Gabriela Melinescu „Intraţi în voi înşivă!”

Am căutat în cele câteva fișiere, ce conțin însemnările mele de scriitor și în cartea mea de dialoguri, fragmente cu cea care este și rămâne Gabriela Melinescu. Un poet-lumină. Și iată ce am găsit.

Drum lin în lumină, Gabriela!

***

Lecturi: G. Călinescu Viaţa lui Mihai Eminescu; Jurnalul lui Witold Gombrowicz – care, iată, mi-a devenit prieten; Gabriela Melinescu Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, 33 de revelaţii.
Şi un semn. „Totul, începând cu numele tău (care te obligă!) îmi aminteşte de textele Bibliei, de tonul ei puternic, în care egoul tău e integrat şi prin care se exprimă «o mergere prin spini», poate o carcasă a fiinţei umane, în faţa unui ochi de neimaginat, devorator, care înregistrează totul. În plus, unele titluri îmi amintesc chiar propriile mele titluri: Ceremonie de iarnă – 65 şi Împotriva celui drag – 75! Drumul scrisului este lung şi plin de mari surprize, chiar de penitenţe, dar e minunat că ai «decolat» în plină forţă şi că ai alături un prieten sublim şi profund ca Nicolae (Breban)!
În privinţa scrisorii care e la fel de pasională ca şi poemele pe care le scrii, cu acelaşi ton puternic şi generos, mai ales, în privinţa întrebărilor pe care mi le pui, pot spune numai că nu ştiu mai nimic despre mine, decât fapte concrete ale «micului ego», pentru că atunci când scriu se manifestă un alt ego, înalt, misterios, care nu se lasă analizat.Cred că acelaşi lucru se întâmplă când ne rugăm, suntem «în spirit», şi avem senzaţia că putem totul”. Îmi scrie Gabriela Melinescu, poetă pe care o iubesc şi o admir. I-am trimis de curând prima mea antologie, apoi i-am scris şi, ţin minte, că m-am frământat îndelung înainte de a-i trimite scrisoarea mea, ce mi se părea atunci prea pasională, interogativă, năvalnică. Când o să învăţ să temperez uraganul din mine? Dar, poate, nu e nevoie să-l temperez, ci trebuie să-i creez mai departe condiţii ca să se desfăşoare nestingherit? De ce să-l zăgăzuiesc? Eu trebuie să am răbdare, să visez şi să scriu înainte.

***

Ziua de astăzi a adus un soare văratic: darul acestui început intempestiv de toamnă. Scrisori de la Gabriela (Melinescu); i-am trimis întrebările pentru dialog. Dialoguri cu Sami. S-a reînnodat firul „anticului” dialog cu Ileana (Constantinescu), calda, irepetabila, unica Ileana.

***

La sfârşitul unei calde scrisori, Gabriela (Melinescu) îmi urează inspiraţie şi lumină. Lumină mi-a adus chiar acest poet, pentru care poezia este şi destin; este, în primul rând, destin.

***

Orele petrecute cu Gabriela (Melinescu) – un dar indiscutabil. O mare femeie, un creator de prim rang, care a rezistat multiplelor examene destinale. E micuţă, fragilă şi este, totodată, un ghem de nervi; o făptură imposibil de înfrânt. Gândul la ea mă bine-dispune, îmi dă curaj şi…

***

Gabriela (Melinescu), pentru mine cel puţin, este ca o prinţesă descinsă din basmele lui Andersen. Am văzut-o pentru prima dată la Neptun, în 1995, se pare, la prima Întrunire a Scriitorilor români din întreaga lume. E afabilă, are o alură de tânără îndrăgostită şi priviri extrem de vii, pătrunzătoare; are priviri volubile. Îi lipseşte cu desăvârşire graba, în ale cărei gheare tandre, după toate probabilităţile, sunt prinşi nu puţini dintre noi. Vorbeşte rar, de parcă ţine să lase un spaţiu între cuvinte. Ascultă atent şi înţelegător, ca un guru tibetan; ochii surâd cu blândeţe seniorială; e un surâs ce sugerează că ştiu acei ochi ce ştiu.
Marin Mincu îi remarca inteligenţa: „Era singura fiinţă (nu chiar atât de abstractă) cu care puteam să discut despre poezia lui Ion Barbu”. Tot redutabilul critic scria că poemele Gabrielei „emit acel halou de semnificaţii ce caracterizează totdeauna discursul unui mare poet”.
Când îi recitesc poemele de o rară forţă şi de o virilitate stilistică şi vizionară ieşite din comun, îmi aduc aminte de ceea ce spunea Goethe despre poemele lordului Byron, apreciat cu superlative de artistul de la Weimar, în faţa căruia se închinau regi: „Sunt ca luciul sabiei de Damasc”.
Poetului Gabriela Melinescu nu-i sunt străine rigoarea, exigenţa tăioasă, nici luciditatea. Are o calitate rară, aşezată înaintea inteligenţei: candoarea.

***

Îmi scrie Gabriela despre interviul Luciei Dărămuş făcut cu mine: „Interviul mi-a tăiat respiraţia. Cutremurătoare mărturisirile tale despre boală şi suferinţă, acceptate ca un dar ceresc, elogiate pentru funcţia lor salvatoare de a te menţine pe Cale. Am citit, recitit şi răscitit pasajele respective cu sufletul la gură, cu admiraţie şi uluire. Într-adevăr, pare că vitalismul dezlănţuit al lui Nietzsche şi abisalitatea lui Dostoievski s-au reunit în sufletul tău. Poeţii exaltă adesea suferinţa şi boala, dar o fac de obicei cu superbie şi inconştienţă, la vârsta tinereţii, când sunt în putere, feriţi de pericolul unor maladii demne de luat în seamă, adesea într-un mod provocator, exprimând tocmai plenitudinea biologică de care se bucură. Spre deosebire de tine, care ştii ce înseamnă pentru că ai fost şi eşti în situaţia de a lupta cu ele şi nu de a le imagina pur şi simplu. Spui: «Scriind, eu de fapt mă vindec, rămân, întârzii aici». Ştiu că aşa este, aşa să fie! (Şi eu când scriu mă tămăduiesc – dar bolile mele sunt altele, cronice şi invalidante: angoasa, anxietatea, depresia – şi parcă umbra anonimă care sunt în marele joc de umbre al Divinităţii dobândeşte în acele momente un plus de consistenţă ontologică).
Şi apoi, privirea ta asupra lumii, o privire mereu proaspătă, înnoitoare, de natură să-i surprindă (sau să-i creeze) miracolul, mi-a amintit de cei puţini şi fericiţi, capabili încă, în aceste vremuri despiritualizate, să perceapă transcendenţa în imanent. Un suflu păgân adie în aceste confesiuni. (Spun păgân pentru că aşa etichetează severii slujitori ai bisericii noastre – ei înşişi purtătorii unui mesaj pe care nu-l mai înţeleg, de aceea tot mai fosilizat şi în întregime ezoteric – forţele plenare ale sufletului; entuziasmul, bucuria clocotitoare a vieţii, sentimentul mistic al naturii, toate sunt repudiate şi expediate în zona rău famată a păgânismului. Dar asta e o altă discuţie, aici am simţit numai nevoia de a-mi defini termenii.)
În fine, ceva care m-a făcut să surâd cu duioşie, ca în faţa unui copil contrariat de inepţiile adulţilor: «Eu mă numesc Aura Christi, nu Iuda». Potrivită replică la îndemnul, poate nu întotdeauna inocent, de a-ţi abandona maestrul. Şi eu am fost sfătuită de câteva ori, «pentru binele meu», să mă rup de Cezar. Sau am fost ironizată cu maliţiozitate; chiar în faţa lui, o prietena comună – poetă şi cenaclistă, din grupul celor foarte apropiaţi de el – mi-a servit o zicere poporana: «În umbra marilor stejari nu creşte nimic». Am reacţionat prompt, aşa cum nu mi se întâmplă de obicei când am de a face cu reaua-voinţă a oamenilor (în general, blocantă pentru mine), spunându-i că eu stau în lumina unui soare, care mă hrăneşte şi-mi sporeşte strălucirea.
Ce să-ţi mai spun? Interviul m-a tulburat şi m-a zguduit. Cred că cei care-l vor citi vor simţi că încep în sfârşit să te cunoască puţin-puţin, aşa cum mi s-a întâmplat mie”.
Din vol. Trei mii de semne și Coasta lui Apollo

***

Te-am văzut pentru prima dată in vivo acum exact patru ani, la Neptun, la Întrunirea Scriitorilor români din întreaga lume. Aveai un aer nelumesc; parcă pluteai printre lucruri, prieteni vechi, prieteni de o viaţă, de o zi. Şi, mărturisesc cu neruşinare, că te-am pândit… din umbra în care nu rareori mă ascund. Te-am urmărit vorbind, ţi-am savurat gestica – felul în care mâinile tale „întârziau” imaginile, metaforele în aer, făcându-le prezente, deghizându-ţi cu viclenie superioară puternica emoţie pe care o aveai în timp ce vorbeai. Vocea ta exista parcă independent de voinţa ta şi, presupun, că atunci, în acele clipe de graţie, tu însăţi te ascultai, te urmăreai… E o senzaţie încercată şi de mine nu rareori. Cine eşti, Gabriela Melinescu?

