Sorana Mănăilescu: Domnule profesor Mihai Cosma, valoarea performanțelor se măsoară la sfârșit de an în premii. Vă propun să discutăm despre cele mai râvnite în lumea operei, supranumite Oscarurile Operei. Unde s‑a ținut anul acesta Gala și care concurenți au intrat în istorie?
Mihai Cosma: Oscarurile Operei (care au denumirea oficială International Opera Awards, după cum și cele de la Los Angeles se numesc de fapt Academy Awards, numele Oscar fiind doar denumirea populară) se acordă după modelul celor din industria filmului, pe bază de propuneri (lista lungă) și de nominalizări (lista scurtă). Oscarurile pentru Operă reprezintă premii extrem de prestigioase și de râvnite, deoarece, între altele, au și garanția unei corectitudini ireproșabile și a unei deschideri internaționale unice. Potrivit tradiției recente, instituția care câștigă premiul la categoria „Cea mai bună companie de operă” organizează anul următor Gala decernării premiilor. Prin urmare, Gala din acest an a avut loc la München, prestigioasa Bayerisches Staatsoper plecând anul trecut acasă cu acest trofeu. Juriul internațional (alcătuit din peste 50 de experți printre care, cu mândrie, mă număr și eu de mulți ani – singurul român din istoria acestui juriu, ba mai mult, singurul muzicolog din juriu) a acordat premii la circa 20 de categorii. Voi menționa în continuare doar câteva:
Cea mai bună cântăreață – carismatica soprană Lisette Oropesa, pe listă figurând și alte celebrități precum Anna Pirozzi, Alexandra Kurzak, Rosa Feola și Elsa Dreisig. Cel mai bun cântăreț a fost declarat tenorul Benjamin Bernheim, ceilalți nominalizați fiind bas‑baritonul Gerald Finley, singura voce gravă într‑un grup de tenori: Pene Pati, tenorul wagnerian Klaus Florian Vogt, francezul Cirylle Dubois, și americanul Jonathan Tetelmann. Trofeul pentru Cel mai bun regizor a fost cucerit de germanul Christoph Loy, care a semnat spectacole montate la Paris, Londra, Viena, Salzburg, Zürich, Geneva, Basel, München, Frankfurt, Berlin, Düsseldorf, Hamburg, Göteborg, Amsterdam, Bruxelles etc. etc., unul dintre cei mai prezenți realizatori de spectacole pe harta Europei. Premiul pentru Cel mai bun dirijor a revenit unei doamne, Simone Young, și ea cu o carieră extinsă și cu multe aprecieri din partea presei de specialitate. Premiul pentru tinere speranțe, intitulat Rising star, a fost împărțit anul acesta de un interpret și de o interpretă: Justin Austin & Arnheiður Eiríksdóttir (ex‑aequo). Premiul publicului, adică al cititorilor (acordat de revista Opera, la care sunt și eu corespondent), a revenit tenorului mexican‑american Arturo Chacón Cruz, care, în ciuda tinereții sale, are deja la activ peste 60 de roluri interpretate în întreaga lume. Poate cel mai râvnit trofeu, cel acordat pentru Cea mai bună companie de operă, a fost decernat anul acesta din nou unei instituții lirice germane, de data aceasta, Komische Oper din Berlin, adusă la un nivel de excepție pe perioada directoratului regizorului Barrie Kosky. Cel mai bun spectacol a fost considerat a fi dubleta Iphigénie en Aulide/ Iphigénie en Tauride, realizată în co‑producție de Festival d’Aix‑en‑Provence, Opéra National de Paris și Greek National Opera, în regia deținătorului Oscarului, Dmitri Tcherniakov, și sub bagheta Emanuellei Haim. Emoționantă a fost și oferirea Premiului pentru întreaga activitate (Lifetime achievement award) baritonului José van Dam.
Ce șanse credeți că avem să primim un Oscar în România?
România a fost reprezentată în ultimii ani nu de puține ori pe lista nominalizaților. Pentru a face și ultimul pas, adică efectiva cucerire a statuetei, mai avem nevoie de eforturi în direcția promovării și vizibilității, deocamdată prea puțini dintre colegii mei din juriu reușind să afle informații despre performanțele românilor, prin urmare nedorind să voteze fără să știe prea multe despre aceștia. În schimb, conaționalii noștri care trăiesc și activează în străinătate, ca invitați ai unor companii prestigioase, au bune șanse de a fi remarcați. Pe baritonul George Petean, cu adevărat un lider excepțional printre vocile cu acest timbru, l‑am propus în trecut și îl voi mai propune, pentru că, zic eu, este cu adevărat la nivelul cel mai înalt, specific laureaților Oscarurilor.
Dar mai putem vorbi și despre intersectări interesante între România și lumea de vis a premiilor. Baritonul Gerald Finley (nominalizat la Cel mai bun cântăreț), fără a fi român, datorează cariera sa actuală echipei de management condusă de compatrioata noastră, Maria Moț, a cărei companie cu sediul la Londra are pe listă pe unii dintre cei mai importanți artiști ai lumii. Cum se întâmpla, la un moment dat, cu compania lui Ioan Holender sau cu compania Luizei Petrov, care promovau în mod special cântăreții români. Am avut bucuria să vedem chiar anul acesta pe lista nominalizărilor la Cea mai bună solistă a anului numele sopranei românce Adela Zaharia (o mare realizare, titlul de „nominalizat” având el însuși o mare semnificație, la fel cum se consideră și în lumea filmului. Este suficient să menționez că inițial numărul de propuneri pe care le fac membrii juriului este de… 16.000 de nominalizări, la toate categoriile, anul acesta potențialii laureați reprezentând 27 de țări.
