Vânătoarea de oameni mari
Aura Christi
■ Vânătoarea de oameni mari
■ Domnul Andrei Gabriel Pleşu are dreptate: „Lucrurile arată dur”. Doar că povestea cu tocătoarele mecanice şi tăiţeii pare a fi una de adormit naivii. La finele unei însemnări polemice, contondenta analistă Magda Ursache ne spune o povestioară de trezit adulţii: „Cea cu flăcăruia care se obrăzniceşte, sare din sobă pe masă şi dă foc la casă”, invocându-l altundeva pe Baudelaire care susţinea că naţiunile fac tot ce le stă în puteri ca să nimicească oamenii mari (adică dotaţi cu forţa şi prestigiul de a riposta la dezastrele ideologice). Românii „recenţi” – conchide Magda Ursache – cu siguranţă fac tot ce le stă în puteri ca să nu oprească vânătoarea de oameni mari. „Oamenii recenţi”, oportuniştii vremurilor noi exclud, aruncă, elimină, taie de pe listele lor negre, calomniază tot ce-i incomod, tot ce le ameninţă recunoaşterea tablei de valori noi.
■ Conform datelor furnizate de CNSAS, sub dictatură au făcut puşcărie 80 de scriitori. Colegul nostru, prozatorul Ion Lazu, creatorul şi realizatorul proiectului naţional Memorialul scriitorilor români – aprobat şi apoi dat uitării de conducerea USR, care, uimitor, nu deţine o listă a „victimelor captive, torturate, ucise” în anii totalitarismului bestial românesc – a întocmit o listă de 403 de scriitori întemniţaţi în timpul dictaturii, dintre care 53 au murit în puşcării. (Comunismul cu rele şi rele) Diferenţa dintre cifra furnizată de CNSAS – 80 – şi cea stabilită de Ion Lazu – 403 – vorbeşte de la sine. Prin urmare, în contextul în care – în perioada postcomunistă – bietului scriitor român i s-a creat o imagine de securist, turnător, beţiv, parazit social etc., e firesc să ne întrebăm: oare din ce motive – în iureşul războiului dus de dna Nagâţ – au fost „linşaţi” în piaţa publică atâţia scriitori nevinovaţi? Să fie o întâmplare? Să fie la mijloc o eroare de procedură? Să fie o succesiune de erori de procedură? Să fie oare o altă întâmplare faptul că nevinovaţii puşi la stâlpul infamiei – Adrian Marino, Mihai Botez, Mircea Iorgulescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Nicolae Balotă ş.a. – sunt vârfuri ale culturii române, a căror majoritate s-a opus făţiş regimului opresiv în acei ani feroce, conservând – prin opera lor care ar onora oricare dintre marile literaturi ale lumii – identitatea şi europenitatea culturii române atât în anii dictaturii, cât şi după 1990?
■ Într-un acces de – cum să-i spun?; scrânteală metafizică mi se pare impropriu – febră oportunistică, Mircea Cărtărescu îl gratulează pe kominternistul Volodia Tismăneanu cu sintagma „un Marcel Proust al comunismului românesc”, reuşind să stârnească surâsul condescendent al baronului Charlus şi al doamnei Guermantes. Fie că patriarhul postmodernismului abuzat politic corect a uitat ce este Proust, fie n-a ştiut niciodată sărmanul. Ce să te mire, când „stilistul distins al limbii române” – cum ni-l prezintă Wikipedia – Andrei Gabriel Pleşu, autorul volumului Minima moralia, pune virgulă între subiect şi predicat în ordinul prin care îi face cadou prietenului său, Gabriel Liiceanu, Editura Partidului Comunist Român, cu tot cu patrimoniul ei ultraconsistent? Nomenklatura – vorba polemistei ieşene – s-a primenit, pricopsindu-se din comercializarea infernului comunist, din spurcarea României şi a valorilor ei.
