Sorin Dumitrescu, care expune ocazional cu membrii Prolog de‑a lungul anilor, duce cercetarea arhitecturii sacre ortodoxe într‑o direcție conceptuală personală și, simultan, sistematizează și teoretizează fenomenul artei contemporane care pornește de la stilistica bizantină sau care urmărește subiectele asociate sacrului. Între 1992 și 2002, prin programul curatorial al Galeriei Catacomba, el face o selecție a artiștilor care, în mod real, au un interes față de acest domeniu, care pot fi asociați corect cu sfera artei spirituale, și îi dă la o parte pe cei care folosesc abuziv și circumstanțial inventarul vizual creștin pentru a comenta realitatea imediată post‑revoluție. Subiectul arhitecturii sacre se nuanțează prin proiectele galeriei și apar, astfel, lucrări care pornesc de la conceptele de temenos, hierofanie, heterotopie, revelație, ritual, transsubstanțiere etc. În acest context apar și reprezentări tridimensionale cu extensie către sacru, adică obiecte și lucrări de sculptură ale unor artiști care fie lucrează în spirit iconoclast‑abstractizant, fie în cel arhaic sau primar, de factură paleocreștină.
Înainte de a vorbi despre Galeria Catacomba, este necesară o scurtă analiză a operei lui Sorin Dumitrescu, atât din punctul de vedere al creației artistice proprii, cât și din acela al textelor lui teoretice, care urmăresc o sistematizare a fenomenului artei contemporane de factură spirituală, dar și conceptualizarea acesteia în contextul dogmei ortodoxe. În textul introductiv al cărții Biserici, artistul mărturisește:
„Experierea bizantinității, nu doar ca obiect de studiu, ci și ca temă existențială a programului unei creații în act, și aceasta timp de peste două decenii, a produs o serie de axiome ireductibile ale căror sentințe pun altfel accentele asupra artei și stilului bizantin (…) Coerența acestui grupaj de sentințe iconologice s‑a constituit în timp. Acum două decenii, la începuturi, nu cunoșteam dumnezeiescul vertij al definițiilor teologice. Ignoranța mă împiedica să le practic, iar peste «butada arheologică» relatată mai sus am dat abia recent. Pe loc, cu destulă emoție, am realizat că vreme de 23 de ani, în timp ce alții se uitau la ce fac ca la operele de artă ale unui artist, eu nu făcusem decât să particip la construirea ruinei unui stil care îmi copleșise definitiv văzul și simțirea.” (Dumitrescu S., Biserici, 2007, pg. 22‑23)
Absolvent de pictură la clasa lui Corneliu Baba, cu o lucrare de diplomă (Moartea arlechinului) care amintește de tematica, dar și stilistica maestrului, în care se pot citi direcțiile viitoare de cercetare ale pictorului (aplatizarea volumelor, reducerea paletei de culori la monocromii telurice, esențializarea desenului până la structuri bizantine), Sorin Dumitrescu acaparează spațiul public cu discursul său aproape de sentință definitivă și se impune ca prezență culturală unică. Expoziția sa personală Hipersemne, Sala Dalles, 1979, are ecouri puternice în lumea artei, lucrările expuse situându‑se la limita subversivului, vorbind despre spiritualitate, nu neapărat creștină, ci și arhaică și universală, semne fundamentale, într‑un context în care cenzura comunistă era încă în plină forță.
În anii 1982 și 1983, el face și primele icoane, la îndemnul Părintelui Galeriu, cel care îi fusese recomandat ca duhovnic de către Nicolae Steinhardt (Dumitrescu S., Biserici, 2007, p. 24). Urmează, de‑a lungul timpului, o serie de studii de mari dimensiuni pentru pictura interioară a Mănăstirii Piatra Scrisă, niciodată concretizate, în care, folosind o paleta cromatică redusă la griuri și ocruri punctate sporadic de lumina foiței de aur, pictorul aduce stilistica bizantină în contemporaneitate, eliminând detaliile compoziționale redundante și tentația ornamentală. Textul devine plastică a lucrării, integrându‑se funcțional în aceasta, ca ornament pentru coloane modelate prin compuneri perspectivale geometrice. Caroiajul este lăsat parțial la vedere, iar în unele fragmente imaginea rămâne în mod intenționat la nivel de desen, griurile jucând rolul culorii. Simplificarea formei o regăsim și în chipurile sfinților și al lui Iisus, prin eliminarea tuturor detaliilor ce țin de plăcerea pensulației și de tentația modelajului iluzionist. Ulterior, studiile devin lucrări de sine stătătoare organizate în cicluri: Mâini, Chipuri, Sfinți etc. Pentru realizarea iconostasului de la Biserica Scala Coelli, în 1999, pictorul apelează la aceeași paletă cromatică limitată la ocru, sienna arsă, alb de tițian și negru, despre care Sorin Dumitrescu însuși declara:
