Istorie – Documente – Politică

„Corectitudinea politică”

Sunt sub impresia proaspătă și penibilă a unor evenimente precum deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris și așa‑numitul Festival Untold de la Cluj‑Napoca, în timpul cărora s‑au petrecut lucruri de „nerostit” sau de „nepovestit”. Acestea sunt exemplele de conduită pe care autoritățile găsesc cu cale să le ofere tinerilor. De unde vin toate aceste sminteli prin care se dorește schimbarea lumii, a unei lumi care – de bine, de rău – a funcționat în mileniile din urmă? Ele nu vin în niciun caz din neant.

La universitățile cu renume din Europa Occidentală și la cele din Statele Unite – așa de dezunite acum – se predă în anii din urmă o materie numită Inclusion, pe românește „Incluziune”. În cadrul acestor cursuri, lectori foarte bine instruiți, de regulă și foarte tineri, vin cu toată dotarea modernă necesară și țin teoria „corectitudinii politice”. Ce va fiind aceasta nu este greu de descoperit.

Corectitudinea politică, asezonată cu multiculturalismul (scos în prim-plan ca o lozincă), a devenit instrumentul de politică cel mai activ pentru transformarea societății existente. Riscul este imens, fiindcă societatea nu este falită deocamdată. Corectitudinea politică pare să fie o invenție a stângii de la sfârșitul anilor 1960. Ea a ajuns să fie o tendință dominantă în mass‑media în anii 2000. Adepții ideii critică vehement civilizația occidentală, ceea ce este, până la un punct, explicabil. Oricare comunitate, de oriunde și de oricând, are tarele sale, știut fiind că perfecțiunea există doar în „utopii” și că ea este apanajul lui Dumnezeu. Lumea omenească rămâne supusă erorilor de tot felul. Pe de altă parte, civilizațiile au și ele viața lor, adică se nasc, cresc, se dezvoltă, au o perioadă de apogeu, apoi alunecă pe panta declinului și mor. „Moartea” aceasta a fost relativă până acum, din câte cunoaștem, sondând istoria: de fapt, civilizațiile „bătrâne” s‑au „topit” în alte civilizații, noi și viguroase, care au preluat mereu temelia de la primele. Când lumea greco‑romană întruchipată de Imperiul Roman „a obosit”, după un mileniu și un sfert de stat roman (753 î. Hr. – 476 d. Hr.), s‑au născut treptat noi popoare și state europene, clasificate de specialiști, în cea mai mare parte, în romanice, germanice și slave. Toate au preluat mai mult sau mai puțin din lumea cea veche, dar au venit cu infuzii noi, dinspre lumea „barbară”, adică dinspre migratorii care s‑au tot avântat dinspre Est spre Vest. Faptul s‑a petrecut, cu precădere, în mileniul întâi al erei creștine. Mixtura a dat o plămadă nouă în care, mai ales la romanici, a învins sub aspect cultural moștenirea romană. Aceasta, cu toate transformările suferite în timp, mai există încă. Dar este vorba despre o lume mult degradată față de baza ei, formată din clasicismul greco‑latin și din (iudeo‑)creștinism. Să ne amintim că nu demult, atunci când era gata făcută o consti­tuție europeană, unele țări clasice din Vest s‑au opus tocmai menționării bazelor Europei ca fiind clasicismul greco‑roman și creștinismul. Europa nu mai era ceea ce fusese. Cauza principală a metamorfozei este tot o migrațiune și, în linii mari, tot dinspre Est. Este vorba despre etnii orientale cu totul noi, animate de o religie nouă pentru Europa, islamul. Noutatea nu constă în nașterea recentă a acestor etnii de confesiune mahomedană (ele sunt civilizații și culturi vechi, impresionante, în Orientul Apropiat și Mijlociu, dar și în nordul Africii), ci în stabilirea lor definitivă în Europa. Asaltul islamic asupra Europei este vechi și a fost oprit de două ori: o dată în colțul sud‑vestic, în Peninsula Iberică, la 1492, și a doua oară în colțul sud‑estic, în Peninsula Balcanică, pe măsura supunerii „Omului bolnav” (adică Imperiul Otoman), în secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea. Luptele pentru oprirea invaziilor belicoase islamice au durat, deopotrivă în colțul sud‑vestic și în cel sud‑estic ale Europei, câte șapte‑opt secole nesincronizate, ci consecutive. De data aceasta nu mai este vorba de un asalt războinic, făcut prin forță, ci de unul pașnic, făcut pe temeiul unei legislații europene încurajatoare. Europa, după cum cred decidenții politici, nu se mai poate menține în sine și prin sine. Cum spuneam, „bătrânul continent” a obosit și are nevoie de „sânge” nou. Această infuzie vine, însă, cu schimbări radicale și ireversibile pentru vechea civilizație.