Apoi, Jose van Dam, interpretul premiat pentru întreaga activitate, spre satisfacția noastră, și‑a legat numele de rolul titular din Oedipe‑ul enescian, interpretat pe discul casei EMI realizat în Franța sub bagheta lui Lawrence Foster (și el legat de România prin multe conexiuni).
Mai mult, am datorat excelența Galei de decernare a premiilor din nou unei personalități care nu a ocolit România: Vladimir Jurowski, fostul director artistic al Festivalului „George Enescu” de la București, a condus de la pupitrul dirijoral întreaga Gală, având în față celebra orchestră bavareză care anul acesta a sărbătorit 5 secole de la înființare (!). Deci, am putea spune că există destule conexiuni între români și International Opera Awards, chiar dacă ele sunt, deocamdată, contextuale și nu explicite.
Invitat anul acesta al revistei noastre, dirijorul Jonathan Bloxham ne‑a vorbit despre rezidența la Lucerna, care a debutat cu o o spectaculoasă și experimentală montare a Boemei. În privința muzicii clasice, există două atitudini: actualizarea, sau, așa cum a susținut Paul Goodwin și în paginile revistei noastre, fidelitatea față de creația originară cu tot efortul arheologic presupus de acest ideal. Care atitudine vi se pare mai legitimă sau mai profitabilă pentru public?
Nu de legitimitate trebuie să ne preocupăm, ci de creativitate, dacă ar fi să răspund tranșant. Este clar că, după secole de noi și noi puneri în scenă ale acelorași titluri de operă, reluarea lor într‑o altă formulă conservatoare nu poate aduce plusvaloare pentru publicul zilelor noastre. La Operă vin spectatori de la teatru, de la film, obișnuiți să admire ideile, originalitatea expunerii lor, să descopere personalitatea regizorilor și conceptul, unghiul de abordare, viziunea acestora. Dacă spectacolul aduce emoție, dacă este valoros, pe nimeni nu cred că interesează că au fost folosite costume prea contemporane ori că decorurile și recuzita nu respectau obiectele și mobilierul istoric existent la data compunerii operei.
Din fericire, odată cu mandatul managerial al lui Răzvan Ioan Dincă la Opera Națională din București au pătruns pe piața românească și marii regizori de operă ai lumii, semnând montări de înalt nivel conceptual, ideatic, filosofic chiar, aliniindu‑ne și noi astfel la trendul mondial, care este, categoric, cel al „revizuirii” abordărilor „muzeale” în favoarea afirmării creativității regizorale și a obținerii unor emoții noi, proaspete, de impact. V‑aș da și un exemplu foarte recent: prima premieră din 2023 de la București a fost opera Oedipe de George Enescu, într‑o excepțională viziune scenică, totală (regie, costume, decoruri, light design), semnată de regizorul italian Stefano Poda, admirat pentru inventivitatea și ideile sale pe multe dintre marile scene ale lumii.
V‑aș ruga să vă referiți și la premiile Concursului Internațional „George Enescu” din acest an și la modul în care a fost valorizată opera marelui nostru compozitor.
Concursul Internațional „George Enescu”, ca și, în primul rând, Festivalul dedicat marelui compozitor, se impune tot mai hotărât pe lista (extrem de numeroasă) a concursurilor atractive. Beneficiind de o organizare bună, de jurii importante, oferind condiții generoase tinerilor participanți și premii consistente, concursul atrage mereu interpreți buni, din toate colțurile lumii. Le putem constata nivelul în etapele cu public și mai ale în finalele cu orchestră, adevărate turniruri ale excelenței. Din păcate, spre deosebire de primele ediții (derulate, culmea, în condiții de dictatură comunistă), românii se apropie tot mai greu de podium, ajungându‑se anul acesta la situația în care nu am avut niciun finalist la tradiționalele secțiuni vioară și pian, rămânând pe dinafară și la mai recentele secțiuni violoncel și compoziție.
Ar fi de tras un semnal de alarmă, cred, pentru că aici ajungem să constatăm o problemă sistemică, a cărei rezolvare nu poate fi speranța unor „accidente” venite din partea unor excepționali tineri muzicieni, care, exclusiv pe baza propriilor lor eforturi, se ridică până la înălțimea concurenței și ajung să obțină un premiu strict datorită lor și nimănui altcuiva. Pentru a reveni în elita mondială, este nevoie, după părerea mea, de eforturi conjugate, de o strategie la nivelul instituțiilor de învățământ ori al Ministerului Culturii, prin care talentele României să fie ajutate să se pregătească, să se perfecționeze, să răzbească.
Ce proiecte vor urma pentru muzicologul Mihai Cosma?
La nivel instituțional, una dintre cele mai pasionante activități din ultima vreme pentru mine este participarea ca delegat din partea României (mai corect spus din partea Radio România) în cadrul organizației mondiale Opera Europa, ale cărei reuniuni profesionale internaționale aduc la aceeași masă mari artiști, experții cei mai reputați, manageri, creatori și interpreți, rezultând fabuloase schimburi de idei și șansa unică a conectării cu tot ce este mai bun, mai nou, mai valoros în fenomenul teatral‑muzical european, american, din Extremul Orient ori din Australia. Deci, învăț, mă perfecționez, aflu lucruri noi care mă fascinează, primind aceste „lecții” de la cei mai buni în domeniu și venind acasă „cu temele făcute”, gata să împart aceste cunoștințe cu mediul românesc, pentru a scuti ridicolul efort de a descoperi din nou roata, atunci când poți, de fapt, să ceri un sfat și să sari peste etapa de cercetare, mergând deja la soluție, preluată de la cei mai respectați și inventivi oameni din sfera aceasta de activitate.
■ Muzicolog
Sorana Mănăilescu în dialog cu Mihai Cosma