Sunt un suflet vechi, aşa mi s-a spus de multe ori. Îmi place să cred că viaţa mea s-a format de la numele meu. În el am observat, încă din copilărie existenţa a doi „el”, ca două catarge de corăbii, care indică prezenţa unor îngeri păzitori cu calităţi cosmice, strict masculine. Prin botez am fost legată de numele arhanghelului al cărui nume îl port. „Melin” vine de la bunicul meu Gheorghe Melin(escu) şi acest nume de familie există şi în Suedia. Există chiar mulţi Göran (Gheorghe) Melin(i), care e numele bunicului mort foarte tânăr, pe front, în primul război balcanic. Vine din latinul „melinus”, o materie explozivă venind dintr-un arbore din familia rozaceelor, înalt până la cincisprezece metri, cu flori mici, albe, puternic mirositoare şi fructe negre. Acest arbore creşte spontan în regiuni de dealuri. Când mama îi reproşa tatălui meu, Ioan, faptul că nu avea nimic de dat copiilor lui, tata obişnuia să răspundă mândru că le dăduse un nume frumos! Numele de fată al mamei era Maria Crăciun şi tatăl ei se numea tot Gheorghe. Faptul că există azi un scriitor subtil cu numele bunicului meu, Gheorghe Crăciun, mă face să visez. Se poate vedea imediat pasiunea mea pentru etimologie care mă face să citesc dicţionarele ca pe nişte romane excelente, de aventuri, în speranţa că tot scotocind în cuvinte să ajung până la acel moment magic când Creatorul însuşi l-a chemat pe Adam ca să dea nume creaţiei Sale magnifice. Ce onoare! Ca să rămânem în acest domeniu plin de visare, numele, trebuie să amintesc împrejurările în care am primit acest nume de înger cu forţă masculină; mama era mereu dispusă să-mi povestească despre mine. Gravidă fiind, în luna a noua, cu o burtă mare despre care se credea că ascunde gemeni, în anul îngrozitor 1942, luna august, coborând scara trenului la Gara de Nord din Bucureşti, ea s-a simţit deodată preocupată de numele celui care se va naşte. Era o adevărată angoasă de romancier! Surorii mele, născută în 1940, i se dăduse frumosul nume Tatiana, după numele soţiei căpitanului rus care locuise un timp cu garnizoana în satul Văleni (Câmpulung), în casa bunicii Filofteia. Era un căpitan sobru care nu se îmbăta ca soldaţii lui făcând violenţă femeilor ci se tânguia numai – o lăsase pe tânăra lui soţie, Tatiana, singură, aşteptând primul lor copil. Era un om cultivat căci făcea referinţe literare la eroina lui Puşkin din Evgeni Oneghin. Sora mea a suferit mult din cauza numelui ei, era numită „rusoaică”, reproşându-i-se faptul că nu era româncă. În acelaşi fel, cum mai târziu i se amintea lui Nichita că nu e român. Trebuie spus că Nichita a fost încântat că pe sora mea o chema Tatiana, ca şi pe propria lui mamă. Profesorii noştri de latină de la liceul Gheorghe Şincai (David Popescu şi Aristide Pârcălăbescu, străluciţi educatori şi traducători din literatura clasică latină) au consolat-o pe sora mea explicându-i că numele era universal, pronunţându-se Taţiana! Când mama a pus piciorul pe peronul Gării de Nord, a auzit clar pe cineva strigând cât îl ţinea gura: Gabriel! Gabriel! Atunci a simţit că acesta trebuie să fie numele copilului care se va naşte. Ajunsă acasă i-a povestit tatălui meu că a găsit un nume frumos pentru băiatul care i se va naşte. Amândoi erau siguri că se va naşte un băiat pe care tata îl va iniţia în secretele artei sale de ebenist şi astfel se va crea în familie un echilibru între masculin şi feminin. Mama tocmai o vizitase pe sora ei, Joiţa, Zenovia, după numele renaşterii în mânăstire, la Nămăieşti (Câmpulung). Acolo îi promisese că dacă se va naşte o fată (ceea ce nu era de dorit!) o va consacra mânăstirii, ca moştenitoare a harului Zenoviei. Mama făcuse călătoria până la Nămăieşti mai ales să se roage, să fie iertată de încercările ei disperate de a scăpa de noua ei sarcină care împovăra greaua economie a familiei. Cum fusesem concepută în plină iarnă, se pusese pe viscolit şi zăpada ajunsese până la ferestre, uneori acoperindu-le. Mama încercase de multe ori în lunile acelei ierni grele să ajungă până la o moaşă care-i promisese că o va ajuta să avorteze. Dar de fiecare dată când ieşea pe uşă se pornea viscolul şi era nevoită să se întoarcă acasă. Ultima încercare, povestea mama, o făcuse într-o sâmbătă şi atunci i-a ieşit în cale o femeie bătrână de pe strada noastră, doamna Andreescu, care a întrebat-o unde se duce. Când a aflat de intenţiile mamei, bătrâna a ridicat un deget în aer prezicându-i că nu va ajunge până la colţul străzii: nimic nu mai funcţiona, oraşul era scufundat în zăpadă. Ameninţarea din vocea ei a făcut-o pe mama să se întoarcă acasă şi să accepte inacceptabilul. Acest lucru m-a făcut să cred mai târziu că euforia pe care o resimt când ninge şi mai ales viscoleşte vine de atunci, când, nenăscută mă aliasem cu timpul iernii, când oamenii sunt puşi la locul lor şi orgoliul lor îngenuncheat. Prima carte s-a numit Ceremonie de iarnă şi îmi place să cred că stă drept imn pentru strânsa complicitate cu „aliaţii mei”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Mama a avut o naştere foarte grea, copilul avea cinci kilograme! În plus era mort, lucru pentru care a fost depus în debaraua cu alţi morţi. Astea se petreceau în primele ore după prânz. Mai târziu, către seară, cineva s-a uitat în „camera morţilor” şi a văzut că un mort mişcă, avusese loc o minune în „casa morţilor”! Mama care se pregătea liniştită de plecare a fost nevoită din nou să accepte inacceptabilul. Puţin timp după aceea s-a constatat că ochii îmi erau acoperiţi de o pânză albă: eram oarbă! Am fost operată imediat, deşi nimeni nu garanta reuşita operaţiei. N-am văzut lumina lumii în primii ani ai vieţii mele; aveam tot timpul un bandaj peste ochi. Sora tatălui, Eugenia (pe care noi o numeam Gigica) mă îngrijea cu mare compasiune. Numai lumina din laptele mamei mă făcea să văd fără vedere, vedeam sânii, ca două lămpi aprinse, şi mă duceam cu mâinile şi gura direct la ei. Mama nu credea că voi vedea vreodată. Dar într-o zi a avut loc alt miracol: mi s-a luat bandajul de pe ochi şi am fost zguduită de violenţa luminii care venea curgând în ochii mei, atât de dureros. Am ţipat ca la o a doua naştere. În întuneric şi moarte mă născusem orizontal, prin lumină şi traumă, vertical. Din această perspectivă viaţa mi se pare un şir de miracole. Ca pe scena lui Shakespeare încă de la început, pe scena vieţii apăruseră personajele cu care trebuia să joc: moartea, boala, învierea, iar în culise: demonii şi îngerii încercând să complice destinul, trăgându-mă de partea lor.

Se pare că tentativele marilor poeţi de a defini poezia, ars poetica, – au „eşuat” în memorabile metafore. Poezia – ca şi săpunul lui Leopold Bloom – alunecă, nu poate fi prinsă în chingile restrictive ale definiţiilor. Poezia poate seamănă într-un fel –, deşi realizez că această comparaţie poate fi şi este întrucâtva hazardată! – cu acel kantian, dificil, „lucru în sine”, perceput de părintele său spiritual ca „faţă necunoscută a tuturor închipuirilor noastre” (R. Safranski). Cum percepe „noţiunea de poezie” un mare poet de talia Gabrielei Melinescu, un poet ce a publicat zece volume de poezie, trei ample antologii, cinci romane, două volume de jurnal, povestiri, cărţi pentru copii –, volume apărute în România şi în Suedia, unde locuieşte din 1975?

Poezia pare a fi născută în om, în codul său genetic există şi această rară calitate de a comunica într-un fel privilegiat. Se pare că nimic n-o poate face să dispară. Chiar şi degradat omul ţine în el o coardă răsunătoare. Pentru mine poezia s-a născut în momentul în care am simţit că aveam un secret, o limbă interioară cu care puteam să fiu aproape de toate fiinţele animate şi neanimate. Secretul meu, limba interioară, se opunea comunicării obişnuite; era vorba de o limbă vie, fără gramatică şi alte reguli, o limbă spontană primită din îndepărtata planetă din care „căzusem” direct în corpul mamei mele, Maria, şi apoi în viaţa de pe pământ. Limba copilului, a animalelor, a nebunilor, a plantelor, a tot ce este intens, profund, fără logică omenească, dar uşor de perceput pentru toată creaţia. I se spune acestei limbi străvechi, limba adamică, a primului om care a dat nume creaţiei Tatălui, atunci când erau numai ei doi. Poate prin această limbă se exprimă secretul fiecărui om, şi al meu, secret de fiinţă cosmică. Poetul suedez Peter Nordström a scris recent un poem în care înşiră ce e poezia pentru el. Printre altele scrise: „Poezia e mâna care lipseşte cerului. Ea scutură un măslin. Poezia e un kil de măsline negre de la o statuie de pe insula Paştelui, un prieten cu mâini mari…” Minunat! Poetul Rainer Maria Rilke, la 28 de ani, a scris un ghid spiritual!, scrisori către un tânăr poet. În aceste texte el scrie că poezia nu e decât un mod de viaţă, ceva care nu contrariază personalitatea ci o fortifică. Un fel de salvare care te ajută să continui să trăieşti solitar şi curajos în dura realitate. Pentru mine e mereu vorba de acel „poncif” al lui Baudelaire, care ca un nimic care te leagă de sursele misterioase ale vitalităţii, rupându-te din trivialul socialului şi îngrozitoarea istorie. Rilke mai scrie că o operă de artă e bună când e născută dintr-o necesitate. Prin asta spune: intraţi în voi înşivă, sondaţi profunzimea şi adăpaţi-vă la propriul izvor! Prin asta poetul se bucură de darul său dând. Şi a da, scria Strindberg înseamnă a iubi. A iubi dând, până la epuizare, devenind precum chipul misterios al naturii. Fără a aştepta nimic în schimb, cum scria Poe: „Pentru mine poezia n-a fost un scop voit, ci o pasiune, şi pasiunile ar trebui să fie ţinute la loc de cinste; ele nu pot fi provocate după voinţă, în vederea unor meschine compensări, sau a unor şi mai meschine laude, ale umanităţii.”

Din ce motive ai ales calea exilului? Ce înseamnă exilul pentru un artist, dar înstrăinarea? Mi-am amintit acel sublim vers hölderlinian, comentat de Heidegger: „Ceva străin e sufletul pe-acest pământ”…

După sinuciderea tatălui meu am simţit crunt că dictatura din ţara noastră nu-i ucidea numai fizic pe oameni ci ea le putea deforma spiritul şi caracterul. Totul stagnase şi nu mai primeam nici un impuls de creaţie. Oamenii comunicau fals. Domina teroarea de a te controla în toate împrejurările. Romanul meu putrezea de doi ani în rafturile vechii Edituri Albatros. Mulţi colegi erau în aceeaşi situaţie plină de paroxism, pe când alţii se plimbau senini peste hotarele închisorii noastre. Întâlnirea cu soţul meu a fost încă o intervenţie magică: totul a renăscut prin libertatea pe care el o aducea în viaţa mea. Nu aveam de gând să părăsesc ţara dacă nu aş fi fost atât de tracasată de poliţie şi securitate şi chiar de vecini şi unii colegi. Aşteptând ani de zile plecarea, am cunoscut şi mai bine situaţia în care trăiam şi calitatea oamenilor cu care aveam de a face. Eram pur şi simplu izolată, pusă sub observaţie, intimidată cu metode dintre cele mai grosolane posibile. Am trăit pe propria piele crunta realitate care-l făcuse pe tatăl meu să se sinucidă. Am acceptat să merg în necunoscut, să mă pierd şi să iau viaţa de la capăt, decât să stau acolo unde tata fusese zdrobit, împins la moarte. René şi-a ţinut toate promisiunile făcute, şi el a făcut sacrificiul familiei sale, nu mai puţin important decât sacrificiul meu. Dar ne-am ţinut drepţi în încercările vieţii, am făcut chiar imposibilul, a fost un bun prilej de a ne proba până la limite forţele îndurării. Nu a existat nici o frântură în destinul meu, am reluat viaţa şi creaţia de acolo de unde stagnase şi am dus-o armonios mai departe. În lumea dificilă a nordului am găsit noi impulsuri creatoare, toate cerând o muncă intensă. Cert, exilul este o pierdere, a prietenilor, a limbii, dar şi o iniţiere într-o altă cultură în care mi-am creat noi euri, dezvoltându-mă în ele. N-am pierdut nici o calitate veche ci numai am adaptat-o noilor condiţii din cadrul culturii în care trăiam mai departe. Poate că a fost posibilă această armonizare şi din cauză că eu şi alţii am pus mereu pe primul plan al vieţii pasiunea mea de a scrie care a devenit „poncif” de care mă sprijin şi azi când teroarea cotidiană a istoriei se face simţită în nord, ca peste tot. Nu există nici o ţară paradis, raiurile din vest şi cele de aiurea sunt şi ele pline de şerpi. Cântând poate, scriind, se ţin şerpii la distanţă.