Deocamdată, nou-veniții sunt o minoritate sau mai multe minorități, dar ei cresc mereu în număr și pretenții. Inițial, ca orice oaspete într‑o casă primitoare, ei au fost de acord să respecte cutumele locale europene, să se adapteze treptat lor. Dar, tot treptat, au ajuns (acolo unde au format grupuri compacte) să‑și impună propriile tradiții și, mai ales, propriile credințe religioase. Unii s‑au naturalizat, dar nu în fond, ci în acte. Astfel că, azi, o parte tot mai importantă dintre europeni, dintre cetățenii țărilor europene, au dorința de a distruge, adesea în mod violent, vechea societate. Controlul este preluat de diverse minorități culturale sub pretextul corectitudinii politice. Inițial, noțiunea a apărut în Statele Unite, unde moștenirea europeană clasică era foarte firavă și unde amestecul etnic și rasial fusese de la început în firea lucrurilor. Dar și în Europa situația s‑a schimbat aproape concomitent cu Statele Unite. „Revoluția studențească” din 1968 a împins ferm politica europeană spre stânga și, adesea, spre stânga radicală. Atunci, aproape toți intelectualii francezi (și occidentali în general) – cei demni de luat în seamă – erau de stânga și adesea comuniști, fără să fi trăit vreodată comunismul. Studenții francezi au dezavuat în 1968 toată ordinea existentă, au distrus Sorbona, au dat cu tifla tuturor regulilor consacrate de funcționare a societății. Cei mai mulți intelectuali de peste tot, cu Moscova și statele comuniste în frunte, au aplaudat frenetic aceste fapte. Ideile revoluției studențești din 1968 se inspirau din gânditori radicali și de stânga, de la mai recentul Sigmund Freud (care punea sexul în prim‑planul vieții) până la bătrânul Karl Marx (care fetișiza lumea materială, proprietatea colectivă, familia socială, lupta de clasă). Marxismul condamna el însuși familia tradițională și predica, la început, sexul liber, considerând căsătoria „o reminiscență burgheză”. Crizele economice erau considerate binevenite, fiindcă grăbeau „moartea capitalismului” și „aduceau din nou în sânul omenirii egalitatea edenică”. Studenții au fost puternic influențați și de Școala (neomarxistă) de la Frankfurt (în frunte cu filosofi precum Adorno și Habermas), care respingea conceptele occidentale de bază și le înlocuia cu revoluția sexuală, cu ascensiunea feminismului și cu nediscriminarea rasială. Inspirați din teorii preluate de la Marx și centrate în jurul „societății fără clase”, acești filosofi erau în vogă printre ideologii tinerilor revoltați. Se considera că, în viitoarea revoluție comunistă, rolul proletariatului moleșit de compromisuri putea fi luat de studenți, de negrii din ghetouri, de marginalii anarhici și asociali și de oamenii veniți din țările lumii a treia, incomplet europenizați. „Rețeta 68” a fost preluată mai întâi de unii scriitori de nișă din SUA, care au provocat un protest împotriva „societății burgheze” și a moravurilor ei, de mișcarea Hippy, de luptătorii pentru drepturile civile ale populației de culoare, apoi de protestatarii contra războiului din Vietnam. „Revoluția” din anii 1960 și‑a lăsat amprentele asupra culturii europene prin „eliberarea sexuală”, prin postmodernism și, mai ales, prin revolta împotriva a tot ce simboliza „vechiul regim” (fără pornirea violentă din 1789, când s‑a folosit cam același limbaj). Locul stării a treia din 1789 și al muncitorilor din marxismul clasic a fost luat de femeile asuprite, de popoarele coloniale jefuite, de „verzi” (de apărătorii naturii poluate și distruse), de oamenii de culoare, de gay și de alți marginali. Până la urmă, corectitudinea politică devine o formă de marxism cultural, dar și economic. Muncitorii nu au acționat în unire universală, cum prevăzuse greșit Marx, ci s‑au alăturat (de silă, de bunăvoie) națiunilor lor în cele două războaie mondiale și în alte împrejurări. Vina a fost dată de neomarxiști pe „cultura și religia Occidentului”, care se cuveneau „deconstruite”, adică distruse și refăcute pe noi baze. În centrul noii ideologii, trebuiau să stea globalizarea, regionalizarea (fărâmițarea națiunilor) și orice concept care s‑ar fi opus ordinii vechi. Ca și la 1789, s‑au luat măsuri de desființare sau măcar de discreditare a creștinismului, cu rezultate notabile și de durată, observabile cu ochiul liber: biserici goale și închise, biserici devenite hale comerciale, malluri, magazii, săli de concerte rock, moschei; scandaluri sexuale augmentate pentru compromiterea bisericilor creștine; promovarea exacerbată a căsătoriilor gay; proclamarea „autodeterminării sexului”, preamărirea avortului, persecutarea familiei tradiționale. Se impune (prin politică de stat uneori) o nouă credință, fetișizată și fermă, în globalizare, în detrimentul patriotismului și al dragostei de propria națiune. Mai ales națiunile și statele naționale sunt demonizate, fiindcă ele ar fi declanșat și susținut războaiele în istorie. Unii au prevăzut și decrete de desființare a națiunilor, ca și cum acestea s‑ar fi creat tot prin decrete, prin decizii luate de sus.

