Scriu aici despre Cartea Lucrurilor Tainice. Variaţiune pe o temă de Borges fără pretenția de a fi critic literar, cărturar sau specialist în Borges. Sunt acestea opiniile unui filolog care a citit și a avut norocul să întâlnească de‑a lungul vieții oameni de la care a avut ce învăța. Cartea Lucrurilor Tainice… este intrarea într‑un univers care te duce cu gândul la Alice în țara minunilor. Aceeași atmosferă vrăjită. Doar că labirintul lui Andrei Dîrlău este un labirint al cărților. Crescut printre ele, cărțile se vădesc a‑i fi personajului principal al romanului mentori, repere și complici: „Îmi imaginam biblioteca asemenea unei oglinzi, prin care s‑ar putea pătrunde, ca printr‑un portal, într‑o altă lume. Această lume ar fi un univers diafan, guvernat de propriile lui legi de simetrie, la fel ca în cartea lui Lewis Carroll, și populat de creaturi livrești cu trupuri delicate, translucide, făcute din materia visului. Pentru aceste făpturi, lumea lor ar fi cea reală, în vreme ce a noastră – una ficțională, pe care ei ar vedea‑o ca printr‑un ecran făcut din coperți multicolore, o lume inversată, adesea absurdă (deși nu mai absurdă decât a lor), ai cărei locuitori aroganți pretind că ei ar fi singurii reali, uzurpând dreptul lor de a exista”.
Călătoria inițiatică a naratorului continuă inevitabil tot pe tarâmul cărților, cu popasuri la câteva biblioteci bucureștene și mai ales la „Bibliotecă Centrală Universitară, vechiul palat al Fundaţiei Carol I, ars din temelii ulterior, la Revoluţie, în ajunul Crăciunului lui 1989, sub pretextul că ar fi ascuns «terorişti» (avusesem astfel încă o probă, dramatică, a puterii subversive a cărţilor)”. Într‑un asemenea univers se petrece o bună parte din călătorie, cu panoplia ei de gânduri, unele mai îndrăznețe ca altele. „De‑a lungul anilor şi al lecturilor, ajunsesem (era oare o blasfemie?) să mi‑L închipui pe Dumnezeu Însuşi sub forma unei Biblioteci fără început şi fără sfârşit – ea însăși un fel de carte sferică infinită, cu centrul peste tot şi circumferința nicăieri, cum zic misticii, invizibilă, dar reală, mai bine zis hiperreală, în a cărei virtualitate ar fi existat toate cuvintele tuturor limbilor posibile, toate textele vreodată concepute sau conceptibile, întreţesute într‑un hipertext infinit şi transcendent, identic cu Logosul Însuşi”. Tot printre cărți, cum altfel, apare și Fania. Și prin ea iubirea, totală și ireversibilă. Călătoria se va face de acum în doi.
Episodul dramatic al Revoluției din decembrie 1989 îi lasă cititorului o impresie foarte puternică. Libertatea se plătește scump. Libertatea este semnul sub care se desfășoară următorul segment al călătoriei inițiatice: soare, mare, zări mai apropiate sau mai îndepărtate, fericire absolută, umbrită doar vag de sentimentul că toate acestea nu pot fi decât un vis. Căci într‑o zi: „Am primit fără să mă mir vestea că Fania va intra în monahism. Am ajutat‑o să‑şi strângă puţinele lucruri personale şi am condus‑o la Gara de Nord. Mă rugase să n‑o însoţesc până la schitul aflat într‑o zonă izolată din Caraş‑Severin, pe lângă Cheile Nerei, unde călătorisem odată împreună”. Drumul de la bibliotecă la mănăstire pare firesc pentru Fania. Nu era Borges cel care își închipuia Paradisul ca pe o bibliotecă? Nu la fel de lin se așterne drumul naratorului. „Nu pusesem la îndoială nicio clipă ultimele ei cuvinte dinainte de a ne despărţi: O să mă rog mereu pentru tine. Ceea ce nu bănuisem erau consecinţele. Că nu mă mai puteam gândi la nimic altceva era de aşteptat. În fond ea fusese viaţa mea în ultimii zece ani”. Descrierea ritualului de călugărire al Faniei, punct de cotitură în text, este fascinant și emoționant: „Am urmărit cu încordare, dintr‑un colţ aflat în partea din spate a micului paraclis de lemn de la Nera, fiecare detaliu al slujbei. Iar când Fania – Fania mea –, îmbrăcată într‑o cămaşă albă, lungă până în podea, se întinse pe mochetă în faţa altarului, sub Pantocratorul din cupolă, cu faţa în jos şi braţele în formă de cruce, ca un mare trandafir alb, abia tăiat, am izbucnit în lacrimi. Am plâns tot timpul cât a durat cutremurătorul imn Braţele părinteşti şi m‑am gândit că şi eu, ca toţi ceilalţi, îmi irosisem viaţa în păcate”.
Titlul, Cartea Lucrurilor Neştiute…, îi apare naratorului în vis, mai întâi, ca o nălucire. Și mai apoi nălucirea se transformă în obsesie. Poate această parte a cărții mai mult decât oricare alta face din plin risipă de erudiție și mărturisesc că, citind‑o, am aflat destul de multe lucruri pe care le ignoram. Respingerea inițială a obsesiei care îl bântuie pe narator se transformă treptat într‑o acceptare nu lipsită de o anume plăcere: „În final am renunţat să mă mai opun bizarei vrăji. Fără să vreau, sau poate deliberat, m‑am lăsat urmărit de Cartea Lucrurilor Neştiute, exact la fel cum, în povestirea lui Borges, personajul e urmărit pretutindeni de Zahir. Resemnat, dar și cu o secretă voluptate”…
Prins în plasa speculațiilor, naratorul se lasă tentat de diverse formule posibile ale cărții, pe care le respinge însă rând pe rând: „Într‑un târziu mi‑am dat seama că nu voi putea duce la bun sfârşit această temă imposibilă, pe care mi‑o asumasem din mândrie, sau pentru a umple un gol, sau şi una, şi alta. Cartea era cu adevărat dincolo de cuvinte, informulabilă”. Firește, informulabilă până la un punct. Depășind acest punct și ajungând la iluminare, naratorul poate scrie pe drept cuvânt: „Am înţeles, cu o înţelegere mai presus de minte, că imposibilul hipertext pe care voisem să‑l scriu, Cartea Lucrurilor Neştiute…, era chiar lumea, Creaţia însăşi – o impronunţabilă Carte a Lucrurilor Tainice. Căci totul era, cu adevărat, taină”. Cea mai potrivită încheiere mi se par versurile lui Blaga: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/ şi‑ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister”.
■ Filolog, scriitor
Carmen Săndulescu
