Atunci când vorbim de scepticism epistemologic, nu dorim să aderăm la genul de refuz al modelelor internaționale precum cel recent de la Ministerul Educației, care a blocat programul doctoral pentru șase luni, timp în care dorește să elaboreze un ghid al întocmirii tezei de doctorat. Bursele sunt plătite de stat pentru ca doctoranzii să nu scrie, amânându‑și drepturile ce derivă din titlu, deoarece nu are sens să faci eforturi dovedite apoi zadarnice la apariția „prețioaselor indicații”. Dacă românii doresc să‑și revadă universitățile în top, soluția nu este să se enclavizeze sau să asculte de foiletoniști care au nevoie de o jumătate de an pentru a produce un ghid, ci să urmeze modelul existent de discurs academic, inclusiv al tezei de doctorat, care este același de la Universitatea Harvard până la Universitatea din Tokio.
Ne referim la tendințele de schimbare adoptate după ce întrunesc consensul – o îmbinare de mobilitate, dar și de disciplină intelectuală care a generat splendida civilizație occidentală, unde revoluțiile au însemnat de obicei transformare mai curând decât invenție ab nihilo.
O nouă revoluție este anunțată, care, într‑o carte scrisă de un colectiv de filosofi cunoscuți ai momentului, este denumită The Speculative Turn – Revoluția speculativă –, editat de Levi Bryant, Nick Srnicek și Graham Harman (2011).
Se observă de mai bine de un deceniu o anume epuizare a potențialului inventiv și creator al matricei epistemice generate de postmodernism, care a însemnat impunerea de modele lingvistice și dominația fenomenologiei, concomitent cu punerea între paranteze a ontologiei. Din nou, înnoirea se face prin raportare la istoria ideilor. Se amintesc revoluțiile anterioare, a criticismul kantian, fenomenologiei heideggeriene și filosofiei derrideene a limbajului, prin care gânditorii au limitat domeniul realului la ceea ce este accesibil prin cunoaștere și limbaj. Cuvântul ființă este negat printr‑un X de Heidegger, care o reduce la Dasein – ceea ce este prezent pentru fiecare generație a umanității. Derrida a redus și el onticul la text, la ceea ce este prezent în limbaj, eul însuși fiind o poziție în discurs (eu sunt cel care spune eu), și fiind de fapt efectul lui.
Ce se propune acum, după criticism, fenomenologie și limbaj? Se pare, o revenire la ceea ce Kant a pus între paranteze ca fiind inaccesibil exercițiului critic: realitate, materie, metafizică – obiecte numenale, modele matematice ale lumilor posibile, raționalitate științifică (deși, dacă e vorba de principiul verificabilității, acesta exista și la Kant), adică acceptarea unei realități independente de gândire și umanitate. Raționamentul este o aplicare a principiului realității de natură să suspende voința de putere a lui Nietzsche sau principiul freudian al dorinței: „În timp ce actori non‑umani, cum ar fi germeni, modele meteorologice, atomi și munți, se raportează, evident, la lumea din jurul lor, același lucru este valabil și pentru Harry Potter, Fecioara Maria, democrații și halucinațiile. Tărâmurile corporale și imateriale sunt la fel de capabile să producă efecte asupra lumii.”
Mulțimea de resurse la care apelează Grupul de cercetare cibernetică a culturii (Cybernetic Culture Research Unit – CCRU), așa cum s‑a autodenumit, sunt extrem de eterogene, aceștia încercând să recompună, din fragmentele modernității târzii, întregul univers al umanității: futurism, tehnoștiință, filosofie, misticism, numerologie, teorie a complexității sau science-fiction. Titlul revistei lor lansate în 2006 este Collapse, care nu înseamnă prăbușire, ci colapsare, realizarea unei stări a funcției de undă a unui sistem. Predecesorii acestei mișcări sunt, după cum recunosc și editorii volumului, Deleuze and Guattari, colapsarea numindu‑se la ei teritorializare, coagularea unei noi faze culturale.
Holismul propus de Grupul CCRU seamănă cu eclectismul alexandrun, fiind specific finalului unei faze culturale. Epistemologic validate de fizica cuantică și logica polivalentă, viziunea grupului nu ni se pare o revoluție, cum a fost cea kantiană, ci mai curând o paradigmă transdisciplinară. Cu toate acestea, se simte efervescența unui nou început, ni se pare că se deschide o nouă epocă a libertății și imaginației, a elanului romantic, după un postmodernism a cărui teroare teoretică sau normativitate justifică eticheta pe care i‑a aplicat‑o criticul Gheorghe Grigurcu de „clasicism corupt”.
Un nou romantism, de la începuturile sale de naivitate mitică și sentimentală, amintind de Cântecele inocenței și experienței ale lui William Blake, întâlnim în poezia ieromonahului Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica (Elegii și alte poeme, Editura Ideea Europeană, 2024).
Volumul se deschide cu un grupaj de elegii precedate de un motto rilkean despre misiunea poetului de a emancipa ființa. Poetica lui Ignatie Grecu gravitează în jurul acestui motiv rilkean al făpturii care tinde spre rostire și cel blagian al grației care coboară, dăruind poetului har. Ca și la Blake, universul poetic emană din amintirile copilăriei inocente petrecute în natură, din care s‑a ridicat poetul matur, un pastoralist în sens superior, analog păstorului Iisus vorbind în parabole.
