volum, mai ales că în câteva ocazii poetul propune grupaje de poezii, începând chiar cu data de 15 iunie 1871, când oferta de două texte (Înger de pază; Noaptea) îi este admisă întrutotul. Urmează: la 1 apr. 1873 – două poeme (Înger şi Demon; Floare albastră); la 1 sept. 1876 – patru poeme (Melancolie; Crăiasa din poveşti; Lacul; Dorinţa); la 1 martie 1878 – patru poeme (Povestea codrului; Povestea teiului; Singurătate; Departe sunt de tine); 1 febr. 1879 – trei poeme (Pajul Cupidon; O, rămâi; Pe aceeaşi ulicioară); 1 sept. 1879 – trei poeme (De câte ori iubito…; Rugăciunea unui dac; Atât de fragedă); 1 oct. 1879 – şapte poeme – recordul grupajelor de acest fel, la un interval minim de cel anterior (Afară‑i toamnă; Sunt ani la mijloc; Când însuşi glasul; Freamăt de codru; Revedere; Foaia veştedă; Despărţire). Grupajul acesta încheie seria de şapte asemenea apariţii compactizate. Redacţia „Convorbirilor literare” a respectat condiţia, comparativ cu „Familia” lui Iosif Vulcan, care i‑a publicat în paginile ei de fiecare dată doar câte o singură poezie.
Această generozitate a creat poetului iluzia substituţiei volumului de debut propriu‑zis, pe care îl proiecta în taină şi pe care şi‑l dorea, fie şi latent, încă din perioada studenţiei vieneze, dincolo de expedientele prezenţei în periodice, drog mediatic dominator şi din ce în ce mai greu de surmontat. Iar când Maiorescu şi‑a asumat o atare iniţiativă, Eminescu s‑a arătat nemulţumit de rezultatul ei, deşi criticul contase pe atitudinea indiferentă a poetului faţă de creaţiile sale puse laolaltă: „El a fost întotdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a putea fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari.”[3] Eminescu nu şi‑a dat acordul pentru materialul inclus în carte, iar dacă ar fi făcut‑o, cu siguranţă ar fi modificat unele din texte, aşa cum a procedat când şi‑a transcris, spre publicarea eventuală într‑o carte, poeziile începuturilor, în Caietul vienez, şi Maiorescu bănuia acest lucru. Or, numai de amânări şi întârzieri nu avea nevoie: „Poesiile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, Înger de pază, Împărat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Înger şi Demon).”[4]
Maiorescu şi „regia” volumului de Poesii din 1883. Nu era vorba numai de perfecţiunea formală, cum au spus‑o cei ce s‑au aplecat asupra manuscriselor, căci variantele ulterioare poemelor publicate nu sunt nici impecabile, nici mai bune decât acestea.[5] Explicaţia este alta: Eminescu „vede” mereu altfel poemul pe care îl scrie, acesta capătă viaţă, „mişcare”, amploare, extensie imaginară şi de aceea îl va rescrie mereu şi mereu altfel. Maiorescu ştia, desigur, această acribie epuizantă a poetului, calitate şi, în egală măsură, cusur, pentru că are darul să amâne opţiunea definitivă asupra unui text. Mai ştia, de asemenea, că trimite spre tipar o carte care va face epocă, furnizoare de capodopere: „Poeziile, aşa cum sunt orânduite – mărturiseşte într‑o scrisoare datată 6/18 decemvrie 1883, în plină fază de corectură –, sunt cele mai strălucite din câte s‑au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi. Unele absolut inedite…”[6] De observat obsesia lui Maiorescu privind „orânduitul” poeziilor, piatra de încercare a întregii operaţiuni. Pe de altă parte, liderul Junimii evită să vorbească în prefaţa sa ca despre o primă carte sau ca una de debut, intrând în „jocul” poetului, care „consumase” pe larg, în mai multe etape, o asemenea stare. Eminescu era cert – prin strategia sa de a se face cunoscut – un poet cu notorietate deplină, în 1883, construită din evenimente revuistice succesive, iar cartea asumată de Maiorescu se dorea o „colecţie” cu poeziile publicate în „Convorbiri literare”, plus vreo câteva (în număr de 20) inedite, „cele aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare”. Cartea se impunea ca atare, deasupra oricărei rezistenţe din partea autorului, dar poetul consumase deja starea de spirit proprie debutului, prin Caietul vienez şi alte câteva debuturi ocazionale, ducea cu sine proiectele ratate ale mai multor cărţi, pentru a putea fi mulţumit de compoziţia ediţiei maioresciene, unde marile poeme (Luceafărul şi Satirele, numai patru din ele, Dalila – Scrisoarea V apărând abia în ediţia postumă, a V‑a, din 1890) sunt puse în finalul cuprinsului. Totuşi, două din exigenţele majore fuseseră respectate întru totul de realizatorul ediţiei, dacă este să o comparăm pe aceasta cu arhitectura Caietului vienez, anume:
Renunţarea la orice fel de organizare cronologică a poeziilor, amalgamând titlurile ineditelor cu cele apărute în „Convorbiri literare”, cam în aceeaşi manieră cu care poetul însuşi „lucrase” compoziţia Caietului vienez;
A doua exigenţă o redăm aşa cum a fost remarcată de Petru Creţia: „Maiorescu şi‑a dat silinţa şi a reuşit să nu facă niciodată să se urmeze nemijlocit două poezii care ar comporta aceeaşi definiţie esenţială (…) succesiunea poeziilor e controlată de acest principiu al diversităţii”.[7] Şi această calitate putea fi observată în dispunerea materialului la momentul 1870, în Caietul vienez.