La ora plecării tale din România –, erai o „voce” distinctă în arena poeziei române. Prin Ceremonie de iarnă (1965) –, debut editorial salutat cu multă căldură de exegetul Gabriel Dimisianu, care menţiona profetic că despre Gabriela Melinescu se va mai scrie, prin volumele care au urmat: Fiinţele abstracte (1967), Interiorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere (1972), Împotriva celui drag (1975) – te „desprindeai” aproape de tot ce se scria în acel context şi prin acea tentă unică, oraculară, predominantă în poemele tale. E ca şi cum în miezul realităţii stătea o fiinţă deloc abstractă, o vestală uriaşă, blând-înverşunată, ce vedea o altă ordine în ordinea stabilită şi ţinea să le vorbească celor dimprejur de acea ordine superioară. Limbajul poeziei constituia un instrument pentru realizarea acestui scop. Vorbeşte-mi, te rog, despre poezie: poezia ca destin, poezia ca vocaţie, poezia ca instrument.

Înainte de a răspunde la întrebare aş vrea să menţionez faptul că volumul meu de debut a întârziat o vreme. M.R. Paraschivescu care se entuziasmase de poemele mele, scrisese apoi o prefaţă pentru cartea mea. Redactorul cărţii, minunata fiinţă, Elis Buşneag, găsise acea prefaţă nedreaptă. Poetul MRP îmi reproşa lipsa de angajament la „idealul comunist”. Elis Buşneag, în marea ei bunătate, l-a rugat pe Gabriel Dimisianu să scrie o nouă prefaţă şi acesta a acceptat, lucru care ne-a bucurat enorm. În acel timp, Geta Dimisianu lucra la Editura pentru Literatură şi am avut marea bucurie de a o întâlni pe ea şi pe Gabriel. Marea prietenie şi simpatie vin din acel timp până în prezent. Geta a luptat mult pentru cartea mea de proză suprarealistă Bobinocarii, aşa cum obişnuia să facă mereu, pentru cărţile care i se păreau interesante. Acum profit de ocazia acestui dialog pentru a-i mulţumi ei şi lui Gabriel pentru generozitatea şi încrederea de a mă susţine într-un timp în care eram izolată şi ştampilată în negru şi din cauza legăturii mele cu Nichita. Dar, să revenim la subiectul poeziei. Aş vrea să vorbesc mai mult despre poezie ca mod de viaţă, aşa cum o considera poetul Rilke. Cred că e modul de viaţă cel mai apropiat de asceză. În căutarea unui mod de a mă concentra cât mai adânc, de a mări capacitatea spiritului de a se fixa, am resimţit mereu nevoia de a avea un punct continuu de plecare. Acest punct start a fost mereu acel „poncif” al lui Baudelaire, un lucru aproape banal, dar prin care să pătrund în atmosfera limbii interioare cu care se scrie numai literatura. Acel loc unde se găsesc „fiinţele abstracte”, ca să mă citez cu o oarecare plăcere din tinereţe. Acest fel de a intra Acolo, a devenit cu timpul un mod de viaţă. Dacă se întâmplă într-o zi să scriu numai articole şi deci să nu fiu în limba interioară, atunci mă simt rău, ca şi cum n-aş fi vizitat sursa vitalităţii mele. Dacă mă pun pe citit poezie sau proză, atunci vitalitatea mea creşte dar totuşi simt că-mi lipseşte totuşi ceva. Acest ceva e chiar efortul plăcut al activităţii şi conştiinţa faptului că trebuie să încerc în fiecare zi să fiu Acolo, chiar dacă nu voi scrie decât câteva rânduri oarecare, dar cu efortul sublim al concentrării pe creaţie. Baudelaire scria: „Le travail, n’est-ce pas le sel qui conserve les âmes momies?” Admirabil! Sarea zilelor mele obligă mumia din corp să învie şi să încerce să mişte idei. Un act pur al disciplinei în plin haos! În fiecare zi încerc parcă să înving slăbiciunea umană din mine, inerţia, şi să mă dezvălui mie însămi, cu o oarecare oroare de sine. În acest sens poezia devine instrument. Mai târziu, se poate studia în radiografia anilor, geneza cărţilor, temele esenţiale şi chiar iubirea ca tortură plină de voluptate sau absenţa acesteia şi prezenţa altor sentimente înfricoşătoare. Eu mai am şi rugăciunea inimii, din copilărie, care se declanşează spontan, bătând ritmul ei urgent cu numele Domnului în respiraţia mea. Prin ea sunt harponată mereu la esenţial şi îndepărtată de vanităţile lumii. Dar din toate aceste activităţi, pasiuni cu care îmi place să-mi complic viaţa, numai desenul şi gravura îmi aduc o bucurie jubilantă. În linii, puncte şi umbre văd toată întinderea jocului meu. Jocul artei e un joc transcendental. Baudelaire scria: „La vie n’a qu’un charme vrai: le Jeu!” Poetul care desena, ca mulţi alţi scriitori, ştia prea bine despre ce vorbea! Dar poezia nu se dă nimănui în exclusivitate. Ea are o instabilitate care concurează numai cu iubirea. Poezia angajează până la oase. Ea şopteşte celui care scrie, cu acel ton din Carmen de Bizet (cu libretto după minunata nuvelă a lui Merimée), ton care-i plăcea atâta lui Nietzsche: „Mais, si je t’aime, prends garde à toi!”

Ce este talentul? Dar geniul?

Talentului îi e mereu frică să forţeze dozele în tot, geniului niciodată. Geniul transgresează tot, fiind îngrozitor de arhaic şi modern. Se pare că geniului nu-i pasă că viaţa e fragment de eternitate, segment infim din totalitatea unui imens secret. Geniul are tot în el şi îşi permite să fie haotic şi ordonat după cum se învârteşte planeta. Apariţia geniului e la fel de obscură ca şi marele mister. În operele de geniu există un raport fericit între imagine şi înţelegere, raport pe care nici o ştiinţă nu îl învaţă şi care nu se obţine prin nici o muncă. Geniul comunică dispoziţiile subiective la o scară nebănuită, totul pare noutate de la începutul lumii şi până la distrugerea ei.

Vorbeşte-mi despre „drojdia grea” a simplităţii.

Eu aş vorbi mai degrabă despre sancta simplicitas. Asta îmi aminteşte mereu de Epictet şi Spinoza pe genunchii cărora îmi place să fiu legănată! Epictet a fost sclav, eliberat mai târziu, Spinoza a fost un şlefuitor de diamante care-şi câştiga prin muncă obositoare hrana de toate zilele. Dar în interior: ce lumină, ce bogăţie capabilă să sature de foame secolele! Mai am o altă imagine vie, aceea a unui hassib pe un aeroport modern. El pare tuturor primitiv, caduc, e privit cu dispreţ din cauza bărbii hirsute şi a hainelor lui în dezordine, foarte sărace, nepotrivite secolului în care se etalează luxul cel mai deşănţat. Dar înăuntru, el ascunde un suflet jubilant, plin de vitalitate universală, calitate rar întâlnită în lumea luxului şi a risipei. Simplitatea nu e niciodată grea, e uşoară ca aripile, când e contracarată în interior de acele nestemate nemaivăzute, ca în corpul unui silen, ca să vorbim de Socrate.

Care sunt lucrurile cărora până şi în intimitatea cea mai atroce, le spui constant „dumneavoastră”? Cum îţi permiţi să „tutuieşti” lumea?

Pentru mine n-a existat şi nu există „intimităţi atroce”. Cu cât o persoană îmi e mai apropiată cu atât mai mult simt nevoia unei distanţe faţă de ea. Nu din respect sau vreun sentiment sacrosanct, ci pur şi simplu pentru a-mi proteja aerul meu, sau aura, dragă Aura! În acelaşi fel cum fac păsările în special, am nevoie mai ales în întimitate de perspectivă. Nu spun nimănui dumneavoastră, decât dacă se specifică acest lucru, în cazul formal al autorităţilor. În România spuneam la toată lumea dumneavoastră, era o formulă de politeţe plină de falsitate. În Suedia toată lumea se tutuieşte şi mi se pare plăcut, nu se produce nici o falsitate ci mai degrabă o apropiere gregară. Domnului mai ales îi spun Tu, pentru că este prietenul cel mai drag din copilăria mea. Oare un copil îi spune părintelui iubit altfel decât Tu? Sună frumos în toate limbile pe care le ştiu şi acest T vine dintr-o iubită literă a alfabetului ebraic şi înseamnă atât de multe lucruri pentru mine. Meditez uneori la această literă din Tu şi simt în ea vibraţii de la fraţii şi surorile mele pe care nu-i pot întâlni decât concentrându-mă astfel.

Ce te leagă şi ce te desparte de cer?

Totul mă leagă de cer. Am învăţat să mă împrietenesc cu Domnul în copilărie rugându-mă şi recomandându-mă pe mine şi pe ai mei. Sora mamei, Joiţa (Zenovia pe numele ei de logodnică a Domnului) ne-a iniţiat în misterele rugăciunii inimii; a respira cu numele Lui, a face simţită în inimă prezenţa Lui şi a ne aminti de acest lucru prin respiraţie, adică tot timpul. A învăţa inima să se roage şi prin ea trupul, singură pe ritmul respiraţiei. Astfel încât nu mai aveam nevoie să mă rog pentru că rugăciunea era în respiraţie şi se declanşa spontan ca un fel de a doua inimă în inimă. În Filocalia, strălucit tradusă din greacă de părintele Stăniloaie stă scris totul  despre rugăciunea inimii. Dar când privesc cerul, şi fac acest lucru foarte des, îmi vine să mă bat cu pumnii în piept şi să strig precum un hassid: am păcătuit! Asta nu mă împiedică să mă bucur de viaţă, şi să cad în adorare pentru ce e frumos. N-am de gând să părăsesc viaţa asta numai cu un sac greu de păcate în spate! Fac eforturi să salvez ce e ceresc în mine. Swedenborg a scris că nu e de ajuns ca oamenii să fie spirituali ci ei trebuie să se străduiască să redevină ca la începutul lumii: cereşti. Ceea ce mă desparte de cer este trupul meu frumos îmbătrânit şi de care am fost mereu mulţumită deşi m-am purtat destul de barbar cu el. Trupul se pare că e o limită foarte complicată. Un templu care ne reţine în imperfecţiune spunându-ne în limba lui că aşa trebuie să fie: să ne înălţăm la cer imperfecţi. Acesta e un mister, o nucă uriaşă pe care nimeni nu poate s-o spargă.

Descrie-mi una dintre cele mai frumoase zile din viaţa ta.

Una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea ar fi mereu o noapte, cea a Învierii. O aşteptam ca pe ceva deosebit căci cântasem prohodul plângând şi trecând pe sub masa cu corpul tumefiat al Domnului, postisem gândindu-ne că micul nostru sacrificiu ne va purifica apropiindu-ne de El. Obişnuiam să mă duc la biserica de pe şoseaua Giurgiului împreună cu mama şi cu sora mea Tatiana, ducând cu o fericire fără nume flori şi lumânări ca la o întâlnire de iubire. Era întuneric şi totul avea sclipiri de ultramarin, ne aflam cu toţii în apropierea miracolului. În întuneric căutam chipul lui Theodor, un băiat de care eram îndrăgostită. Învierea a fost mereu pentru tineri un prilej de a fi în apropierea iubirii. Mama ne cususe cu mâna ei rochii noi de stambă cu carouri, pline de farmec, fustele erau plisate ca nişte zorele, părul nostru bogat era împletit în cozi care luceau de frumuseţe în întunericul de cobalt. Totul era numai murmur şi aşteptare şi ochiri fugare către cei care ne erau dragi. Aşteptam momentul exploziv în care preotul ne spunea că Domnul a înviat şi noi toţi cu o singură gură cântam povestind despre miracolul învierii. La lumina lumânărilor chipurile aveau alte luciri, eram alţii, înnoiţi de minune. Pluteam până acasă cu lumânările aprinse, vedeam casele cu gardurile spoite în alb, transfigurate de bucuria noastră. Acasă mirosea a Paşti, a cozonac, a ouă roşii şi drob de miel. Tata ne aştepta cu un pahar de vin în faţă. Citise tot timpul din Walter Scott, scriitorul lui preferat, pe când noi trăisem o clipă în cer.