Corectitudinea politică promovează un nou tip de cenzură, pornind de la cuvinte și ajungând la autori și curente ideologice prohibite. Unele universități au făcut „coduri lingvistice” speciale, interzicând termeni precum femeie, doamnă, domnișoară, negru, galben, familie cu tată‑bărbat și mamă‑femeie, surd, mut, orb, indian etc. Fardarea și înveșmântarea elegantă au fost condamnate, basmele au fost contrafăcute (purcelușii devin cățeluși, Albă ca Zăpada ajunge odioasă pentru că este „albă”, piticii sunt acceptați doar colorați, în filmele artistice nu pot juca doar actori albi etc.). Cei care nu sunt de acord cu extrema stângă sunt numiți fasciști, cum face azi Putin cu ucrainenii. „Anularea culturii” sau „cultura anulată” este o parte a corectitudinii politice. Tot trecutul trebuie adaptat noii religii dominante: cercetările, lucrările, cântecele, filmele, desenele animate, programele școlare etc. sunt obligate să excludă orice creație (sau părți ale ei) din trecut dacă nu corespunde noii grile. Unele creații neconforme, chiar dacă aparțin clasicilor, de la Dante la Shakespeare, pot fi și sunt contrafăcute, ca să fie pe linie. Corectitudinea politică devine un fel de înlocuitor al religiei într‑o lume dorită ca non‑religioasă. Această nouă revoluție acceptă toate stilurile de viață (inclusiv cele ce duc la extincția speciei umane); califică drept rasist, xenofob și sexist pe oricine condamnă egalizarea forțată a societății; îi declară anormali pe heterosexualii care nu laudă homosexualitatea; omogenizează în mod vulgar toate culturile și religiile, considerându‑le reziduuri ale istoriei. Și în Rusia sunt susținute oficial aceste realități, cu excepția homosexualității.

Din scurta prezentare rezumativă de mai sus se vede că valorile sunt complet răsturnate. În loc de adevăr, dreptate, libertate individuală și de grup, democrație, măreție, vitejie, frumusețe, putere, rațiune, noblețe, probitate, masculinitate, feminitate, dragoste curtenitoare, bine, frumos, muncă, educație etc., se promovează minoritățile impuse contra majorității, marginalizarea celor merituoși, ignorarea, relativizarea sau condamnarea conceptului de adevăr, deprecierea rolului științei, combaterea culturii tradiționale, de la Homer până la Malraux, amalgamarea sexelor, respingerea democrației și a meritocrației.

