Unul dintre cele mai importante și consecvente evenimente artistice din spațiul nostru are loc într‑un loc absolut imprevizibil, și anume pe dealul Dosul Gârciului, acolo unde, din 2008, se desfășoară anual ArtFORest, primul simpozion de land‑art din România, inițiat și curatoriat de Maxim Dumitraș. Aflat la marginea orașului Sângeorz‑Băi, dealul este un loc greu accesibil, ceea ce îl face cadru ideal pentru lucrările invitaților care au, în demersurile lor artistice, și o pronunțată dimensiune temporală. Lucrările realizate aici dobândesc, cumva, o adevărată viață autonomă, cresc, se dezvoltă și se modifică odată cu trecerea anilor, iar întregul proces este permanent monitorizat și documentat fotografic de Max Dumitraș. Acestea intră într‑un dialog organic cu mediul în care sunt create și amplasate și pe care îl comentează și îl reorganizează simbolic. Istoricul de artă Cosmin Năsui scrie în catalogul primei ediții a simpozionului:
Legat de tradiția și cultura arhaică, peisajul devine o formă de artă ce amestecă limbajul contemporan cu mijloacele de exprimare arhaice. (…) Timpul este un important factor artistic, motiv pentru care aproape toate lucrările sunt „work in progress” – pentru că mecanismele de exprimare implică coordonarea fenomenelor naturale în scopuri artistice. Așa se face că pâlcurile de mesteceni sunt dirijate într‑o orchestră de idei cu sevă și foșnete de frunze. (Năsui, 2008)
Conceptul fondator al simpozionului nu este, însă, unul militant, ecologist, ci unul mai degrabă o construcție poetico‑metafizică: schimbarea percepției asupra naturii, a formelor sălbatice și a celor tradiționale, dar și o reconsiderare a produsului cultural și a artei contemporane, în particular. Prezența arhaică a omului este rediscutată în contextul artei culte, instrumentele gospodărești, artefactele, arhitecturile primare și practicile sezoniere (uscatul păstăilor, al fânului etc.) devin subiecte de meditație artistică și de cercetare plastică, dar și punct de pornire pentru subtile intervenții în peisaj. Cu excepția lucrărilor din corten sau din piatră (granit, marmură), care marchează spațiul ca niște borne de hotar între realități, restul lucrărilor par a se detașa doar temporar de fundalul natural, prin forme care indică apariția unor evenimente noi, uneori surprinzătoare, dar în niciun caz nepotrivite sau abuzive. Labirinturi spiralate sau angulare din crengi și nuiele, care împrejmuiesc și delimitează, în pădure, spații misterioase, căpițe de fân antropomorfe ce păzesc dealul ca niște strămoși arhaici, cuiburi colorate ce apar răzleț printre copaci sau poteci‑gard suspendate care creează ritmuri vizuale noi, precum și pomi ce par că fac plecăciuni conturând porți către o altă dimensiune, toate par desprinse dintr‑un scenariu magic, dintr‑o altă realitate, una în care sacrul și profanul coexistă permanent.
Printre participanții la această construcție, unică și spectaculoasă, pe lângă Murivale, deja amintit, se numără: Nicolae Fleissig, Vasile Rață, Leonard Răchită, Emil Cassian Dumitraș, Bianca Boeriu, Napoleon Tiron, Florin Ciubotaru, Ștefan Pelmuș, Maria Balea, Mirela Trăistaru, Ion Barbu, Marilena Preda‑Sânc, Cristi Sida, Cosmin Păulescu etc. Deși diversitatea enormă a programelor artiștilor care au participat la ArtFORest risca să ducă la o aglomerare cacofonică a spațiului, demersul curatorial al lui Maxim Dumitraș a făcut ca rezultatul să fie unul coerent la nivelul discursului și în perfectă armonie cu spațiul natural. Iar acest lucru nu este deloc surprinzător, fiindcă și în creația proprie sculptorul are o privire integratoare, atât la nivelul înțelegerii formelor, cât și la acela al perceperii timpului, combinând tehnici, materiale și tematici arhaice cu o estetică la zi și cu o viziune contemporană extrem de rafinată.