Ce experienţă sau ce experienţe ai fi vrut să le uiţi?

Nu vreau să uit nimic. Cum să uit? Uitarea păcatului îţi dă o falsă puritate. Ceea ce am greşit rămâne greşit. Asta nu înseamnă că mă voi lipi de greşelile mele pentru eternitate. Eroarea este inerentă naturii umane. Iubind, de exemplu, răneşti mereu alte fiinţe, ca şi atunci când refuzi iubirea. Uneori îmi fac o stranie mea culpa în faţa prietenilor mei suedezi. Le spun că venirea mea în Suedia a adus suferinţă altora. Atunci prietenii mei îmi răspund cu uimire: dacă n-ai fi venit, nu ne-am fi cunoscut niciodată! N-am fi putut să ne întâlnim şi să stăm de vorbă aşa cum facem acum! Fiecare experienţă are preţul ei de durere. Dar neuitând erorile mele, asta mă ajută mult, conştiinţa mea nu doarme, e în alertă mereu şi are mult de lucru.

Scrisul e o experienţă unică ce are darurile şi puniţiunile sale. Care sunt acestea?

Într-adevăr uneori scrisul care ne ţine în viaţă pare o tortură. E ca şi cum unui zeu i-ar face plăcere să ne chinuiască pe noi, scriitorii. Ni se arată veşnic zădărnicia eforturilor noastre, a crucificării zilnice la masa de scris, lăsându-ne să murim pe cruce fără speranţă de înviere. Nu ştim niciodată dacă ceea ce scriem va ajunge măcar la inima unui cititor. Poate acesta este chiar sensul pasiunii. Uneori mă întreb: dar ce aş fi eu fără acest efort masochist? Fără intrarea zilnică „în lumi” poate că mi-aş lua viaţa fără regret. Noroc că am rugăciunea inimii care mă fortifică în momentele de mare îndoială. Scrisul, cititul, desenatul şi gravura mă ţin foarte departe de vulgaritate. Un motiv estetic esenţial, căci pentru consolare eu am în mine rugăciunea care mi-a intrat în fire, poate altfel decât arta. Prin credinţă ştiu că sentimentul concurenţei la care sunt obligaţi scriitorii precum caii de curse, este pur şi simplu sărăcie, iar neliniştea inimii este mizerie. Partea cea mai plăcută a actului creaţiei mi se pare a fi atunci când intri „în spirit” şi uiţi de tot, şi partea cea mai penibilă este re-scrierea, lucrul greu asupra manuscrisului. Spontaneitatea uneori e pusă sub semnul întrebării dar eu contez mult pe ea. Mă arunc în foc şi apoi văd ce este de salvat, dar „aruncarea în foc” este extrem de binefăcătoare din motive obscure. Mă simt bine chiar dacă de foarte multe ori am refăcut tot ce scrisesem sau am aruncat la coş tot textul, uneori texte care ar fi putut deveni o carte. Sunt conştientă de faptul că scrisul poate părea o vanitate dar cum sublimul este prezent în orice efort profund atunci „mă iert” când sunt prea aspră. Am ajuns chiar să visez că scriu şi desenez, zbătându-mă cu problemele obişnuite ale muncii pe text. Uneori găsesc soluţii în vis, pe care le uit trezindu-mă, ţinând minte numai faptul că găsisem soluţii ingenioase. Citind şi recitind memoriile lui Ceaikovski, de exemplu (am multe de învăţat de la compozitori, mai ales), observ că nu e neobişnuit nici chiar pentru genii să scrie fără chef, străduindu-se numai pentru a compune fără inspiraţie părţi care pot deveni foarte interesante mai târziu. Ceaikovski era convins că indiferent de rezultatul efortului său, faptul de a intra în contact cu „spiritul”  era minunat pentru calmarea marii lui febre de creaţie. Trebuie să ne împrietenim cu spiritul încă din timpul vieţii pe pământ. E aproape imposibil, el pare ca un mânz care zburdă încoace şi încolo, exact când tu ai nevoie de el, un mânz atras de vaste prerii necunoscute unde-i place să hoinărească fără odihnă. Momentul de la masa de scris, cu sau fără inspiraţie, momentul efortului de a ne lărgi puterea de concentrare mi se pare foarte pur şi capabil să ne ferească de erorile de a ne amesteca în treburi pentru care nu avem nici o chemare mărind astfel şi mai mult haosul din societate.

Ce se întâmplă atunci când scrii poezie? Te invit să ne vorbeşti despre laboratorul de creaţie al poetului Gabriela Melinescu.

Când scriu am impresia că am ajuns Acolo unde este limba interioară şi întâlnesc „fiinţele abstracte” (trebuie să mă citez iar din tinereţe!), imaginile şi ideile neatinse de logica lumii şi „zaţul istoric”. Acolo mi se pare că este ca în vis: lumea e nefragmentară, fără limite, cu infinite posibilităţi, totul e nou. În tinereţe am încercat să descriu în Bobinocarii această lume în care totul e posibil: animatele şi inanimatele comunică şi timpul se trăieşte în toate sensurile. Laboratorul creaţiei este în aer, poate în eter, n-am nevoie de repere pentru că totul e în mine şi toate capacităţile conlucrează în acel moment dorit. Dacă cumva cineva mă deranjează în acel moment sar ca arsă şi am dureri în inimă, ca şi cum aş fi fost pe planeta Marte şi am căzut de acolo brusc. De aceea prefer să scriu în catifeaua albastră a nopţii când febra furnicistă a zilei s-a calmat chiar în mine şi sunt plăcut obosită pentru a accepta o intrare în atmosfera indicibilă a lui ACOLO.

Ce este o metaforă? Ce cascade de imagini îţi apar în minte acum după ce îţi imaginezi o dimineaţă de vară, cu un soare viril, agresiv; o dimineaţă ce are gustul eternităţii… şi al neantului.

Metaforele îmi par a fi umbrele creaţiei de pe pământ, inclusiv umbrele limbilor. Imaginile (în sensul lui Rilke din Cartea imaginilor) sunt mereu ceea ce rămâne de perceput ca nişte puncte intense prin care se declanşează mereu stări necunoscute. Metaforele sunt percepute diferit de oameni. Ce bogăţie e să vezi mereu ceva nou în pete de cerneală sau în urmele făcute de burin pe placa de aramă, sau în cuvintele din dicţionarele pe care eu personal le găsesc adevărate cărţi palpitând de misterioasă viaţă… Când privesc acel „soare viril” nu-mi vin în minte „cascade de imagini” ci imaginea unui cap însângerat peste care se adună păsări ca să-l salute. Acest cap însângerat poate fi capul tatălui meu, tumefiat de cădere, dar cu sânge proaspăt gâlgâind şi cu acea tulburătoare trufie peste trăsăturile stinse ale revoltei sale împotriva celui de la care primise darul vieţii…

Poemele tale, dragă Gabriela, sunt grave şi melodioase, profunde şi unice –, asemenea ritualurilor anticilor aezi ce-şi doreau o cununie superioară între vers şi muzică. Pe de altă parte, există, în poemele tale, o anume solemnitate incandescentă, un monumentalism abrupt, explicit. Aleg, la întâmplare, un poem pe care-l voi cita integral:

Monumentul eroilor

E dezordine în aer, e devreme
şi de brâu mă strâng atâtea chei.
Dacă moare un om tânăr
şi în lume s-a schimbat un obicei.
Faţa îmi îmbătrâneşte de-ntâmplări,
apele se-adună în neregulă
şi confundă cunoscute mări.
Am să număr de la început încet;
de la zebre către primul animal iubit,
să se-aşeze oamenii în lucrurile
pe care ei singuri le-au descoperit.

Poemul face parte din „corpul” volumului Fiinţele abstracte şi este, ca să folosesc o expresie dragă lui Goethe: ca tăişul sabiei lui Damasc… Cum ai ajuns la poezie şi care ţi-au fost maeştrii?

Poate că am ajuns la poezie punând mamei mele întrebări absurde, de exemplu: De ce azi nu e mâine şi de ce azi nu e ieri, de ce trebuie să mai vină şi poimâine când avem deja ieri şi alaltăieri? Mama era exasperată de dorinţa mea de a avea un timp continuu în care acceptam numai ziua şi noaptea. „Copilul este tulburat în suflet”, spunea ea, punând totul pe seama traumei de la naştere şi apoi pe îndelungata perioadă când n-am văzut lumina, apoi brutalitatea vederii ei după multă aşteptare. Când am înţeles că întrebările mele o enervau pe mama, am început să visez în timpul zilei. Visam că găsesc un frate, nu eram mulţumită cu sora mea, Tatiana, care mă pălmuise când mama venise de la maternitate cu mine, înţelegând faptul că de aici înainte n-o să mai aibă iubirea părinţilor în exclusivitate. Eram foarte interesată de un băieţel, Nicuşor, care locuia vis à vis de casa noastră. Furam pâine de la masă ca să i-o aduc lui, numai ca să-i văd ochii mari, plini de căldură şi mirare când mă apropiam de el cu pâinea. În visele mele mă vedeam fugind cu Nicuşor de acasă, departe, la marea fără orizont. Nicuşor ştia să construiască vaporaşe din ziare şi mi se părea că era un frate pe care se putea conta în caz de furtună. Rămânea să fac rost de bani şi să strâng cât mai multă pâine pentru călătoria noastră. Dar, într-o bună zi s-a întâmplat un lucru îngrozitor: Nicuşor s-a mutat de pe strada noastră fără să-mi lase un cuvânt. Mama începuse să mă ducă la căminul fabricii unde lucra şi acolo era un băiat de vreo 12 ani, Mitea, care obişnuia să stea pe un gard şi să se uite la noi, copiii, care ne jucam în nisip. Cum mă vedea sărea pe nisip, mă lua în braţe şi mă săruta. Educatoarele se amuzau copios, mai ales de faptul că eu păream foarte îndrăgostită de Mitea. Dar într-o bună zi, Mitea a dispărut şi el, la fel de misterios ca şi Nicuşor. Plângeam întrebând-o pe mama unde era Mitea. Mama mi-a explicat că se mutase în alt cartier şi că nu stă bine unui copil ca mine să aibă deja „un iubit”. Ea dădea de înţeles că trebuia să mai am răbdare cu „problema asta cu iubitul”. Îmi mai povestea că mai avusesem un „iubit”, imediat când mi se luase bandajul de pe ochi, pe Graţian Ţincoca, un băiat ceva mai mare, care cum o vedea pe mama cu mine în braţe mă lua şi mă săruta ca şi cum aş fi fost surioara lui. Graţian emigrase în Israel, dar asta nu însemna că eu voi începe să plâng după toţi cei care îmi arătaseră căldură, cum se obişnuieşte la noi să se arate copiilor. Graţian a intrat şi el în visele mele diurne şi l-am imaginat înalt cu ochii negri plini de focul pasiunii. Desenam mereu chipurile celor „care mă lăsaseră” cu un mic text plin de durere. Puţin mai târziu, ducându-mă la şcoală am aflat de la ceilalţi copii că eram iubită de un băiat din cartierul nostru. Credeam că-şi băteau joc de mine, mă obişnuisem demult să-i întâlnesc pe cei dragi în vis. Era iarnă, totul era alb când l-am văzut pentru prima oară pe Theodor alunecând pe patinele lui lucitoare. Avea ochii de un albastru neobişnuit şi părul cu străluciri de aur. Iar canadiana lui avea un verde pe care-l iubeam eu cel mai mult. Nu vroiam să-l întâlnesc şi să-i vorbesc; îmi era frică mereu că şi el va dispare într-o bună zi. Toate întâlnirile noastre erau mute, dar nu şi scrisorile pe care ni le scriam, ale mele fiind împodobite cu desene fantastice în care puneam şi bronz strălucitor. Devenisem cunoscută în cartier că aveam un „iubit” iar la şcoală ca desenatoare şi poet. Tatăl unei colege îmi povestise că exista un cenaclu în cartierul nostru purtând numele poetului Bacovia, care locuia la doi paşi de casa noastră, pe strada Puţul cu Tei. Într-o zi m-am dus la găzăria care se afla lângă casa poetului. Tot aşteptând la coadă se auzise deodată un sunet tremurat de vioară. Lumea şuşotea: Poetul cântă la vioară! Mi-am băgat capul între şipcile gardului şi l-am văzut pe poet odihnit peste vioara sa. Totul s-a imprimat în inima mea: poetul cânta pentru bucuria daliilor, mult mai înalte decât el. Poetul nu părea deloc bolnav şi ciudat, cum se spunea, poetul era întors în lumea lui şi ceea ce se vedea era numai un fragment din ceva infinit în care intrau toate după amiezile de la găzărie şi murmurele atingând daliile mişcate de sunetul viorii. M-am dus la cenaclul Bacovia, mai târziu, cenaclu condus de Agatha Bacovia şi Gabriel, soţia şi fiul poetului. La şcoală poeziile celui văzut de mine cu ochii foarte liberi, provocau râsul gregarilor. Am înţeles singură, fără maeştri care să-mi explice, ce înseamnă să fii poet, am înţeles şi ce înseamnă pentru oameni persoana poetului şi am devenit mai prudentă cu elanul meu de a recita poemele iubite altora şi chiar pe cele scrise de mine. În acelaşi fel am înţeles că un desen bun nu era un desen perfect, aici poate m-a ajutat şi profesorul Saloş, de la şcoala elementară din Pieptănari, care-mi punea nota zece pe toată linia şi arăta clasei desenele mele care erau de o exuberantă subiectivitate precum desenele rupestre în care un elefant era prezentat cu un fildeş întors în altă direcţie decât cea din natură.

