În volumul Gândirea captivă, publicat în 1953, Czesław Miłosz, nobelizatul poet polonez, analizează modul cum „funcționează gândirea omului în democrațiile populare”. Îl interesează, ca problemă de fond cu precădere, poziționarea scriitorilor într‑un sistem de relații cu puterea, adesea dilematic și ambiguu, pornind de la ideea că emigrarea pentru unii este o soluție, pentru alții de neacceptat. Două sunt cauzele ce fac pentru un creator de literatură dificilă luarea unei decizii în această privință. Una este limba în care își gândește și scrie cărțile, iar o alta e cititorul, adică receptorul necesar operei, posesor al codului de înțelegere a unor tematici și estetici proprii unui mediu specific, nativ asumat, cu toate că în țările arondate ideologiei comuniste e radical deturnat de la adevărata sa semnificație. Miłosz și mulți alții, Mrožek (Polonia), Kundera (Cehoslovacia), Paul Goma (România), dacă e să exemplificăm concret cu câteva nume, dar nu fără a le adăuga și un număr semnificativ de ruși, aparțin categoriei de intelectuali care au ales exilul.
Desigur, scrierile lor, profund marcate de experiența din țările natale, reprezintă forme directe de a impune atenției realități sociale și politice de „acasă”, arătându‑le chipul real, care ar fi fost imposibil în alte împrejurări de a fi făcute publice. Există însă, citim în același cuvânt Din partea autorului, și acei scriitori ce au resimțit „ca pe o mare nefericire” faptul de a‑și pierde „patria”, preferând să înfrunte represiunile și să sfideze și conteste regimul totalitar din interior. De pildă, dramaturgul și activistul pentru drepturile omului, cehoslovacul Václav Havel, refuză să emigreze. El consideră că soluția pentru a înfiera și dezaproba asemenea „situații umane nu constă în a pleca”, ci în a le combate, opunând rezistență consecințelor nefaste pe care acestea le au, atât asupra societății în general, cât și a individului în particular. Havel scrie, printre altele, Audiența, Vernisajul și Protestul, o trilogie formată din piese într‑un singur act de o atitudine critică violentă. Pe de altă parte, nici la noi în țară lucrurile nu au stat altfel. Dimpotrivă, aș zice că cenzura s‑a manifestat, având în vedere de astă dată spectacolul, chiar mult mai draconic decât în Polonia. Sunt mărturii care atestă că până și cu o oră înainte de premiere se solicitau intervenții în text, tăieturi, eliminări de replici etc. Totdeauna reprezentațiile cu piese de Marin Sorescu, Teodor Mazilu, D.R. Popescu etc. au constituit în epocă pentru cenzori veritabile semnale de alarmă. Evident, de un atare tratament nu au fost scutite, la rândul lor, nici opere precum romanele lui Nicolae Breban, Animale bolnave și Bunavestire, ale lui Augustin Buzura, Fețele tăcerii și Orgolii, sau (iarăși) D.R. Popescu, Vânătoarea regală și Leul albastru etc., ca să mă refer la trei autori de prim‑plan ai genului, cărora li s‑a întârziat uneori apariția uneia sau alteia dintre cărți, fiind supuse la numeroase „ajustări”, iar alteori pur și simplu au fost retrase din librării. Cred că în contextul menționat, totuși, dramaturgii români, ca toți cei din Europa de Est, au fost mult mai expuși controlului de partid, întrucât regizorii le amplificau potențialul subversiv, folosindu‑se de limbaje diverse, alegorii, insinuări subtextuale, cu miză pe complicitatea spectatorului.
Sławomir Mrożek este inclus de Martin Esslin în studiul consacrat teatrului absurdului, alături de Samuel Beckett, Eugen Ionescu, Jean Genet etc., între dramaturgii importanți ai secolului XX. El investighează condiția umană „sprijinindu‑se pe o viziune asupra lumii care stabilește o opoziție între monstruosul deplin și banalul deplin”, cum observă Susan Sontag în Împotriva interpretării, atunci când comentează piesele lui Eugen Ionescu. Așadar, textele lui Mrożek, Emigranții, Tango, În largul mării, explorează conflictul dintre individ și societate. Autorul polonez contează pe o critică politică și socială a regimurilor totalitare, a ideologiilor acestora, radiografiază realitățile vieții în societățile opresive, polarizând multiplele fenomene pe care le genereză, extinzând asupra lor o satiră mușcătoare. Exemplific cu două motive: al exodului și al puterii. Cel al exodului, regăsit și în Emigranții, ca temă mrożekiană obsesivă, localizat pe axa timpului între atunci și acum, între comunism și democrație, cunoaște o dublă dimensiune: a istoriei, retrospectivă, și a prezentului, introspectivă. În Polonia, ca peste tot în țările Europei de Est, exodul, fuga indivizilor din țară din rațiuni politice, nu era, cum se justifică unul dintre cele două personaje din Emigranții, „spre ceva, ci de cineva”. Paradigma în perspectiva zilelor noastre, în ceea ce privește dezrădăcinarea de locul natal, este astăzi inversă: oamenii pleacă „spre” un rost, „spre” un trai mai bun, în condițiile unei globalizări economice. Și motivul puterii, pe aceeași metrică euclidiană, cunoaște transformări: de la mecanismul de control totalitar, evidențiind conflictele dintre individ și stat, la „putere” ca fenomen mult mai complex, care implică procesul de globalizare, mass‑media, social media, device‑uri tehnologice tot mai inteligente, forme și modalități de control sofisticat și dificil de identificat într‑un regim ce se dorește democrat.