Prezumţia nevinovăţiei şi mecanismele dezinformării
Înainte să revenim la subiectul acestui capitol – Adrian Marino şi Viaţa unui om singur – vom întârzia niţel, în intenţia de a pricepe modul de funcţionare a mecanismelor dezinformării, dezvăluit de autorul volumului Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Gabriel Andreescu, incomodul analist, care a „contestat acuzaţiile de colaborare cu Securitatea ca poliţie politică aduse” şi unei alte victime CNSAS, Mircea Iorgulescu. Contestaţia, de fapt, a venit din două direcţii: Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi – un amplu studiu gabrielandreescian, publicat în România literară în două părţi, în februarie 2014. În zilele în care a apărut articolul andreescian, s-a pronunţat şi ÎCCJ, care a respins acţiunea de constatare a CNSAS, găsind-o pe bună dreptate neîntemeiată. E adevărat, precizează cercetătorul, e „o dreptate «târzie», sau «tardivă», cum au calificat-o unii comentatori”: noianele de acuzaţii de vechimea unui deceniu au afectat viaţa şi imaginea postumă a marelui critic literar. Puţini intelectuali îşi mai aduc aminte că punctul de pornire al acestora se află în „adresele din 2003 şi 2004 prin care preşedintele Colegiului CNSAS de atunci, Gheorghe Onişoru, îl anunţa pe Bujor Nedelcovici că identitatea informatorului cu nume conspirativ «Dorin» (respectiv «Mirel») ar fi Mircea Iorgulescu”. Ştirea a făcut înconjurul lumii, „cel puţin în lumea culturală” şi „a fost amplificată de polemicile stârnite de acuzaţii, apoi prin preluarea entuziastă a acţiunii de constatare a colaborării a CNSAS în 2009”. Pornind de la cazul Iorgulescu, cercetătorul Gabriel Andreescu constată faptul că „ceva asemănător s-a întâmplat” şi cu Ştefan Aug. Doinaş, straniu, „tot în 2003, la un an după moartea poetului”. În cazul Marino, acuzaţia a fost făcută publică de M. Dinescu la cinci ani după moartea cărturarului.
De circa un deceniu urmărim pe scena socială românească un fel de film horror, cu victime pe bandă rulantă ale procurorilor lumii culturale şi ale CNSAS, scenariul devenind mai de fiecare dată previzibil. Nu se poate face abstracţie de faptul că nu rareori se calcă articolul constituţional ce vizează prezumţia de nevinovăţie – Art. 23, Alin. 11 din Constituţia României – în condiţiile în care „prezumţia de nevinovăţie este fundamentală într-o societate civilizată”. Adesea lipseşte înţelepciunea de a fi rezervat sau de a pune la îndoială o informaţie. A respecta legea este, desigur, o datorie şi e limpede că „CNSAS are obligaţia să o respecte la rândul lui”, dar „întrucât nu au făcut-o, unii angajaţi ai Consiliului au contribuit la nefastul proces de necrofagie care domină viaţa culturală după adoptarea legii deconspirării”.
„Implicarea unor angajaţi ai CNSAS în campanii de acuzaţii”
CNSAS şi câţiva intelectuali publici – erijaţi în procurori ai naţiei literare – se află în epicentrul acţiunii şi în cazul Doinaş: poetul Adrian Păunescu „a primit de la CNSAS un document care îl declara pe Doinaş informator”. În acelaşi studiu semnat de Gabriel Andreescu, din care cităm – Greşeli ale CNSAS care au făcut victime. Cazul Ştefan Aug. Doinaş (Contemporanul, nr. 4/ 2014) – contestatarul făţiş al dictatorului Ceauşescu remarcă nu fără subtilitate „faptul că eticheta fusese pusă de Păunescu din înalta poziţie căpătată după o carieră politică nu mai puţin jenantă decât cea de promotor al cultului personalităţii” şi „a produs pe moment mefienţă faţă de cele afirmate”. Cu toate acestea, „acuzaţiile au revenit curând, de această dată din interiorul CNSAS” – instituţie al cărei colegiu decidea prin vot, în urma rezultatelor investigaţiilor făcute, asupra calităţii de informator sau colaborator a cuiva anume, instanţa urmând să confirme sau să infirme decizia CNSAS. Adrian Păunescu