După eliberarea Banatului de sub turci (1718), administraţia austriacă s‑a grăbit cu colonizarea Banatului montan în vederea aducerii de imigranţi pentru valorificarea resurselor naturale din această regiune. Astfel, spre deosebire de colonizările Banatului de şes cu colonişti din vestul Imperiului Romano‑German, Banatul montan a fost colonizat cu specialişti din domeniul industriei din zona landului Stiria (Steiermark), Boemia, Moravia şi Zips în Slovacia, fiind nevoie de specialişti din ramurile industriei grele, ale mineritului şi ale meseriaşilor boemi. Aceştia au vorbit alte graiuri – adică austro‑boeme, fiind de altă etnie decât cei stabiliţi în Banatul de câmpie.
În secolul XIX au venit în Banatul montan şi slovaci, cehi, italieni ş.a. S‑a impus limba germană vorbită în regiunile industriale şi ale mineritului.
Din 1718 până în 1778, Banatul a fost un domeniu al Coroanei habsburgice, fiind administrat direct din Viena prin administraţia locală din Timişoara, trecând apoi sub administraţia maghiară. Zăcămintele mineritului au fost duse şi transportate pe Dunăre la Viena, respectiv în zonele industriale austriece, pentru a fi prelucrate acolo. Dar şi la Reşita, Bocşa, Oţelul Roşu, Anina‑Steierdorf, Oraviţa, Moldova Nouă, Sasca ş.a. s‑au format centre siderurgice puternice şi de constructoare de maşini (locomotive), Banatul montan devenind o zonă industrială puternică. Oameni stabiliţi acolo şi‑au iubit noua patrie şi meseriile; datorită faptului că locurile lor de muncă au fost de aşa natură încât, prin comasarea lor, a evoluat repede un spirit comun, dezvoltându‑se cu timpul ideile social‑democrate.
Germanii din Banatul montan şi‑au păstrat de‑a lungul deceniilor obiceiurile şi datinile, fiind mândri de obârşia lor. Dacă ţăranii din câmpie s‑au interesat de treburile gospodăreşti ale câmpului şi de familiile lor, germanii din Banatul montan au căutat comunitatea – ceea ce i‑a unit şi mai mult, ceea ce persistă şi în prezent în rândurile lor, din păcate decimate şi ele.
La Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro‑Ungar, au fost stabilite frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Conform noii împărţiri a teritoriilor, două treimi (adică 18.945 km²) din Banatul istoric aparţin Regatului României, iar o treimi (9.307 km²) statului Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. O părticică foarte mică (217 km²) a rămas Ungariei.
Şvabii bănăţeni au salutat prin reperezentanţii lor trecerea parţială a Banatului în graniţele Regatului României, scăpând astfel de politica de naţionalizare etnică a guvernului maghiar. În felul acesta, o parte a șvabilor din Banat – adică cei din Banatul Românesc – și germanii din Banatul montan au devenit cetăţeni ai României.
Din nefericire, începând cu anul 1933, Germania nazistă s‑a amestecat tot mai mult în politica internă a României, încercând să‑i influenţeze pe șvabii bănăţeni și pe sașii ardeleni pentru a‑i atrage în armata nazistă. Într‑adevăr, mai ales generaţia tânără a fost înflăcărată de noua politică a Germaniei naziste sub conducerea lui Adolf Hitler. Mai puţin însă generaţia de mijloc, iar cei bătrâni au refuzat categoric politica şi influenţa Germaniei naziste. Din 1937 până în anii 1940, mulţi tineri s‑au înrolat în armata germană; astfel, în iunie 1940 a avut loc aşa‑numita acţiune a celor 1.000 de bărbaţi (1000‑Mann Aktion), conform căreia 1.060 de tineri din România au luat, ca voluntari, drumul spre Germania în vederea înrolării în armata nazistă. (A se vedea şi cartea lui Dușan Baiski, Război în Banat. Studii monografice, Editura Artpress, Timișoara, 2017.)
■ Scriitor, traducător, publicist
Hans Dama