Ce legături vezi între poemele tale şi mitologie?

Mitologia m-a fascinat mereu dar n-am scris poeme cu subiecte mitologice, folosind numai numele de zei în toată libertatea desfrânată a momentului. Într-un fel vroiam să-i înalţ pe oameni şi ce li se întâmpla lor sus, la nivelul la care ei se vedeau altfel, esenţializaţi, pe o scenă din eter. Hecate mă consola mereu de soarele însângerat al adevărului. Filomela puteam să fiu chiar eu, tăiată în bucăţi de bestialitatea neputinţei masculine, trecută peste durere, primind să cânt pentru a uita condiţia de a fi printre oameni. Artemis căreia îi eram mereu asociată, îmi vorbea despre misterul virginităţii şi demnitatea de a trimite săgeţi mortale în ochii indiscreţi ai profanilor. Prin mituri nu cădeam în banal şi vulgaritate ci înălţam totul, creând perspectiva contemplaţiei trecutului şi restul timpurilor pe care îmi era greu să le înţeleg. Vroiam să trăiesc în eternitate simţind cum zidurile închisorii timp mă strângeau, limitând viaţa.

Te invit să vorbim puţin despre mituri. Mitul ca deschidere dinspre trecut spre viitor. Mitul ca imbold de renaştere. Heidegger afirmă undeva că ne-am născut prea târziu pentru zei şi prea devreme pentru fiinţă. În ce măsură ai dori să n-aibă dreptate autorul Originii operei de artă? Care sunt temeiurile, rădăcinile nevoii de mituri?

Eu sunt fascinată de cărţile lui Joseph Campbell care-i inspiră pe tineri şi pe mulţi poeţi contemporani. The Power of Myth, The Hero with a Thousand Faces, The Occult in Myth an Literature, ca să citez numai câteva din cărţile care mi-au umplut zilele de o neobişnuită energie creatoare. Poetul Robert Bly pe care l-am întâlnit la Stockholm (a fost publicat în colecţia noastră de poezii) a cântat la citeră şi a recitat poeme dedicate lui Joseph Campbell. Robert Bly a povestit cum el însuşi a fost influenţat de magia contaminantă a profesorului şi savantului Joseph Campbell, şi a scris cărţile sale despre miturile lumii moderne: Iron John. A Book about Men şi The Sibling Society care au adus în uscăciunea vieţii moderne noi germeni pentru creatoare idei. Campbell a înţeles ca un adevărat artist importanţa miturilor în societatea modernă, el însuşi trăind alături de dansatoarea Jean Erdman, soţia sa. Campbell a spus că mitologia este o hartă interioară, desenată de cei care au fost odată, aici, pe pământ. Mitul este mereu asociat în studiile lui, cântecului universului, muzicii sferelor, acelei muzici după care dansăm chiar dacă nu ştim numele melodiei. El n-a pus niciodată accentul pe găsirea sensului vieţii ci pe experienţa sufletească de a trăi. Miturile lumii sunt pentru el un fel de izvoare de energie care alimentează încă viaţa noastră ameninţată mereu cu uscarea. Miturile trăiesc în realitate deghizate în veşminte noi. Campbell spune „da” aventurii de a trăi, subliniind că numai astfel omul poate să intre în contact cu uitatele resurse ale sufletului său, întâlnind propriul destin, asumându-şi riscurile acestei aventuri pline de primejdii. El a scris mult despre culturile lumii şi despre fantezia infinită a limbii popoarelor. Tinerii din Occident s-au entuziasmat de profesorul care-i îndemna să caute sursa energiilor lor în aceste mituri supravieţuind în formele noi ale culturii moderne. Mie mi-a rămas mereu în minte imaginea cu Domnul Animalelor care se jertfeşte pentru fericirea oamenilor. Dar nimeni nu ajunge la fericire fără să treacă prin toate probele prin care au trecut înaintaşii noştri. Un mit e mereu masca unui zeu care indică o ultimă realitate, o metaforă pentru ce se ascunde dincolo de lumea vizibilă. Azi când omul e aproape orbit şi despuiat de lipsa misterelor sale, mitul ne ajută să regăsim fantezia care repune în mişcare gândirea creatoare a omului. Miturile ne invită la o conştiinţă mai adâncă despre existenţa noastră. Mă bucură faptul că tinerii, cei mai tineri scriitori, nu ţin cont de nici un ism în literatură, căutând numai sursele intense ale energiei creaţiei în libertatea fiinţei lor. Rădăcinile nevoii de mituri se află în simplul fapt că viaţa se sărăceşte, se usucă fără izvoarele ei fireşti de energie care o fac să crească şi să se înalţe.

Cum scrii poezie, când ai scris primul poem? Te-ai gândit vreodată ce ai face dacă n-ai scrie poezie? Ai putea renunţa la poezie? Cu ce umpli segmentul de timp care se întinde între un poem şi altul?

Scriu poezie când ea vine la mine, când sunt vizitată de ceva de neexprimat, o stare care transgresează limbile pe care le cunosc. Când am scris primul poem s-a întâmplat că mă întorceam de la şcoală şi în colţul străzii noastre am fost „lovită” de un miros de pom tăiat. Ceva ca un pumn peste faţă. Când m-am apropiat de gardul nostru am văzut că vecinul nostru tăiase un salcâm şi mirosea a „sânge” de salcâm peste tot. Am plâns, era un crunt masacru prin care o fiinţă dragă mie fusese doborâtă fără să se poată apăra. Torturată de mirosul salcâmului a început să-mi cânte ceva în cap, ceva care a devenit: „a tăiat vecinul meu un pom”. Apoi am scris în gând poemul şi l-am intitulat Necaz, pe care i l-am citit bunicii, Nana, cu care vorbeam mult, lângă caisul din curtea noastră. Am văzut că fusese foarte impresionată consolându-mă cu ideea că arborii nu mor de tot, precum oamenii. Un vlăstar poate să sară din rădăcina care e vie şi pe care vecinul nostru, oricât s-ar strădui, nu putea să-i dea de cap. Mi-a plăcut mult ce-mi spusese Nana şi ea a devenit cu timpul persoana cu care puteam să pălăvrăgesc vrute şi nevrute despre viaţa secretă a vecinilor, despre bolile şi morţile care se ţineau lanţ în cartierul nostru. Mai târziu, aveam să găsesc un titlu-viziune pentru viaţa care ne tortura şi ne făcea fericiţi în acelaşi timp: Boala de origine divină. Nu mi-am pus niciodată problema de a termina cu poezia, când scriu proză şi uneori articole, scriu mereu cu poetul din mine. Între un poem şi altul citesc cu pasiune ce scriu alţii. În fond, sunt foarte pasionată de lectură! E aproape un viciu. Dar e bine, asta mă împiedică să contemplu tot timpul buricul propriu! Apoi mai am desenul şi mai ales gravura care sunt o prelungire a scrisului, prima scriere, cea care aduce o bucurie pe care nimeni nu mi-o poate lua. Multe din desenele şi gravurile mele sunt secrete, ele sunt „harta” stării mele sufleteşti, oglinda în care văd pe cineva necunoscut căruia îi pot spune: Dimmi che sono bella! Ca în baladele medievale!

În ce constă distanţa dintre viaţă şi carte?

Cred că viaţa e viaţă şi lumea din carte e altceva. În viaţă trăim altfel: de la naştere până la moarte, din leagăn până la mormânt. În artă se trăieşte totul invers. E vorba de trecut care e prezent şi viitor. E fascinant să trăieşti prin cărţi, fugind de viaţa reală. În artă totul e posibil, ca în vis, lumea nu e fragment ci infinită, există de asemenea posibilităţi nelimitate. În interior totul e atât de nuanţat încât chiar şi durerile cele mai copleşitoare parcă ne înalţă la o înţelegere a universalităţii noastre.

Ce-ar spune instanţa critică din tine însăţi despre poetul împlinit care eşti?

Vocea critică din mine e mai necruţătoare chiar decât duşmanii mei, ea îmi spune clar: Mai ai atâtea de învăţat, nu mai pierde timpul! Mai spune că poate acum aş putea să scriu o carte care să „ne” satisfacă puţin! E o voce dură, plină de masochism. Dar ce noroc că am mai multe voci! O voce mai blândă spune că un om dispune de viaţa lui cât trăieşte. Fiecare carte nouă schimbă ce a scris acel scriitor mai înainte. În timp ce lucrăm se petrec mişcări neîntrerupte în tot ce a produs el. Anumite motive sar înainte, altele dispar. Numai când scriitorul moare se întrerupe mişcarea şi opera ia poziţii definitive. Se produc schimbări pentru că unitatea continuă să trăiască şi opera atunci se prezintă sub diferite unghiuri, ea devine ceea ce este în realitate. Unele opere scad, altele urcă vertiginos. E necruţător de drept.

Ai câteva mari calităţi: consecvenţa, fidelitatea, rigoarea (ca să mă refer numai la trei). De ce calităţi ai avut parte pentru a suporta propriile, marile calităţi?

