În cadrul Festivalului European al Spectacolului din luna decembrie a anului trecut, organizat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, pe scurt FEST‑FDR, au figurat pe afiș următoarele spectacole: Il Risveglio/Trezire de celebrul Pippo Delbono (Emilia Romana Teatro ERT/ Teatro Nazionale din Italia), Ochii mamei (Centrul de Teatru Educațional Replika), 10 lucruri pe care le‑am pierdut la Festivalul Mamaia (Teatrul de Stat din Constanța), Părinți (Teatrul „Metropolis”), Decalogul după Hess (Teatrul de Artă din București), Reconstituirea (Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova), Harta lui Elian (Teatrul „Gong” din Sibiu), Ierbar (Teatrul Național din Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”) și Absurdinia (premieră a teatrului gazdă. Cum se vede, calitate și diversitate din plin. Nu am reușit însă să vizionez, din păcate, decât ultimele două producții finale, prezentate în 19 și 20 decembrie: Ierbar, în regia lui Radu Afrim, și Absurdinia, în regia lui Gavriil Pinte. Recunosc că ambele au constituit pentru mine serioase repere de atracție. Nu mi‑a fost greu, de aceea, să mă detașez de năuceala pregătirilor de sărbători și să pornesc cu trenul către metropola bănățeană. Știam că spectacolul Ierbar este un must see și nu am încetat nicio clipă să sper că va veni momentul când voi reuși să‑l văd. Curiozitatea îmi era stârnită, pe de‑o parte, de decizia lui Radu Afrim de a conferi identitate scenică volumului de poeme Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu, cum, pe de altă parte, și de faptul că spectacolul la care mă refer a fost distins în 2023 la Gala UNITER cu premiul pentru „Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută”. Este adevărat, Afrim a oferit în serie, în special în ultimii ani, spectacole pe texte literare de scriitori români contemporani, poezie, proză etc., Câine cu om, câine fără om, Seaside Stories, La câțiva oameni distanță de tine etc., pe care le transcende nu neapărat în scenarii dramatice, asigurarea unui registru narativ coerent fiind un element firesc de pornire, ci în primul rând le transformă într‑o sursă de stări paradoxale de spectacol, puternic tensionate, capabile să individualizeze cu nerv și culoare personaje coexistând în inconștientul fiecăruia dintre noi. Idiomul particular de la care se revendică producțiile afrimiene, premisa lor scenică, indiferent de problematica și structura textului, este emoția ca vehicul ce implică deopotrivă simțurile și intelectul.
Constructul dramaturgic al Ierbar‑ului propune o viziune cu dublă deschidere: spre real și vis. Aceasta reactivează atât memoria personajelor, cât și un tip de energie erotică atavică, în ideea de reformulare a relațiilor dintre ele. Fără să ignore, într‑o anume măsură, siajul altor spectacole, Pasărea retro se izbește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte și Grand Hotel Pasărea Retro, rezultate din revizitarea coordonatelor temporale, trecut‑prezent, ale anilor ’70, ’80, impregnate de nostalgia umbrelor din amintiri, de sentimentul unei predestinări, Radu Afrim alocă în Ierbar „timpului care crește‑n urmă” o aură de taină, privește poezia atât de singulară a Simonei Popescu cu luciditate, cu ironie, cu delicatețe, dar mai ales o înscrie magic pe axa unui imaginar dezlănțuit, raportând‑o la căutări ale sinelui și contrapunându‑i o evadare magică din context: „acum când timpurile/ se redeschid/(Ai crezut că se închid?)/ a devenit totul un vast labirint/în care îți ești ție un fel de ghid”. Având o structură exclusiv poetică, o ridicată tensiune spirituală, discursul spectacologic se subordonează realității poeziei, conținând cel puțin trei niveluri. Remarcăm un prim nivel, senzorial, excelent evidențiat de scenografie, altul al „poveștii”, al întâmplărilor unor personaje, și un altul alegoric, edificat pe coexistența în trei ipostaze a timpului: timpul amintirii, timpul acțiunii plasat în prezent și timpul metaforic.