De unde a dedus Maiorescu aceste cerinţe, fiind totuşi puţin probabil ca el să se fi aplecat asupra primelor sistematizări realizate de poet? Pentru a doua condiţie, este de la sine înţeles că a studiat atent derularea poeziilor publicate în „Convorbiri literare”, în special grupajele remarcabile prin diversitate tematică sau „determinare specifică”, aşa cum o numeşte Petru Creţia, atât de felurită în cazul poeziei erotice. Cât priveşte prima exigenţă, a hazardului cronologic, aceasta venea să sublinieze omogenitatea poeziei eminesciene, valoarea pieselor din cuprins, indiferent din ce perioadă a creaţiei proveneau, din cei 14 ani de la intrarea în orbita Junimii.
În definitiv, aceste două condiţii figurau ca elemente definitorii ale strategiei eminesciene privind debutul literar, mizând pe spectacolul textual şi pe diversitatea sa. Mai sunt alte două aspecte pe care Maiorescu nu le neglijează: pune în valoare virtuozitatea formală a poetului, prin includerea în chiar prima parte a cărţii a celor şase sonete; numerotează integral cuprinsul, trăgând cu ochiul parcă spre Caietul vienez, unde toate cele 35 de titluri erau riguros ţinute în evidenţă şi numerotate.
Există însă un lucru ignorat de Maiorescu, dacă este să luăm ca reper tentativa anterioară de debut: acela de a nu fi pus în centrul cuprinsului poemul considerat reprezentativ, în jurul căruia să graviteze celelalte. Luceafărul, neîndoielnic, trebuia plasat – în virtutea acestei uzanţe la care ţinea Eminescu – în miezul ediţiei, tot aşa cum Ondina (fantasie), poemul emblematic etapei începuturilor, fusese situat de poet în miezul proiectului de debut din studenţie. Aşezarea poemului Luceafărul pe poziţia penultimă, imediat după Scrisori şi înaintea ultimului titlu, Criticilor mei, este cu totul neinspirată, la fel ca şi dispunerea nemotivată a poemului politic Doina pe poziţia 51, între Când amintirile şi Mai am un singur dor. Izolat între Povestea Codrului şi Pe lângă plopii fără soţ este şi poemul Împărat şi Proletar, corespondentul în cuprins al poemului 17. Mureşanu (tablou dramatic) din prima selecţie, introdus acolo între 16. E îngerul tău or umbra ta? şi 18. Christ (cu versul: „Tu, Christos, în hieroglyphe stai cu fruntea amărâtă…”), unde i s‑a găsit o soluţie optimă spre a nu fi izolat tematic.
Sunt aspecte relevate de intimitatea creaţiei eminesciene şi care explică o parte din reţinerile poetului, atunci când şi‑a văzut apărută prima carte. Maiorescu, într‑o scrisoare, s‑a grăbit să‑i dea speranţa unei noi ediţii, evocând totodată succesul celei iniţiale:
„Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii ce ţi l‑a publicat Socec, după îndemnul meu în dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţia lui s‑au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia, şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile d‑tale până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. «Was ich mir dafor koofe»! Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.”[8]
Debuturile succesive vs. debutul în volum. Pe de altă parte, analizând compoziţia ediţiei 1883 a lui T. Maiorescu (v. Anexa 2), ştim acum că editorul a stat pe masă cu textele poeziilor publicate în colecţia „Convorbirilor literare” (1870‑1883), cu şase numere din revista „Familia” din 1883 (nu a recurs – poate îi erau greu accesibile – la numere dintre 1866‑1869, unde publicase Eminescu), cu Almanachulu Societăţii Academice Social‑Literare „România Jună” din Viena şi cu câteva manuscrise risipite de poet „pe la unele persoane particulare”[9], deci nu ascunse, tăinuite între manuscrise, ci făcute într‑un fel şi ele publice.