Nu ştiu dacă a avea credinţă este o calitate, dar asta mi se pare a fi esenţial în caracterul meu. Repet: sunt un suflet vechi care iubeşte înţelepciunea, cea care dansa pe apă la începutul lumii şi cu care Creatorul şi-a săvârşit creaţia din care facem parte şi noi, oamenii. Aş vrea mereu să fiu în preajma celor înţelepţi, pentru că asta favorizează simpatia pentru semenii mei. Mă străduiesc să-i înţeleg pe oameni şi prin ei pe mine însămi pentru care am oroare destul de des. Dar pentru că am gravat propriul meu Tarot, şi m-am iniţiat în Italia şi aici, în Suedia, în citirea primului alfabet al lumii, pot spune că toţi tarotiştii m-au calificat cu arcana majoră 11, adică Forţa. Mama a observat că eram un copil care nu accepta să fie legat şi reuşeam să desfac legăturile ei cele mai strânse. Cartea 11 reprezintă o fecioară care deschide gura unui leu, odihnindu-şi braţele pe colţii fiarei. Cred că această imagine spune ceva despre tipul blândeţii mele care poate împrumuta de la fiară sălbăticia şi fiorosul ei caracter, dacă e nevoie. Şi e destul de des nevoie de asta!

Dacă cineva ţi-ar propune să te priveşti cu un ochi puţin maliţios (o, ranchiuna unui intelectual: ranchiuna ca odihnă de tine însuţi; ranchiuna ca luminiş…), care ar fi primele răutăţi cu care te-ai şfichiui?

M-aş biciui pentru nerăbdarea mea cu: Festina lente! Apoi tot în latină cu: Carpe diem. Pentru că moartea e sigură şi ziua ei necunoscută, ce voi face azi? După cum vezi am o fire leonină, care vrea mereu să îmbrâncească timpul după neliniştea sa plină de ardoare. Mai sunt şi alte bice, tot în latină, din Georgicele lui Virgilius: Labor omnia vincit improbus. O muncă susţinută dă de capăt la tot. Eu cred că munca nu e numai o tortură plăcută dar şi un excelent mijloc de concentrare şi purificare de gânduri pline de vanitate. Punct.

Cine, ce stă aşezat între tine şi Dumnezeu?

Între mine şi Dumnezeu cred că stă natura care este faţa impenetrabilă a Creatorului. Eu însămi sunt natură ca tot ce există şi într-un fel simt că sunt şi nu sunt niciodată separată de El. Poate că numai atunci când pierd calităţi pozitive, bunătatea, cea mai importantă dintre calităţi, atunci alunec şi cad în calităţile întunericului, dar mereu am în mine amintirea a ceea ce a fost bun cândva. Uneori se dă lupta în mine în alt fel: un gând luptă cu alt gând, războiul civil al gândurilor. Unii oameni cred că prin credinţă sunt scutiţi de mizeriile vieţii. Nimic mai greşit decât asta. Avem imaginea lui Iov, cel drept şi totuşi năpăstuit. Cel cu credinţă e lovit de soartă şi suferă de la viaţă tot, dar el are mereu în jurul său prezenţa celui în care crede şi aşa se face că el nu se prăbuşeşte de tot, ridicându-se prin mila Domnului care la evrei se numeşte atât de frumos: strălucirea Schekinei.

În ce relaţie se află eul tău mărunt, ancorat în contingent şi eul absolut, fichtean, eul poetic, superior?

Cred că eul mărunt trebuie pus sub controlul eului mare, nu neapărat poetic sau fichtean, pentru că de el s-au ocupat de foarte mult timp misticii înaintea filosofilor. În toate religiile se recomandă această operaţie alchimică de stingere treptată a eului mic şi integrarea într-un eu mai mare care este chiar iubirea creatorului pentru creaţiile sale. La slujbă, misă, la toate ceremoniile religioase scopul este de a supune eul mărunt celui superior. Eu mă duc la misă aproape în fiecare duminică, îmi place ritmul ei şi momentele intense, de exemplu cel în care se spune: Domnul este printre noi! Atunci simt că suntem în El şi El în noi într-un mod fizic. O contopire plină de mister. După serviciul religios parcă ne-am pierdut toţi greutatea, devenind imponderabili, pentru că Domnul a fost printre noi! Nu e vorba de a distruge eul cel mic ci a-l pune la locul care i se cuvine. Ca artist eu am creat multe egouri personale în care am intrat de bună voie lărgindu-mi orizontul, probându-le ca pe nişte haine noi. Dar mereu conştientă că erau euri sub controlul eului mare de care am ştiut încă din copilărie prin actul profund al rugăciunii inimii: a te ruga veşnic. Nimeni nu este atât de perfect pentru a-şi lua pe el încă din viaţă eul superior fie el şi poetic. Toţi oamenii rămân natură, cât de spirituali sau cereşti ar fi ei. Dar natura însăşi, despre care pretindem că ştim aproape tot, e încă un mister pentru lume.

Când eşti împăcată cu tine însăţi? Vorbeşte-mi despre momentele în care te-ai… părăsit.

Sunt împăcată cu mine însămi când reuşesc să stăpânesc gândurile vane, reuşind să dau o întrebuinţare favorabilă reprezentărilor mele, ca să vorbim ca iubitul Epictet! Nu e uşor. Mă rog să mi se dea „probe” după calităţile mele pozitive ca nu cumva eu însămi să-mi creez artificial probe, închipuindu-mă expertă în lucruri la care nu mă pricep. Se obişnuieşte în timpul nostru ca toată lumea să se angajeze politic (lucru uşor) fără ca nimeni să-şi asume riscurile acestui angajament. O impostură care sare în ochi şi un cinism de neiertat, când scriitori fără să fie dotaţi real pentru meseria politicii se desfac după eşecuri de angajamentul lor fără nici un fel de remuşcare pentru crasa lor incompetenţă. Asta nu înseamnă că scriitorul nu va exprima opinia sa în problemele grele ale vieţii politice şi sociale, dar nu ca un expert care nu se gândeşte că poate face mai multe gafe, mai penibile decât politicienii de profesie. Despre momentele când m-am părăsit ar fi multe de spus. Toate momentele de odihnă sunt poate momente de părăsire a „febrei” de care scria Poe. Atunci devin ca melcul lui Dali, care până la urmă a şi sfârşit prin a deveni gasteropod, dar asta n-a fost periculos pentru el: opera era terminată, făcuse efortul maxim. N-am dreptul să intru prea des în „cochilia” odihnei pentru că am multe de învăţat în artele la care m-am angajat. Dar revenind la acel eu superior, religios, trebuie să adaug că nu fac parte dintre „cazacii lui Dumnezeu”, tăietori de capete, din mers, fiind foarte liberală, respectând credinţele oamenilor, chiar şi cele mai bizare.

Ce-ai fi vrut să afli trecând prin viaţă şi n-ai aflat? Ce întrebare ai fi vrut să-ţi pun şi n-am avut inspiraţia de a o face?

Cred că mi-ai pus destul de multe întrebări şi nu e nevoie de mai multe. Trecând prin viaţă aş fi vrut să ştiu totul dar nu totul mi-ar fi fost de folos. Azi suntem cocoşaţi de atâtea informaţii, ducând lipsă de cunoştinţe. Cunoştinţa e ceva individual care se cucereşte greu, stând în preajma înţelepciunii. Dar ca să răspund totuşi; aş vrea să ştiu ce este în fond iubirea care ne torturează, dar prietenia care ne dezamăgeşte? Pe Eternel l-aş întreba cu un vers din psalmii lui David: „Ce sunt eu, Doamne, ca Tu să ţii cont de mine?”

Ce este prietenia pentru Gabriela Melinescu? Cine ţi-au fost prietenii cei mai fideli? Prietenia este făcută (în comparaţie cu iubirea, poate) să dureze…

Prietenia este greu de spus ce este. Nu pot decât să-l citez pe Shakespeare: „Prietenia e un vis.” În Timon din Athena, piesa cea mai pesimistă a marelui englez, prietenia este descrisă în tot ce are ea mai tragic: lipsa de gratuitate. Bărbaţii mei iubiţi, semănau într-un fel cu Timon, aşa că pot să dau mărturie că prietenia e un capitol la fel de greu ca şi iubirea, poate şi mai şi; pentru că în urma iubirii, cel puţin, rămân nişte copii, şi asta spune că în fond nimic n-a fost zadarnic. Cum prietenia nu poate exista fără generozitate, asta o face extrem de vulnerabilă şi sublimă. Generozitatea, atunci când se instalează devine un viciu care îi corupe pe prieteni care nu au decât un gând: acela de a primi. Se pare că invizibilii nu-i prea iubesc pe generoşii risipitori, cei care nu observă un fel de a distribui daruri. Prietenia nu trebuie să fie un troc. Englezii spun cu cinism că Anglia nu are prieteni ci numai interese. E poate o consecinţă că englezii sug odată cu laptele matern şi lecţia lui Shakespeare cu Timon din Athena. Prietenia durează mai mult decât iubirea, vai! Totuşi nu se poate trăi fără prieteni. Omul nu trăieşte numai pentru el. Între prieteni există o atracţie puternică, nu numai între om şi om. Prietenia se manifestă în toate regnurile şi asta e fascinant. Poate că e necesar ca între prieteni să existe mereu un peisaj, o altă persoană, ceva care să creeze distanţă şi perspectivă ca prietenul să nu fie idolatrizat cu acea iubire impură, plină de falsitate. Altfel există ca şi în iubire dorinţa absurdă de a poseda, în toate felurile, un prieten, a-l elucida pentru a-l părăsi apoi ca pe un obiect folosit, consumat, de la care nu se mai aşteaptă nimic. În Suedia am prieteni fideli, încă din prima perioadă a sosirii mele aici. Este admirabil că n-am fost dezamăgită până acum. Mi-am pus mereu întrebarea: de ce? Poate pentru că eu nu vreau nimic de la ei, decât acea căldură umană, când ne întâlnim, care creează o atmosferă în care ne simţim în apropierea unei înalte sfere. Dacă prietenii mei fac ceva pentru mine, asta are loc în mod deliberat şi nu mă angajează cu absolut nimic. E un fel de a păstra pure relaţiile umane protejându-le de mecanismul impur al interesului. Acum, după atâţia ani, prietenii mei nordici, introvertiţi şi aparent reci, îmi spun lucruri pe care nimeni din ţările fierbinţi ale sudului nu le-au spus vreodată: Rămâi cu noi aici, nu pleca nicăieri, rămâi până la sfârşitul călătoriei cu noi! Eu am nevoie de prieteni şi am oroare să fiu numai cu mine! Am scris un poem despre prietenie în care spun că am prieteni, foarte mulţi prieteni dar pentru esenţial sunt mereu singură. La fel ca şi prietenii mei. Acest „esenţial” este datoria fiecărui om de a rezolva singur problemele vieţii sale, pentru a primi mari calităţi şi forţă. Dar nu există „prietenii cei mai fideli”, poate numai prieteni de care-mi place să-mi aduc aminte. N-am de aşteptat nici măcar de la mine fidelitate! În timpul facultăţii eram prietenă cu Marin Mincu, un băiat al cărui chip, voce şi fel de a vorbi era imaginea pe care eu mi-o făcusem despre scriitorul norvegian Knut Hamsun, pe care-l citesc cu fascinaţie şi azi. Mă bucur că Marin a rămas sclipitor de inteligent şi misterios, ca în tinereţe, cu acea aură a pasiunii pentru poezie, nestinsă. Apoi eram prietenă cu Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu, când eram cu toţii mai „tineri şi la trup curaţi” (ca să-l citesc pe minunatul Cezar Ivănescu de care mă leagă amintiri de neuitat pe care le voi povesti mai târziu), o perioadă fericită când ei se căsătoriseră şi apăruseră pe lume minunaţii lor copii. Scrisorile lui Iosif B. Andronic, traducător excelent al marelui poet de limbă idiş, Iţic Manger, le mai citesc şi azi iar mezuza (conţinând rugăciunea Şema Israel) dăruită de el o mai strâng pe frunte ca să-mi aduc aminte de Eternel. Apoi prietenii de aur, Micaela şi Alexandru Lungu, întâlniţi pentru prima oară la Mogoşoaia, când şedeam tolăniţi la soare, lângă apa care nu ne-a uitat, au venit prin timp din nou la mine şi eu la ei, ca şi cum legături tainice, neelucidate de viaţă, ne-ar ţine mereu în braţele prieteniei. Cum aş putea s-o uit vreodată pe Sânziana (Pop) cu care am cutreierat ţara în lung şi-n lat, fermecată de frumuseţea şi humorul ei original, talentul de a găsi în tot prilejuri de a înălţa viaţa care ne ameninţa la tot pasul. Odată am ajuns amândouă la părintele Dumitru Stăniloaie, unde se afla şi fata lui, Lidia. Părintele ne-a întărit la amândouă credinţa, binecu- vântându-ne în mod special şi punându-ne în braţe volumele Filocaliei, traduse cu măiestrie de sufletul ceresc al părintelui. O prietenie specială m-a legat de Dinu Abăluţă (care se iubea cu sora mea Tatiana, şi era cât pe ce să devenim rude) şi de prietenii de la cenaclul faimos „Neculuţă”. Pe Ileana (Mălăncioiu) am iubit-o de la prima vedere, fiind fascinată de ea, ca şi Nichita, de altfel, numind-o între noi: Emily Dikinson a noastră. Forţa ei şi enigma pe care o poartă cu atâta mândrie vin de foarte departe, de acolo, de la masa de aur unde s-au strâns zei şi zeiţe ca să distribuie plini de parcimonie genii şi femeilor. Prin marea ei generozitate mi s-a publicat antologia frumoasă, cu desenele mele, gravate minunat de artistul Mircia Dumitrescu, după un timp lung plin de gheaţă şi critici la adresa libertăţii mele. Aş fi nedreaptă dacă nu i-aş aminti aici şi pe prietenii lui Nichita: Nicolae Breban, Matei Călinescu, Grigore Hagiu, care într-un fel au fost şi prietenii mei, mai ales Nicolae, strălucite personalităţi ale culturii române, care mă priveau în acel timp cu fascinaţie şi oroare pentru că îndrăznisem să-l „fur”, măcar pentru un timp, dar ce timp, pe adoratul lor prieten. Totul rămâne învăluit în mister, ca pe scena teatrului lui Shakespeare, unde se adună la început personajele cu care vom juca, dansa, ne vom certa şi despărţi sau vom merge pe drumuri diferite, dar totuşi, împreună.