Societatea civilizată de până acum, născută și afirmată în Europa de la Renaștere încoace și răspândită în toată lumea de succes (mai întâi în Statele Unite, apoi în Canada, Australia, America Latină, Australia, Asia, Africa etc.), a funcționat pe baza democrației, a educației judicioase, a meritocrației și a cultului muncii. S‑a demonstrat, însă, că democrația nu poate fi impusă în societăți nepregătite pentru ea, în comunități cu structuri gentilice și tribale, cu legături de clan și cu morale premoderne. Tarele democrației au fost augmentate, puternic criticate și chiar condamnate. Cu toate acestea, un sistem de funcționare a societății mai bun decât democrația nu se cunoaște, iar democrația înseamnă impunerea voinței majorității în fața minorității (minorităților). Cum să se poată numit democratic un regim politic în care primarii, președinții de consilii județene, consilierii sunt aleși uneori și cu 10‑15% din numărul alegătorilor? Ce încredere poate avea comunitatea în acești oameni? Ce fel de legitimitate pot avea acești „aleși”? Iar ideologia corectitudinii politice promovează tocmai impunerea voinței minorităților în fața majorității. Dictaturile au eșuat, deoarece au impus (cu forța armelor uneori) coduri morale și legislative antisociale. Globalismul actual, dictat din medii cunoscute, tinde să facă respectate cu forța reguli ale unei elite nerecunoscute de mase și negenerate de ele. Lozincile anti‑istorie și anti‑cultură se ridică împotriva firii. Toate comunitățile și toate generațiile au avut un sentiment al istoriei și toate au prețuit anumite realizări culturale venite din trecut și validate de trecut. Ștergerea experienței trecutului s‑a mai încercat și s‑a împotmolit în neant. Timpul are trei dimensiuni, anume trecut, prezent și viitor, și niciuna dintre ele nu poate să fie eradicată prin voința unor oameni. La fel, adevărul și minciuna sunt noțiuni morale existente peste tot, de la babilonieni, sumerieni și egipteni încoace. Combaterea minciunii și impunerea adevărului au fost comandamente morale perene, în orice societate care a construit ceva, care a rămas în istorie. Preocuparea pentru adevăr – pentru adevărul omenește posibil – a generat studii și tratate ale tuturor marilor filosofi. Relativizarea fără limite a adevărului a fost încercată uneori și a marcat întotdeauna decadența comunităților care au permis și încurajat aceasta. Indicii (listele) cărților interzise au fost apanajul dictaturilor. De multe ori în istorie s‑au ars cărți și au fost spânzurați autori, dar fără rezultatul dorit de torționari. Adevărul a învins mereu și valorile au revenit la suprafață. Mulți termeni au fost interziși de‑a lungul timpului, dar aceasta nu a putut împiedica realitățile să funcționeze. Cuvintele noi, impuse, nu pot schimba realitățile pe care le denumesc. Realitățile rămân, indiferent cum le denumim. Prin anii 1970, dictatorul Ceaușescu și clica lui au vrut să‑i oblige pe români să adopte ca formulă universală de adresare termenul „tovarășe”, cu toate variantele, în locul vechii formule „domnule”. Nu s‑a întâmplat, însă, nimic. Ba, dimpotrivă, românii s‑au adresat mai abitir unul altuia cu „domnule”, „doamnă” și „domnișoară”. Înlocuirea naționalismului (în sens de ideologie a unor realități bazate pe națiuni, pe popoare, pe etnicitate) cu globalismul (uniformizarea forțată a tuturor oamenilor), în vederea progresului societății, este o iluzie. Egalitarismul a fost visul de aur al multor gânditori, de cel puțin două milenii și jumătate încoace. Ce frumos ar fi fost – ziceau ei – să fim toți egali și fericiți! Chiar și Biblia sugerează această vârstă de aur, edenică, de la începuturile omenirii. În lumea noastră însă – lume de „umbră și vis” – nu se poate așa ceva. Suntem din naștere diferiți, adică inegali. Predicarea egalității totale conduce la abstracția indivizilor umani. În această egalitate reînviată indivizii nu mai au loc și rost. Ei devin pioni tăcuți, fără educație, fără cultură, fără trecut și viitor, fără conștiință, fără puterea de a alege sau de a spune „nu”. Lozinca lor ar trebui să fie carpe diem, după reguli impuse de „elita conștientă”, ca în orice dictatură. Istoria ar trebui eradicată fiindcă ea oferă exemple, căi de conduită, evidențiază valori și dă soluții de viețuire, de conviețuire și de supraviețuire. Studiul istoriei ar arăta oricui ar vrea să știe că nu națiunile au declanșat și condus războaiele, ci anumite minorități impuse la guvernare prin minciună, fraudă și iluzie. Națiunile/ popoarele au fost carne de tun pentru guvernanți. Ele au fost trimise pe fronturi și decimate. Așadar, nu națiunile împiedică progresul omenirii. La fel, nu dragostea (lui Paris față de Elena), nu familia (Războiul celor Două Roze), nu credința (războaiele religioase), nu substanțele narcotice (războaiele opiului) etc. au declanșat și întreținut războaiele, ci anumiți oameni cu putere, anumite elite pervertite.