Decorul Irinei Moscu este gândit aproape ca un spațiu mitologic în care temporalitățile se întrepătrund. Scena devine o grădină, un topos plin de mister. Acțiunea e amplasată într‑un perimetru aparent realist, într‑o seră prin ai cărei pereți transparenți se întrevăd ambiguu contururile unei „lumi” vegetale exotice. O seră împrejmuită de tufe de stuf, ademenind și neliniștind întrucâtva, cu o potecă ce permite accesul printre diverse plante și soiuri de flori, întinzându‑se până în avanscenă, dominată în fundal de un perete‑ecran pe care sunt proiectate imagini cu protagoniștii filmați în natură, prelungind și completând armonios scenele pe „viu”. În estetica lui Radu Afrim, desigur, în actuala sa perioadă de creație, „interpunerea unor scene filmate în fluxul actelor scenice este un element” organic încorporat, nu ilustrativ, care permite „publicului să se desprindă, spre a nu se mai lăsa implicat”, „să se distanțeze”, în sensul că „distanțarea este sursa unei mari forțe emotive” în opinia Susanei Sontag. Reflectând asupra decorului, atmosferei spectacolului, sugestiv punctată de ilustrația muzicală, identificăm, în accepțiune protectoare, spațiul simbolic al unui „hortus conclusus”. Într‑un perimetru idilic, la adăpostul unui gard de păpuriș, cei doi parteneri în vârstă, cu nume de flori, își duc viața nu claustrându‑se, nu punându‑se la adăpost de ceilalți, ci continuându‑și, îndreptățit, existența în același loc de peste patruzeci de ani. Remarcam la Katalin Berekméri (Rόza) o remarcabilă știință a compoziției, haz, duioșie și plăcerea retoricii când interacționează cu partenerii. De exemplu, Alex Stoicescu (Darius Mureșan), puștiul orfan, cu o claie roșcovană, dinamic și cu farmec, se menține mereu în priză în dialog cu distinsa actriță. Rând pe rând, apoi, Staminia (Larisa Dobrin), Rebeca (Cristina Holtzli), Sora 1 (Loredana Dascălu), Sora 2 (Dana Pancu), Profa (Mihaela Mihai), Piticu (Luchian Pantea), Ea (Elena Purea), El (Theo Marton), Dia (Ale Țifrea) și Cameraman (Radu Anastas) populează, de la o secvență la alta, cu o faună de neuitat un spațiu oniric de o plastică pe cât de expresivă, pe atât de excentrică. Nicu Mihoc (Viorel), cu virtuozitatea unui mare artist, trece de la o stare la alta pe neobservate, întruchipând un personaj-cheie, asemănător lui Melchiade din Un veac de singurătate. Mostră de intersectări ale realului cu reveria, cu imagini plastice ce vor rămâne pe retină mult timp, Ierbar e un spectacol elaborat cu artă, cu o echipă artistică integrată perfect formulei regizorale.
Cu o carieră prestigioasă la activ, indisolubil legată de teatrul radiofonic, Gavriil Pinte, deținătorul funcției de regizor artistic în Redacția de Teatru a Societății Române de Radiodifuziune, inițiază de‑a lungul anilor proiecte, regizând piese de Shakespeare, Cehov, Ibsen, Beckett, Vișniec etc., care îl impun între creatorii importanți din domeniu. De asemenea, deși fără să agaseze, relativ rar, el simte nevoia să evadeze din aria ce l‑a consacrat, mărturisind programatic că ceea ce iubește cu deosebire este poezia și teatrul absurd, că „în materie de teatru, poezia este religia teatrului meu, iar o artă fără poezie nu e artă”. Poeți precum Cristian Popescu, Ioan S. Pop Iustinian Panța, Mircea Ivănescu, Constantin Abăluță, și nu numai, i‑au inspirat adeseori spectacole originale, fie că au avut loc în săli de teatru, fie în spații de o imprevizibilitate totală. Dintre realizările sale de notorietate, rămase cu majusculă în viața teatrală, amintesc Un tramvai numit Popescu, scenariu după biografia și poemele insolitului Cristian Popescu. Un spectacol livrat ca o călătorie teatrală, întâmplată în tramvaiul 26, cu premiera în București, care la vremea respectivă a constituit un veritabil eveniment, iar ulterior a fost preluat de Teatrul Național „Radu Stanca” și transplatant pe traseul Sibiu‑Rășinari. În fine, Absurdinia, nu fără să regret că spațiul nu‑mi îngăduie un comentariu mai exhaustiv, e un spectacol, menționează regizorul, „dedicat marelui absent Eugene Ionesco”, care reunește în demersul său dramaturgic patru texte, aparținând a patru autori ce alcătuiesc un careu de ași ai genului: Caragiale, Urmuz, Arghezi și Vișniec. Cred totuși că, în ceea ce privește scenariul, s‑a sărit prea ușor peste Gellu Naum, incontestabil perfect integrabil întregului atât ca formă de scriitură, cât și ca mod de a transcende realul în absurd și fantastic. În Absurdinia, Gavriil Pinte izbutește un spectacol rafinat, lucrat cu meticulozitate, un ceremonial în care nuanțele de interpretare ale unor personaje lipsite de psihologie, grefate pe fondul unei anecdotici ieșite din logica normalității, conlucrează cu merite egale cu detaliile scenografice la o formă de teatru nonrealistă. Decorul Roxanei Ionescu, aparent utilitar, cu miză pe funcționalitatea obiectuală, un fel de mecanism din lemn cu multe sertare, diferite ca dimensiuni, e completat de o pânză albă, folosită ingenios în postura de ecran, pe care sunt proiectate fotografiile autorilor, marcându-se astfel trecerea de la un text la altul. Echipa de actori, Bogdan Spiridon, Andrei Chifu, Cristian Szekeres, Laura Avarvari, Oana Ioviță și Darius Zet, evoluează, fără excepții, frenetic, cu naturalețe și ironie, conferind gesturilor și mimicii valoare de comunicare nonverbală de un efect surprinzător. Explorând temele circumscrise teatrului absurd, nonsensurile lumii, inutilitatea comunicării, alienarea și fragilitatea ființei umane, Gavriil Pinte creează un spectacol al iraționalului agresând estetic raționalul convențional.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