Fără a folosi, practic și direct, elemente recuperate, Max Dumitraș utilizează, în mod firesc, meșteșuguri de cioplire și de tâmplărie tradiționale, integrându‑le, cu o măiestrie și cu o manualitate remarcabilă în numeroasele sale cicluri de lucrări, cum ar fi: Absențe încercuite, Locuire, Cathar, Deal‑vale, Păsări, Coloane, Verigi. Pavel Șușară scrie despre artist:
Manualitatea sa ieșită din comun și efervescența gândirii pe marginea formei fac din el un constructor, în ceea ce privește execuția, și un arhitect, în ceea ce privește concepția. Formele sale au, în permanență, o dublă funcțiune: una privește obiectul în sine, cu datele sale proprii de expresie și de comunicare, iar cealaltă plasează totul într‑un spațiu al comentariului, al reflexivității și al autoreflexivității. (…) Acest traseu ascensional, care purifică permanent discursul, care elimină materia până la limita suportabilității și care dă prevalență aerului și luminii în disputa lor cu plinul și cu opacitatea este, în afara oricărui dubiu, unul de factură mistico‑inițiatică. (Șușară, Sculptura, de la natură la sens, 2008, p. 13)
În seria de lucrări Absențe încercuite, artistul creează lucrări de reflexie asupra relației dintre conținut și formă, dintre interior și exterior, punând în discuție însăși natura separației dintre spații și realități. Această împrejmuire primordială, cercul magic trasat în jurul celui care caută protecție, devine subiectul Absențelor, sculptorul materializând semnul și astfel permanentizând sacrul. Avem de‑a face cu o arhitectură primară comprimată conceptual într‑o sculptură non‑referențială. Gândită în afara reperelor spațiale, lucrarea levitează deasupra orizontalei și se mișcă liber în spațiu, ca și când legile fizicii nu s‑ar fi instaurat încă în lume. Maxim Dumitraș lucrează mitic, în înțelesul primelor zile ale Facerii, atunci când apare ordinea în haos și când se separă întunericul de lumină și plinul de gol. Tema trecerii, sau a punții dintre stări, a coexistenței formei sensibile cu spiritul inefabil se reia în majoritatea ciclurilor sale artistice: Punți, Praguri, Veșmânt, Locuire. Chiar și atunci când subiectul este unul aparent figurativ (Adam și Eva, Horă de bărbați, Sufletul lui Iov, Pasăre), soluția pe care Max Dumitraș o găsește este cea în descendență brâncușiană, non‑discursivă, reprezentând forma prin funcție și prin simplificarea sintaxei. Cea mai evidentă relație cu tehnicile tradiționale de construire le regăsim în seria Locuire, acolo unde folosește nuiele împletite, lut și lemn pentru a crea arhitecturi simbolice destinate sufletului, adică funcției noastre contemplative, și nu corpului, adică utilităților practice și diurne. Formele rezultate se îndepărtează, de data aceasta, de rigoarea geometrică și de expresia minimalistă din alte cicluri, fiind o simbioză între rigiditatea materialului și organicitatea structurii, cea care urmează linii curbe și formează excrescențe cu texturi diferite, integrând și elemente ce aduc aminte de lumea vie.
Prins între două tentații la fel de puternice, aceea de a face din artă un elogiu al energiilor primare și al substanțelor ingenue și aceea de a raționaliza stihia și de a codifica amorful până la dobândirea unei vieți de sine stătătoare a formei, Maxim Dumitraș sfârșește, previzibil pentru temperamentele insațiabile și pentru caracterele neliniștite, prin a ceda amândurora. Astfel, discursul lui artistic devine unul integrator și totalizator, atât în ceea ce privește latura creatoare, morală și expresivă, cât și în aceea tehnică și materială. (Șușară, Maxim Dumitraș sau despre sculptura Zen, 2008, p. 127)
Iar această viziune integratoare se poate citi pe larg și în alt proiect major al artistului, unic în întreaga cultură română, și anume în Muzeul de Artă Comparată Sângeorz‑Băi, inaugurat în 2007, proiect despre care am vorbit pe larg în numerele anterioare ale revistei.
Bibliografie:
Năsui, C. (2008). „Instituția” Land‑Art. În M. d. Sângeorz‑Băi, ArtForest 2008. Sângeorz‑Băi: Muzeul de Artă Comparată – Sângeorz‑Băi.
Șușară, P. (2008). Maxim Dumitraș sau despre sculptura Zen. In M. Dumitraș, Sculptură: Maxim Dumitraș. Bistrița, Cluj‑Napoca: Ed. Charmides; Ed. Eikon.
Șușară, P. (2008). Sculptura, de la natură la sens. În M. Dumitraș, Sculptură: Maxim Dumitras. Bistrița, Cluj‑Napoca: Ed. Charmides; Ed. Eikon.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