Scriitorii din trecut nu au cum să fie corectați sau interziși. Ei există în sine ca individualități de succes, ca „învățători ai omenirii”. Cum să se interzică „Neguțătorul din Veneția” fiindcă Shylock – personaj fictiv al lui Shakespeare – ar pune în lumină proastă o anumită etnie? Este de‑a dreptul aberant. Piesa în sine este o capodoperă și are valoare artistică de unicat. Morala unei epoci și a unei lumi poate să fie comentată, inclusiv în lumina concepțiilor actuale, dar fără accente de prezenteism. Legile și moravurile noastre nu au funcționat la 1600, iar Shakespeare a trăit atunci, la 1600, și s‑a împărtășit din acele valori ale lumii lui. „Corectarea” autorilor din trecut pe motiv că nu au gândit ca unii dintre noi, cei de astăzi, este o formă grosolană de cenzură.

Oamenii sunt entități individuale, dar și ființe sociale în același timp. Individul și societatea trebuie să existe într‑o coeziune armonioasă. În lume acționează legi ale naturii și legi sociale. Legile naturii nu pot să fie modificate după capriciile oamenilor, fiindcă se răzbună pe oameni. Firește că nu există popoare superioare și popoare inferioare, firește că discriminarea rasială, etnică, religioasă, sexuală, antisemitismul etc. sunt de condamnat și de eradicat. Totuși, alegerea sexului nu a fost niciodată la latitudinea individului sau a societății. Deviațiile sexuale au existat oricând și purtătorii lor au fost adesea pedepsiți, izolați, ostracizați. Lumea contemporană a decis, pe bună dreptate, să nu mai facă astfel de erori. Dar majoritatea oamenilor nu poate accepta fetișizarea acestor lucruri și impunerea lor deasupra normalității, obligarea tuturor nu numai să accepte deviațiile, ci să se integreze în ele.

Astfel, dictatura minorităților ajunge să domine multe laturi ale ideologiei americane și europene. Toate valorile Europei clasice par să fi eșuat. Și totuși, nu peste tot opinia publică acceptă „revoluția” aceasta. Încă mai sunt oameni care au trăit sub dictaturi de extremă dreaptă sau de extremă stângă și nu sunt dispuși să mai trăiască asemenea forme rușinoase de gestionare a comunității. Sunt țări europene și extraeuropene în care forțele conservatoare (în sens de păstrătoare a tradiției) câștigă teren. Sunt toate aceste forțe – catalogate de unii drept „naționaliste”, „fasciste”, „iliberale” – de condamnat? Conduc ele spre extincția civilizației noastre sau, dimpotrivă, o apără? „Incluziunea” tuturor într‑o comunitate este foarte bună ca propagandă, dar și ca mijloc de spargere a acelei comunități. Străinii veniți într‑o comunitate se includ singuri în aceasta, dacă nu depășesc un anumit număr și dacă doresc să facă acest lucru. Toate societățile libere de pe lumea asta au „înghițit” (în mod natural) mereu străini și s‑au primenit cu forțe noi, mai ales atunci când erau secătuite. Dar „incluziunea” unor mari mase compacte de străini în comunități limitate ca număr nu a avut alt rezultat decât disiparea acelor comunități și înlocuirea lor cu nou-veniții. Se poate întâmpla ca civilizația noastră europeană să fie gata să renunțe în acest moment la limbile, credințele, tradițiile, culturile ei în favoare altor limbi, credințe, tradiții și culturi. Dar atunci, noi și urmașii noștri imediați trebuie să acceptăm această nouă față, străină de clasicismul greco‑latin și de creștinism. Momentan, nu pare să fie unanimă această acceptare, iar impunerea sa cu forța decretelor și legilor, ca și cu forța armelor este aberantă.