Am citit rânduri mirabile scrise de Nichita despre tine, despre anii petrecuţi împreună. Nichita Stănescu a scris câteva capodopere (11 Elegii, Laus Ptolemaei) alături de tine. Ce te-a legat de Nichita, de Nichita, semizeul care, după cum mărturiseşte undeva Marin Mincu, venea să te ia (erai studentă pe atunci) „de la cursuri aproape în fiecare zi”, de Nichita – cel ajuns –alături de tine fiind – la maturitate artistică?

Sincer vorbind, eu nu-mi văd nici un merit în faptul că Nichita a scris câteva capodopere când eram împreună. Sunt sigură că el le-ar fi scris şi fără mine; totul era în el, minunat aşezat şi aştepta numai prilejul să se exprime. Dacă tot am un merit, cât de mic, acesta vine din faptul că eu n-am suportat ca toate poemele pe care Nichita le scria când eram împreună, în restauran- tele obscure sau chiar în camera prietenului său iubit, Nicolae (Breban), să nu fie publicate. Nichita obişnuia, cu marea lui generozitate să mi le dea mie, cu dedicaţii. La un moment dat se strânseseră atâtea poeme încât am început să le transcriu pe caiete şi să i le dau lui Nichita care nu mi le ceruse niciodată. Nichita a fost foarte fericit şi surprins de „darul” meu. El a dat caietele cu scrisul meu, doamnei Geta Gheorghiu să le bată la maşină, ea lucra la România Literară, ca şi azi. Anul trecut, când am fost în România cu Birgitta Trotzig, am făcut o vizită de neuitat la noul sediu al revistei şi printre prieteni şi colegi dragi am întâlnit-o şi pe draga de Geta (Gheorghiu) la locul ei, ca şi cum timpul ar fi stat pe loc. Poemele originale am fost nevoită să le las la plecare criticului literar M.N.Rusu care venise la Luceafărul unde lucram ca redactor. Cu dorinţa firească să nu fie publicate înainte ca eu şi Nichita să trecem Dincolo. Dorinţă care nu mi s-a respectat, se pare. Este vorba nu numai de poeme scrise de Nichita şi dedicate mie, cum obişnuia el să facă, dar şi de scrisori intime care nu ne priveau decât pe noi doi. Despre Nichita nu se poate vorbi în câteva rânduri, dar pot spune că întâlnirea noastră era inexplicabilă, şi mie şi lui, ni se părea că ne cunoaştem de foarte demult, era vorba deci de ceva obscur, pe care indienii o numesc Karma. Chiar şi întâlnirea cu părinţii mei şi sora mea Tatiana, i s-a părut plină de mister. Lui Nichita i se părea că-i cunoscuse în altă viaţă. Nichita i-a mărturisit tatălui meu, Ioan, acest lucru, şi tata i-a cântat un cântec vechi plin de melancolie, despre un oraş care fusese distrus şi oamenii nu mai aveau de gând să-l reconstruiască. Lui Nichita i-a plăcut acest cântec de care „îşi reamintea” şi l-a notat, l-a pus pe note, pentru a-l cânta la pian, după sinuciderea tatei, căci Nichita era şi un strălucit pianist. Lucru foarte curios; la incinerarea tatălui meu, Nichita a fost cu mine tot timpul şi a fredonat acest cântec vechi, poate compus în idiş de evreii convertiţi la creştinism, şi profund dezamăgiţi de situaţia lor neschimbată, din acel timp al lui Mendelsohn. Şi pentru a completa tabloul de mister în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, trebuie să spun că l-am visat des pe Nichita, mai ales după moartea soţului meu René (care-l iubea nespus de mult şi îl considera poetul european cel mai original al timpului nostru). În unul din visele cele mai puternice, Nichita era şi mai înalt decât în realitate şi pielea lui era albastră. Eram amândoi în faţa unei case de ţară, în Toscana, o casă cu obloane la fel de albastre ca şi chipul lui. Nichita îmi spunea că în această casă am trăit mulţi ani buni şi că ne vom întoarce la ea ca să nu ne mai despărţim niciodată. Vis care a revenit mereu în diferite variante şi m-a determinat să scriu textele Viaţa din Toscana, ca pe nişte comunicări dintr-o viaţă fără limite şi plină de posibilităţi infinite.

Cum ai perceput atunci, cum percepi acum, la o distanţă de mai bine de douăzeci de ani, vârfurile şi căderile extrem de tensionatei, mirabilei relaţii ce-a existat între tine şi Nichita? Nu puţini denigratori ai lui Nichita vorbesc despre lipsa lui de caracter, despre versatilitatea, despre alunecările lui, etc. etc. Cine este după părerea ta, Nichita, prietenul, poetul?

Există multă dezordine în viaţa unui om. Conştient sau inconştient, am făcut mereu o netă distincţie între om şi creator care trebuie să coexiste dureros în acelaşi timp şi persoană. De cele mai multe ori „omul” îl persecută pe creator. Oricât m-aş strădui, nu văd vârfuri şi căderi în legătura mea cu Nichita. A fost cum trebuia să fie: tragic şi cu momente de exaltare şi de înţelept umor. Nichita a fost demonizat, se spun atâtea lucruri neadevărate despre el. În realitate, el a fost o natură nobilă, neagresivă, plină de farmec, un prinţ, la propriu şi la figurat. Astea toate pentru că aşa era născut şi pentru faptul că el punea (ca şi mine) mereu pe primul plan al vieţii poezia în toate formele ei posibile. Nu i se poate cere mai mult unui om! Fundamentaliştii literaturii şi artelor îşi închipuie că oamenii trebuie să fie perfecţi. Realitatea ne spune adevărul, exprimat sublim de poetul suedez Tomas Tranströmer: Nu fii neliniştit, trebuie să mori aşa cum eşti: nedesăvârşit… Am citit recent un fragment din Caietul alb al lui Nichita Balotă, era vorba despre Lucian Blaga, fragment sublim publicat în Apostrof. M-am amuzat copios ca şi la lectura volumului Luntrea lui Charon; poetului nu îi erau deloc străine defectele omeneşti. Nimeni nu scapă criticii, nici chiar sfinţii adevăraţi. Sunt sigură că Nichita se simte bine acolo unde este şi râde cu plăcere de detractorii lui; el era nu numai generos dar şi lipsit total de infatuare. Opera lui, pentru care n-a făcut nimic, Nichita ca şi Dylan Thomas având darul să se saboteze, să-şi pună mereu beţe în roate, nu face decât să crească în absenţa persoanei sale complicate. Nu numai în strâmta atmosferă a literaturii române, ci şi în alte culturi mai mari şi mai aerisite, în care scriitorii nu-şi permit să atace furibund persoana scriitorului ignorându-i ce e mai important: opera. Dar cum spuneam un om este liber să-şi critice semenii atâta timp cât n-a sosit şi timpul lor să fie criticaţi. Mă bucur că, pentru cei mai tineri Nichita este o sursă de inspiraţie. O poetă, atât de originală ca Rodica Drăghicescu, de exemplu, a scris un eseu excelent despre poezia lui Nichita, publicat în România Literară, abordând teme noi din Nichita cu prospeţime şi profunzimea talentului ei. Nichita e departe de a fi elucidat. Retrăind acel timp cu Nichita, mă întreb uneori cum de a fost posibil să scap tentaţiei de a-mi lua viaţa, ca Sylvia Plath. Se pare că Marina Ţvetaieva, care a scris atât de sublim despre iubiţii ei poeţi, şi cu care am fost asemuită, a avut ceva mai multă răbdare pentru a ieşi din viaţă, dar nu înainte de a fi încercat să se exprime cu intensitate asupra celor pe care i-a iubit schimbându-le atât de mult viaţa. Este vorba mereu, între poeţii care se iubesc, de acel „l’amour du jeu” sau „l’amour des combats”, despre care vorbea Baudelaire. Şi dacă „luptând” cu Nichita, el nu m-a învins, semnul neînfrângerii este faptul că eu îl iubesc, ca întotdeauna, respectând memoria lui, aşa cum se cuvine unui neobişnuit de excepţional prieten.

Povesteşte-mi trei întâmplări… stranii din viaţa ta şi a lui Nichita. Ce prieteni aveaţi, ce complici literari, ce „doctrină” poetică?