„Bogăția restricționată a unei scări cromatice austere, care mizează nu pe diversitatea nuanțelor și tonurilor, ci pe ritmarea savantă și «înțelegător simțită» a doar câtorva amestecuri de culori, nu mai multe de opt, garantează, laolaltă cu noblețea aspectului general, o excepțională claritate teologică. Un iconostas excesiv colorat și prost armonizat, cum arată multe din cele fabricate astăzi, pune serios în dificultate lectura scrierii iconografice, preluarea fondului teologic încastrat în structura profundă a fiecărei icoane și a ansamblului. Nu trebuie niciodată uitat că, spre deosebire de celelalte arte frumoase, în arta icoanei frumusețea înseamnă claritate teologică.” (Dumitrescu S., Iconostasul român de la Scala Coeli, 2005, p. 54)
Demonstrația plastică a discursului său teologico‑artistic, despre ceea ce el numește pictură bizantină „arheologică”, o găsim explicit în lucrarea „Înger”, expusă permanent la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia, într‑un discurs curatorial specific, alături de frescele salvate de la Mănăstirea Văcărești. Se pot citi în această frescă de mari dimensiuni toate etapele generării ei, de la caroiaj și schiță până la imaginea finală în deplinătatea ei expresivă, dar și urmele degradării în timp, de data acesta asumate aprioric atât ca tip de expresivitate, cât și ca parte a discursului postmodern despre prezentul ruinat al artei bizantine, ca fatalitate istorică. O altă direcție a cercetării artistului în spațiul arhitecturii sacre este cel al Bisericilor, în care el iese din codul bidimensionalului, al picturii bisericești, și concepe discursuri plastice în medii diverse. Găsim studii felurite, de la arhitecturi convenționale, în care edificiul rămâne în aria canonică a arhitecturii ortodoxe, și până la forme esențializate, în care dispar elementele narative (ferestre, pictura exterioară, ușile, detaliile acoperișului etc.) pentru a face loc unei arhitecturi‑sculptură, purificată și minimalistă, în care accentul cade exclusiv pe volum și pe modelaj. În colecția Fundației Anastasia, Sorin Dumitrescu introduce și o serie de obiecte ready‑made, calapoade vechi de pălării și alte forme similare, pe care artistul le denumește arhetipuri anonime[1].Acestea, fără a fi lucrări de artă în adevăratul sens al cuvântului, căci le lipsește intenționalitatea autorului, deschid reflecția și dialogul despre educația privirii și despre percepția culturală modernă și contemporană și demonstrează, încă o dată, viziunea, pe de o parte, selectivă, pe de alta, integratoare pe care Sorin Dumitrescu o are asupra fenomenului artistic. Dar cel mai clar vedem acest lucru în programul Galeriei Catacomba, care timp de 10 ani, între 1992 și 2002, a funcționat ca galerie‑pilot a Muzeului Național de Artă al României, în subsolul Muzeului Colecțiilor.
Rolul Galeriei Catacomba a fost unul explicit, anume acela de a face diferența dintre arta cu o vocație spirituală reală și autentică și tot felul de abuzuri și de forme de impostură care foloseau pretextele artei spirituale sau creștine drept comentarii la evenimentele sângeroase din 1989. Se încerca, astfel, instituționalizarea și salubrizarea filonului artei spirituale, adunând la un loc artiști care aveau un real interes, deja dovedit în alte împrejurări, pentru această direcție. Au fost expuși aici artiști atât contemporani, cât și moderni, lucrările celor din urmă fiind folosite ca suport pentru contextualizarea istorică a fenomenului. Însă majoritatea expozițiilor Galeriei Catacomba s‑au concentrat pe artă contemporană, pictură, sculptură, grafică, dar au inclus și obiecte și instalații prin care se urmărea extinderea și ordonarea conceptului de artă cu miză spirituală. Selecția artiștilor care au expus în programele sale expoziționale se suprapune, într‑o anumită măsură, cu proiectele lui Paul Gherasim, și îi regăsim aici pe majoritatea membrilor din Andreescu și din gruparea de la Poiana Mărului și integral pe cei din Prolog, dar vedem și nume care vin din alte domenii de cercetare, în special din sculptură, care extind și completează scena artei contemporane în ceea ce privește această direcție.
Sorin Dumitrescu rămâne o voce remarcabilă și unică a culturii românești atât prin propria sa creație, cât și prin capacitatea sa remarcabilă de a identifica vectorii principali ai creației românești cu vocație spirituală și pe cei mai importanți reprezentanți ai acesteia.
Fragment din cartea Formă și spirit, Editura Tracus Arte, 2024
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Notă:
[1] A se vedea Sorin Dumitrescu – Catalogul Pinacotecii Fundației Anastasia, Ed. Fundația Anastasia, București, 2011, p. 508
Dalina Bădescu