O propagandă acerbă intoxică opinia publică cu lozinci și cu minciuni, iar societatea este educată cu zel ca să recepteze totul. „Educația” predicată este simplă și impune tabula rasa, adică ștergerea minții, ocolirea culturii generale, limitarea orizontului de cunoaștere și suprimarea capacității de a lua decizii. Sub masca anonimatului, prin mijloacele de difuzare în masă, „cohorte de imbecili” (Umberto Eco), care altădată vorbeau doar la cârciuma din sat, răspândesc urdori pe care mulți, lipsiți de orice cunoștințe de cultură generală, le cred și acționează în consecință. Oamenii onești se închid în sine de scârbă și de frică, nu înțeleg acest favoritism vulgar, valabil pentru anumiți minoritari, nu înțeleg înlocuirea meritului cu orientarea sexuală și culoarea pielii, nu pot accepta pedepsirea marilor spirite ale omenirii, nici profanarea statuilor, nici interzicerea cărților. Pescuitorii în ape tulburi găsesc astfel motive foarte serioase pentru ei sau pretexte ca să agite extremismul, să reînvie stafiile trecutului, de la rasism până la xenofobie. Totul pare demn de lumea fantastică a lui Orwell.

Primenirea lumii, decăderea unei civilizații sau ridicarea altei civilizații nu se fac prin decizii, decrete și legi, ci prin mersul firesc al lucrurilor. O societate, ca să existe și să funcționeze bine, are nevoie de educație serioasă pentru membrii ei, de ocrotirea sănătății lor, de muncă stăruitoare, de promovare în funcții pe bază de merit. Iar democrația trebuie să domnească în viața publică a unei astfel de societăți. Alt regim politic de succes, bazat pe altceva decât meritul și competența și decât munca (de exemplu pe culoarea pielii, pe orientarea sexuală, pe religie și confesiune etc.) nu există ca soluție de succes și nu a existat în istoria omenirii. Convingerea unora că răzbunarea și legea talionului pot compensa relele comise și pot asigura binele social este o iluzie și o eroare. Lumea se repară prin îndreptarea greșelilor și nu prin aplicarea lor în sens răsturnat. În aceasta constă forța moralei umane corecte, ilustrate în legi drepte. Dacă alterarea democrației verificate a condus la funcționarea deficitară a societății nu înseamnă că trebuie pervertită și mai mult democrația sau înlocuită cu un regim de forță. Oamenii au învățat să trăiască liberi și demni de‑a lungul timpului. Este de ajuns să aibă o elită educată, aleasă în chip democratic și destinată binelui comunității. Parafrazând, în loc de oameni politici, cu gândul doar la viitoarele alegeri, ar trebui să avem în frunte oameni de stat, cu gândul la viitorul țării, al lumii.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

Total 0 Votes
0

Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud‑Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno‑slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei). A elaborat, de asemenea, manuale şcolare alternative pentru liceu.

Cărţi: Instituţii medievale româneşti: Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991; Românii şi maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia I‑a (1996), ediţia a II‑a, revizuită şi adăugită, tradusă în l. engleză, Ed. Tribuna, Cluj‑Napoca, 2003, 290 p.; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII–XVI), 1998; Naţiunea română medievală: Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII–XVI, 1998; Românii şi România: O scurtă istorie, 1998 (tradusă în engleză, italiană, germană, spaniolă); Istoria, adevărul şi miturile.  Note de lectură. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, 391 p. (ed.II – 2014); Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), Dacia, Cluj‑Napoca, 2003, 338 p.; I Romeni e la Romania. Una breve storia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.+5 hărţi. [traducere şi note de Giuseppe Munarini]; Los Rumanos Y Rumania. Una breve historia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.; Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni, [ed. Ioan Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 296 p.; Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien ‑ Rumänisches Kulturinstitut, Cluj‑Napoca, 2005, 278 p. plus 6 hărţi; Istoria românilor, 2010; Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, 2012; „De manibus Vallacorum scismaticorum…” Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Editura Peter Lang, 2013; Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth‑Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, The Edwin Mellen Press, 2014 ş.a.

Titluri, diplome, medalii: Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (7 aprilie 2010); Ordinul de Onoare prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova (21 decembrie 2010); Premiul George Bariţiu al Academiei Române pentru lucrarea „Instituţii medievale româneşti”, Cluj, Ed. Dacia, (1991); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Românii şi România. O scurtă istorie”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române (1998); Premiul anual al revistei „Astra”, Braşov, pentru publicistică de specialitate (2008); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Istoria Transilvaniei”, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române (2010); Premiul de excelenţă al Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (2011); Premiul Media de Excelenţă, din partea ziarului „Gazeta de Cluj” (2011); Medalia Crucea Transilvană, cea mai înaltă distincţie a Arhiepiscopiei Clujului (2014); Comandor al Ordinului Militar de România (2014)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button