Nu există întâmplări stranii, toată viaţa e bântuită de umbre, de la Edgar Allan Poe încoace! Prietenii cei mai buni ai lui Nichita, din acel timp erau Nicolae (Breban), Matei (Călinescu) şi Grigore (Hagiu). Toţi trei nu numai mari personalităţi deja afirmate dar şi nişte „sgnori” de primul rang. Nicolae obişnuia să ne traducă din Kant, apoi din Rilke. Traducerile lui erau cu totul excepţionale, însoţite mereu de acel comentariu în care intra toată fiinţa poetică a lui Nicolae. Ne e nevoie să spun că Matei, care era şi profesor la universitate, strălucea cu autoritatea şi erudiţia sa europeană, fina lui ironie care o completa armonios pe cea a lui Grigore, sobra lui nobleţe care-l făcea să fie discret cu persoana lui. Grigore mi-a fost, de altfel, coleg la Luceafărul, şi trebuie spus, că umplea aerul cu misterioasa lui personalitate, niciodată insultând sau măcar pălăvrăgind pe seama altora, aşa cum se obişnuieşte. Traducerea Elegiilor Duineze, de Nicolae (Breban) ne-a adus un aer proaspăt în viaţa noastră de poeţi, şi mare inspiraţie lui Nichita care mi-a dedicat cele 11 elegii ale sale, ca şi cum ele ar fi fost deja „scrise” în el, fără variante, perfect concentrat, aşa cum scria sau dicta el, în orice stare s-ar fi aflat. „Doctrina” mea şi a lui Nichita era bobinocheria, un mod filosofic de a trăi, inspirat de Montaigne. Aveam o carte mică, roşie, pe care era imprimată o inimă cu aripi şi deasupra ei un soare cu faţă umană (Essais et pensées, Lausanne, Quilde du livre, 1943) carte din care tot citeam noi şi unde am găsit fraza care a devenit emblema Bobinocarilor: „La vertu est qualité plaisante et gaie.” Adevăr care convenea perfect naturii noastre profund ludice. Inventasem o revistă de o pagină, Foaie pentru cardio-bobinocherie şi pupătură în care comentam mai ales pe cei care nu agreau deloc „doctrina” noastră, de exemplu pe Geo Bogza pe care noi îl numeam Boby Sexy, şi care făcea „fine bouche” la jocurile noastre desfrânate, uitând că şi el fusese odată tânăr şi pozase împreună cu alţi colegi pentru cititorii revistei Unu şi pentru istoria literaturii, arătând generos, de dragul protestului, propriile „Ţări de Jos”. El îl avertiza mereu pe Nichita că eu puteam să-l rătăcesc pe drumul poeziei localizat de el direct în centura Orionului. Enervarea lui a luat mai târziu forme mai banale invitându-mă într-o bună zi, cum obişnuia el să facă numai cu „poeţii aleşi”, în somptuosul său apartament de pe bulevardul Magheru. Mare mi-a fost surpriza să-l întâlnesc acolo şi pe MRP-ul care tocmai îmi scrisese o prezentare la cartea de debut în care, ca un „maestru”, regreta lipsa mea de angajament social şi politic. Nu aflase încă de faptul că Elis Buşneag găsise prefaţa nepotrivită şi-l rugase pe Gabriel Dimisianu să mă prezinte. Eram destul de stingherită de prezenţa MRP-ului dar hotărâtă să spun ce gândesc. Mi-au pus amândoi tot felul de întrebări, ca la un examen al celor care aveau să decidă soarta tinerilor poeţi. Căutau poate acel punct vulnerabil prin care să fiu umilită „subtil”. Ce mănânci, la ce oră te culci? Întrebau cei doi „maeştri”. Întrebare care a făcut să sară din gura mea o alta: sau cu cine mă culc! Pentru ei eram deja clasată ca venind din cartierul în care se aflau: Spitalul de boli venerice, Crematoriul uman şi marile cimitire. Nu era deloc bizar că Nichita, ploieşteanul, găsise în mine un inventiv tovarăş de jocuri lingvistice, promovând modul de a trăi şi „morala” marginilor societăţii. Nu le dădea deloc prin cap că Ploieştiul lui Nichita şi Bucureştiul meu „rău famat”, erau un fel de Brooklyn al lui Henry Miller. Pentru a mai îndulci atmosfera de gheaţă care se instalase (între timp amurgul pătrunsese până la noi şi crease un fel de incertitudine în care cuvintele „maeştrilor” nu mai cădeau bine), Bogza m-a întrebat dacă vreau să aprindă globul pământesc şi pentru mine. Auzisem şi despre această marotă a lui şi surâzând am spus că pot vedea globul pământesc şi din întuneric. După care m-am ridicat să plec şi cei doi au încercat, din politeţe, să mă reţină. De ce eşti grăbită? A întrebat MRP-ul, cine te aşteaptă afară? Am răspuns imediat că mari aventuri mă aşteptau pe stradă. Asta i-a plăcut lui Bogza care suferea de drumomanie, explicând că-i făcea bine la scheletul său neobişnuit de lung. În timp ce ieşeam pe uşă MRP-ul, în loc de la revedere, m-a moralizat spunând că „o poetă trebuie să aibă o mare iubire şi nimic mai mult”. Erau nesatisfăcuţi pentru că nu spusesem un cuvânt despre Nichita şi nu mă plânsesem de nimic. După această „vizită”, Bogza a continuat să-i trimită lui Nichita acele bileţele cu un plop falic, alternând uneori şi cu un Orion răsturnat pe cer printre câinii lui. Mai târziu aveam să aflăm că mai erau şi alţi poeţi „aleşi” care mai primeau „plopul lui”; plop care era un simbol nefericit ales, fiind cunoscut pentru slăbiciunea lui de a se îndoi şi rupe sub puterea furtunii. Revenind la „doctrina” bobinocheriei, şi la foaia noastră literară, trebuie spus că scriam cu plăcere în ea; Nichita cu numele de Bubuleru Tet, un castravete care murise şi înviase de multe ori, şi eu cu numele de Căpşunatica Pijoiţa care se putea metamorfoza în personajele unui roman imens. În lumea noastră totul era posibil, dar nu bănuiam că se pot strecura printre noi şi duşmani „din afară”, ca de exemplu admiraţia unor colegi şi prieteni pentru jocul real al puterii. Fascinaţia puterii l-a sedus până la urmă şi pe angelicul bobinocar. Auzeam mereu argumentul că deşi politica era grotescă şi deformată, în ea se desfăşura, totuşi, toată gama posibilă a pasiunilor omeneşti. „Doctrina” noastră n-a murit, numai că ea trecuse pe un loc mai puţin privilegiat. Nichita nu avea nici vocaţie politică, nici talent retoric. Era ca la Hamsun şi Céline, despre care vorbeam foarte des; puternica lor viziune se situa în afara timpului istoric şi orice implicaţie a lor în timp era penibilă şi falsă. Era o lipsă de discernământ clar, să nu vezi că un regim care extermina în mod planificat intelectualitatea de opoziţie nu se putea schimba de la o zi la alta pentru a fonda o societate cu legi democratice…

Iată acum şi cele trei amintiri despre Nichita:

• Nichita obişnuia să vină târziu „acasă”, în mansarda noastră de pe strada Grigore Alexandrescu, aparţinând doamnei Lidia Unanian. Deşi bea mult cu prietenii, nu uita niciodată să se întoarcă „acasă” cu un bilet în care unul dintre prieteni se scuza că-l ţinuse pe Nichita atât de târziu. Era foarte obosit şi spunea numai: nu mă certa, dându-mi biletul, dezbrăcându-se grăbit dar aranjându-şi hainele cu mare grijă pe singurul scaun din încăpere, ca apoi să se culce în cearceafurile răcoroase şi să doarmă profund până a doua zi, după amiaza. Atunci se scula înviorat amintindu-şi perfect de tot ce se întâmplase în ziua precedentă. Odată s-a întors ducând un motan în braţe, era roşcovan, cu ochii leiţi ochilor aburiţi de alcool ai lui Nichita. Motanul a dormit lângă capul lui Nichita şi parcă nu era nici o deosebire între blana lui şi părul lui Nichita, torcea fericit deschizând din când în când ochii de parcă i-ar fi păzit gândurile stăpânului său de o noapte. A doua zi, motanul s-a trezit cam în acelaşi timp cu Nichita, i-am dat lapte şi după ce s-a lins pe bot a sărit peste cărţile de pe masă direct pe fereastra mică a mansardei care dădea direct pe acoperiş. De acolo a făcut un „miau” expresiv şi a dispărut pentru totdeauna. Altădată, Nichita a întârziat ceva mai mult şi eu îl aşteptam cu îngrijorare în camera doamnei U unde se strânseseră prietenele ei, pregă- tindu-se să joace canastă. Toate, vechi boieroaice, care-l adorau pe Nichita. Una dintre ele l-a auzit urcând scara şi spunând ca de obicei: „Mămuţa, să nu mă cerţi!” Când am ieşit am văzut că avea în mână o puşcă de vânătoare de care ne spunea că e încărcată. Atunci doamna U i-a spus că-l aşteptasem, că ea gătise felul lui preferat de mâncare: ragoût cu carne de viţel şi „cartofelixi” şi acea prăjitură cu frişcă şi ness-café, specialitatea doamnei U. Nichita a închis puşca în dulapul cu farfurii, punând apoi cheia cu grijă în buzunarul de la piept al cămăşii, aşezându-se fericit la locul de cinste pe care toate acele doamne ciudate i-l ofereau, pregătindu-se să farmece de pe locul oferit întreaga adunare de fiinţa de pe Marte.
• Doamna U avea un iubit tânăr, un inginer care lucra la construcţii pe un şantier. El i-a convocat pe muncitorii lui şi numai în câteva zile i-a reparat doamnei U toate uşile şi chiar părţi din podul vechi. Doamna U se străduise să vândă la un preţ acceptabil tablourile flamande şi olandeze pe care ni le arăta câteodată mie şi lui Nichita, sperând că vreodată o să avem bani să le cumpărăm. După un timp iubitul doamnei U nu s-a mai arătat. În schimb ne-a vizitat tatăl lui, un preot de ţară roşcovan, ca şi motanul dispărut, cu o barbă stufoasă de patriarh. El ne-a povestit că băiatul său fusese arestat pentru că luase materiale şi „forţă de muncă” de pe şantier ca să-i repare doamnei U uşile şi podul. Nichita s-a împrietenit repede cu el şi au băut împreună un vin bun din rezervele preotului. În altă zi preotul a venit încărcat cu pachete în care se aflau numai biblii. Nichita a cumpărat toate cărţile depunându-le în podul doamnei U, dăruind apoi celor care veneau la noi câte un exemplar. El însuşi s-a pus pe citit şi a stat închis în casă un timp cât a luat cititul Bibliei, îndemnându-mă şi pe mine şi pe doamna U să facem la fel. Această activitate generală în podul şi mansarda doamnei U i-a plăcut mult preotului considerând-o ca o penitenţă cu urmări favorabile pentru fiul său pus la zdup. Toţi vizitatorii erau respinşi de doamna U care ieşea pe scară minţind că nu era nimeni acasă. Nichita făcea mici pauze din citit în care-mi dicta poemele cu Moise, care era figura care-l impresionase cel mai mult. Când am terminat cu toţii, mai mult sau mai puţin, de citit întreaga Biblie, preotul ne-a anunţat că fiul lui fusese eliberat şi mutat disciplinar pe un alt şantier, departe de iubita lui „costisitoare”.

• Mansarda noastră era vizitată tot timpul de poeţi tineri cunoscuţi şi necunoscuţi care vroiau cu toţii să-l întâlnească pe Nichita şi să-i citească poemele lor. Unii erau reţinuţi sau împiedicaţi să urce la mansardă de Aurel şi Stela Covaci care locuiau în casa lor, la aceeaşi adresă. Aurel fusese cel care ne prezentase doamnei U pentru închirierea cămăruţei de patru metri pătraţi, în care am locuit din 1966 până în 1971. Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust şi Céline, din care traducea încă de pe atunci, cu foarte mult talent. Cezar deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar. Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita. Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri s-a uitat pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm. După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă, Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi, fie chiar şi prin uitare.

Stockholm, 1999

Total 2 Votes

0

2