Creațiunea ca semnătură a divinității este un topos medieval (John of Salisbury), dar majoritatea metaforelor impresionează prin inventivitate și construcția metaforei, care, plecând de la asemănare reală, intră într‑un generator de sensuri figurative – flux baroc de asociații – ce o emancipează în final de orice dependență telurică. Dacă ieşirea soarelui „ca un mire din cămara nopţii” din prima elegie are conotațiile unei geneze cosmice (lumina fertilă a Bibliei, dar și lumina vederii ce apare cu un alai de lucruri), în vreme ce în cea de a doua, metafora centrală este secerișul, sfârșitul vegetației și al vieții.
Viața pe pământ nu este însă fetișizată, ci apare ca o rătăcire în ceața îndoielii și necunoașterii, din nou în stilul alegoric al bestiarului bizantin, în vreme ce moartea e contiuare a vieții întru spirit. Clocotul vieții a fost sublimat în memorie, iar viața sfârșește cu ridicarea sufletelor la cer.
Creația apleacă spre viață cumpăna entropiei lumii, poetul este, ca la Trakl, spiritul venit din altă parte pe pământ. Nu întâlnim o viziune panteistă, a omniprezenței spiritului în univers, ci o răscumpărare a lumii creaturale prin poezie, muzică , izvorâte din cupa în care se revarsă spiritul divin.
În Elegia a șaptea, cu titlu metopnimic, Aripi, apare o emblemă barocă a emancipării sufletului din materie. Bătaia aripilor ridică eul în tării, făcând să dipară pământul de sub tălpi. Figura de poet care creează o lume prin cuvinte apare, nu ca orgoliu al creatorului care imită divinitatea, ci ca slujbaș al divinității, un ales și un mesager: „ Ia alăuta și cântă”, sună porunca divină, – din nou un topos al poeziei religioase medievale. Imnul creațiunii narat într‑o creație a unui poet îndemnat să‑l cânte acompaniat de harpă este primul poem al literaturii anglo‑saxone.
Inspirate transferuri de sens aflăm în versuri care imită tehnica haiku a stanței emblematice: lebedele se înalță în zbor asemenea zăpezii întoarse la cer. Proliferarea barocă a imaginilor face să dispară obiectul concret în volute figurative: „Lumina/ Leneşă, ca o pisică,/ lumina s‑a culcat, / pe frunzele abia căzute/ sub pomi./ O adiere/ îi mângâie blana/ rece, pufoasă./ Toarce uşor/ Ghearele adânc înfipte în pământ/ ajung până la izvoarele/ care tresar/ nedescoperite încă”.
Flori și morminte, o asociere a vitalismului blagian, găsim și aici, însoțind trecerea senină în lumile de dincolo, natura oferind astfel o imagine a contrariilor împăcare într‑o conștiință vizionară. Cursul firii aduce a împăcare mai curând decât resemnare, în schimb intervenția omului poate fi devastatoare. Imaginea crengilor retezate ale unui cireș care continuă să înmugurească și să înflorească de parcă s‑ar hrăni cu o sevă divină e străbătută de un autentic fior patetic.
Tot în spiritul lui Blake și al lui Blaga este și îmbisericirea cerului și pământului în mici scene alegorice cu elemente din ritualul vieții duhovnicești și din Apocalipsa (Ierusalimul ceresc acoperit de nestemate), prin care așa cum e în cer e și pe pământ: „Îngerul paracliser/ Când se lasă noaptea/ şi‑n biserica slavei din cer/ începe vecernia,/ îngerul paracliser/ aprinde rând pe rând/ iscusit, fără grabă,/opaiţele mici ale stelelor.// Cu mare grijă/ şi foarte atent/ le‑aşează în sfeşnice înalte/ ca pe rubine/ şi sfinte smaragde/ încrustându‑le adânc în noapte/ precum un bijutier”.
Volumul se încheie cu un gen din slujba religioasă, Mărimuri, prin care sunt preamăriți sfinții. Creatia poetului este actul sau de sfințenie și întemeiere, de aceea imnul se răsucește autoreflexiv asupra cântărețului. Iar el, cel din urmă muritor, devine întâiul stătător al Cărții: „Bucură‑te că mi‑ai dăruit ziua pentru a te slăvi/ şi a te cânta/celui din urmă – mie”.
Prin puritatea gândului, claritatea (augustiniana claritas) rostirii și ceremonialul iubirii duhovnicești, poemele sunt imne ale bucuriei, într‑o tradiție ce merge de la Schiller la Ioan Alexandru. Se spune undeva că numai sufletul pur cunoaște bucuria. Unei lumi în care oamenii au fost siliți să devină, pe rând, securiști, mafioți sau cabaliști, iată că se predică inocența. Se simte totuși o intensă nevoie de înnoire a lumii, de schimbare către spiritualitate. Nu satisfactia victoriei într‑o darwiniană luptă pentru supraviețuire, ci puritatea gândului și libertatea conștiinței aduc adevărata bucurie. După decenii de istorie ticăloșită, crezul pare înduioșător de naiv. Dar dacă totuși este adevărat?
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