Nu a preluat chiar toate poeziile apărute în revista Junimii, renunţând la următoarele piese: Cugetările sărmanului Dionis (poezie încorporată în proza Sărmanul Dionis, neluată în seamă tocmai din acest motiv), Povestea teiului (considerată o variantă la Făt‑Frumos din teiu, deşi o variantă distinctă), Foaia veştedă (după N. Lenau), lăsată deoparte, ca şi Mănuşa (după Fr. Schiller), din antologia poliglotă „Schalk‑Bibliothek”, 1881. În Caietul vienez, Eminescu introdusese poemul 22. Ector şi Andromache (de Schiller), o traducere pe care poetul miza din două motive: crea o ruptură în derularea poemelor; sugera anumite afinităţi cu autori de anvergură genialoidă. Maiorescu exclude asemenea texte, considerând că poetul trebuie să se recomande prin el însuşi în prima şi singura sa carte, fără „suporţi” exteriori.
Aplecându‑ne mai atent asupra ediţiei Maiorescu (v. Anexa 2), cu provenienţa poeziilor incluse în cuprins, putem să înţelegem şi cum i‑a fost conceput desfăşurătorul. Astfel, poezia iniţială, Singurătate, se află exact la mijlocul listei titlurilor apărute în „Convorbiri literare” (v. Anexa 1), cu 19 înainte şi alte 19 după (inclusiv traducerile şi textele eliminate), ceea ce poate induce ideea că editorul a remarcat o asemenea simetrie şi a exploatat‑o din plin, rezolvând uvertura cărţii cu o poezie reprezentativă cu adevărat pentru creaţia eminesciană. După această alegere, sunt preferate, la rând, o inedită dintre textele de dată recentă (Caietul vienez din 1870 se deschidea cu o inedită abia scrisă, De ce să mori tu?), urmată de o poezie abia apărută în „Familia”, în noiembrie 1883, cu un impact garantat, după care arta editorului rezidă în amestecul poeziilor apărute în „Convorbiri literare” cu cele inedite, până la poziţia 26‑27, când apelează la două texte de dată recentă, din „Familia”, operaţie reluată până la poziţia 42, care intercalează iarăşi o poezie din „Familia” ş.a.m.d.
Acţiunea de îmbinare a unor vârste creatoare diferite îi reuşeşte lui Maiorescu şi meritul său e de a respecta un algoritm obişnuit care să justifice orice eventuală imputaţie venită din partea poetului: nu a făcut decât să urmeze câteva reguli fixe şi să dea coerenţă celor trei sau patru seturi de texte pe care le avea la dispoziţie, şi anume: cele publicate în „Convorbiri literare” (37); cele publicate în „Familia” ’83 (6); ineditele (17+3) şi, în sfârşit, poemul „Luceafărul” din Almanahul „România Jună” de la Viena, publicaţie menită să dea satisfacţie studenţiei vieneze a poetului, când acesta realizase un caiet‑sinteză cu 35 de poezii, gata să împlinească speranţa unui volum de debut. Deosebirea este că, decepţionat şi ros de scepticism, Eminescu trebuie să accepte, la sfârşitul anului 1883, un volum conceput nu de el, ci de altcineva, un Maiorescu vădit exasperat de amânările sale şi care – culmea! – i‑a intuit în mare măsură proiectul şi exigenţele.
■ Scriitor, publicist, critic, teoretician și istoric literar (24 decembrie 1945 – 20 mai 2024)
Note:
[1] Petru Creţia, În marginea ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu, în „România literară”, an XXIV, nr. 2/10 ian. 1991.
[2] Petru Creţia, op. cit., p. 69.
[3] T. Maiorescu, Prefaţa la Poesii de Mihai Eminescu, Editura Librăriei Socea & comp., Bucureşti, 1884.
[4] Id. p. V.
[5] V. de pildă versiunea Os magna sonaturum, din Caietul vienez, posterioară poemului La Heliade, apărut în „Familia”, 18/30 iunie 1867.
[6] Apud Petru Creţia, 100 de ani de la apariţia primei ediţii de „Poezii”. Cele 11 ediţii îngrijite de Titu Maiorescu, în „Manuscriptum”, an XIV, nr. 4(53)/1983.
[7] Notă asupra ediţiei de Petru Creţia, la Poesii de Mihai Eminescu (reproducerea întocmai, în 1989, a ediţiei din 1884), p. VII.
[8] Scrisoarea lui T. Maiorescu către Eminescu (Wien – Döbling in der Heilanstalt Liedesdorf – Obersteiner). Publicată de Gh.T. Kirileanu, în „Conv. lit.”, XL, nr. 11, nov. 1906. Cf. M. Eminescu, Opere XVI, Corespondenţă. Documentar. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 615; notă p. 732. Din motive imputabile, pasajul „până acum îngropate în Convorbiri”, a fost cenzurat şi scos din ediţia academică!
[9] T. Maiorescu, Prefaţa la Poesii de Mihai Eminescu, op. cit.
Cristian Livescu