Punând în scenă În largul mării la temperatura și sensibilitatea zilei, Felix Alexa scoate piesa lui Mrożek din perimetrul istoric când a fost scrisă și o citește prin analogie cu timpul prezent și propria experiență. Spectacolul În largul mării, Teatrul Național București, Sala Pictură, este apăsat conversativ, configurat pe realitatea ideatică a fiecărui personaj, cu un conflict ordonat pe coliziunile dintre cei trei protagoniști. Poetica spectacologică se revendică, atât tematic, cât și ca formă, ca scriitură, aparent din valori tradiționale, dovedind o exemplară știință a coordonării și gradării jocului actorilor, un rafinament stilistic ce de departe sare în ochi. Atent la detalii, regizorul urmărește definirea caracterului personajelor, ceea ce le particularizează, conjugând cu inteligență formula clasică de teatru, structurată pe text, cu lighting designul și ilustrația muzicală. Textul lui Mrożek este „mult mai incitant, periculos și acut decât atunci când a fost scris”, afirmă Felix Alexa în caietul-program, continuând apoi și mai explicit: „ne învârtim azi în jurul nuanțelor acestei acțiuni canibalice în toate sensurile”.
Între prima replică din În largul mării, „Mie mi‑e foame”, și ultima, „Tocmai de aceea”, trei naufragiați, aflați pe o plută în derivă pe mare, deci într‑o situație-limită, sunt forțați de împrejurări să decidă cine va fi sacrificat și mâncat de ceilalți doi pentru supraviețuire. Asistăm astfel la procesualizarea în suită a unor tactici de manipulare în confruntarea dintre personaje. Scenografia semnată de Ștefan Caragiu, fără să apeleze la un exces de elemente complementare, activează tensional concepția și viziunea regizorală. O cicloramă pe care este proiectat albastrul mării, în centrul căreia este plasată pluta, un mecanism ingenios cu mișcări de rotație, pe care se află un cufăr, câteva valize, sinistrații și mult, mult fum care configurează sugestiv imaginea de cadru marin. Deși nu participă direct la acțiune, marea devine personaj dominant, integrat în starea conflictuală a personajelor. Impresia lăsată e de succesiune de secvențe aproape picturale, amintind într‑o oarecare măsură de picturile suprarealiștilor, dar și de estetica lui Robert Wilson. Spre deosebire de creatorul american la care imaginile, efectul vizual, primează în detrimentul actorului, la Felix Alexa acesta este vioara întâi în procesul scenic. Interpreții principali, îmbrăcați în ținute white tie, costumele aparținând Lilianei Cenean, își concentrează interpretarea pe o încărcătură dramatică extremă a dialogului. Vorbesc nu din plăcerea retoricii, ci din nevoia de a se justifica și de a scăpa cu viață. Cine va sfârși dintre cei trei, aflați pe pluta în derivă, ca hrană pentru ceilalți doi? Ce strategii vor aborda fiecare? Și cine va avea puterea de decizie? Victoria Dicu în Naufragiatul gras e o apariție surprinzătoare, referențială, trimite la sculpturile artistului columbian Fernando Botero realizând un personaj neînduplecat, agresiv și lipsit de scrupule pentru a obține ceea ce își dorește, pentru a‑și impune, erijându‑se drept lider, prin autoritate voința. Șerban Pavlu, în Naufragiatul mijlociu, este și el la rândul său excelent. Reușește o prestație de virtuozitate. Cabotin, duplicitar, propune alegeri cu vot democratic, excelează însă în a manipula regulile în așa fel încât rezultatul să‑i fie favorabil. În fine, Emilian Mârnea (Naufragiatul slab) e reticent, constrâns psihologic la condiția de sacrificat, împins tot timpul în corzile ringului, trece de la agonie la extaz, nepărăsindu‑l iluzia că va deveni „erou”. Poștașul și Lacheul sunt, în accepțiunea conferită de dramaturg și regizor, personaje‑semne. Primul, ilustrând absurdul birocrației instituțiilor publice, e jucat de Eduard Cîrlan cu umor și insinuări ironice, în timp ce al doilea, interpretat de Andrei Finți, are autenticitate în rostirea replicilor, evidențiind cu farmec perpetuarea servilismului și conformismului într‑un caracter particular individualizat.
În largul mării, în regia lui Felix Alexa, este un spectacol metaforă, menținut permanent la tensiunea ridicată a unei consistente dispute, care contrapune materiei dramatice fațetele cotidianului.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