primise o adresă din partea CNSAS, semnată de preşedintele acestei instituţii. Or, conchide Gabriel Andreescu „adresele trimise petenţilor nu au fost supuse acestor proceduri. Directoarea Direcţiei de Investigaţii [Germina Nagâţ] transmitea preşedintelui CNSAS materialele de arhivă şi opinia sa, iar ultimul semna documentul care urma să facă rapid înconjurul lumii jurnalistice şi literare: am găsit încă o persoană odioasă”. Pe cale de consecinţă, „adresele CNSAS-ului care vorbeau despre «identitatea informatorului» fără o decizie statutară a Colegiului au încălcat legislaţia deconspirării”. Mesajul transmis petenţilor „nu putea fi stabilit decât prin derularea procedurilor legale complete”: investigaţia CNSAS, votul în cadrul colegiului CNSAS, decizia instanţei. Ceea ce s-a întâmplat în realitate – practica propriu-zisă – „a reflectat confuzia aparatului şi conducerii CNSAS: dacă cineva a vorbit cu un ofiţer, sau doar apare că a vorbit, şi i s-a dat un nume conspirativ, înseamnă că cel în cauză a făcut poliţie politică. Ar fi fost deci un instrument al Securităţii”. „Din adresă în adresă, mentalitatea a fost transmisă opiniei publice şi a făcut victime pe bandă rulantă”, mentalitatea respectivă răspândindu-se la scară naţională şi amplificând confuzia, transformată – în absenţa unei decizii definitive a instanţei judecătoreşti – în certitudine în condiţiile în care, bineînţeles, a vorbi în timpul unei anchete cu un ofiţer de securitate nu înseamnă a fi colaborator, nici „a contribui cu informaţii într-un dosar personal nu este acelaşi lucru cu a fi informator” (cazul Nicolae Breban, la care vom reveni în capitolul următor). S-a produs, aşadar, o eroare de procedură, iar implicaţiile acesteia – susţine argumentat G. Andreescu – se văd în cazul lui Mircea Iorgulescu, aşa cum s-au văzut – cu diferenţe evidente – în cazul Marino, analizat în detaliu de acelaşi intelectual incomod: „În 2003 şi 2004, CNSAS a comunicat că literatul este informator, deşi Colegiul nu votase nici o hotărâre în acest sens. CNSAS a repetat calificativul în anul 2009 prin acţiunea de constatare. Dar în 2014, ICCJ a anulat acţiunea Consiliului. Prin hotărâre juridică, aprecierea că Mircea Iorgulescu ar fi fost informator în sensul legii a fost infirmată”.
Lucrurile sunt ceva mai complicate. „Inocularea ilegitimă a ideii că unele persoane sunt informatori, întrucât apar cu nume conspirative, prin adrese trimise solicitanţilor” constituie „doar o faţetă a situaţiei”. Cealaltă, de o gravitate evidentă, „a constat în implicarea directă a unor angajaţi ai CNSAS în campanii de acuzaţii”, precum şi în susţinerea acestor campanii de unii intelectuali publici, după cum s-a văzut şi în cazul Adrian Marino, „o acţiune grea prin consecinţe” avându-l ca ţintă pe marele poet Ştefan Aug. Doinaş. Astfel, „după declaraţiile lui Adrian Păunescu, pe 26 noiembrie 2003, la Clubul Prometheus, în seria Întâlnirilor României literare, Nicolae Manolescu a moderat o întâlnire unde câţiva membri ai Colegiului CNSAS au insistat să-i pună lui Ştefan Aug. Doinaş eticheta de turnător”. Gabriel Andreescu dă câteva citate ample din Mircea Dinescu: „Pentru Doinaş, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui”; „Reperul moral, vechiul dumneavoastră prieten şi al meu, turna din gros pe colegii lui”; „Unul din turnători era şi Ştefan Augustin Doinaş”. Andrei Pleşu a insistat asupra acuzaţiei, repetând „cuvântul stigmatizator”: „A existat un fel de lume, un tip de univers în care Doinaş făcea turnătorii”. Horia Roman Patapievici „a dat verdictul în termenii legii”: „A fost colaborator”. Dar a recurs la limbajul nuanţei: „Dar şi teribil de agresat de urmăririle Securităţii”. „Eseistul a dat citire unui document «destul de dramatic», referatul unui ofiţer care susţinea că Doinaş ar fi furnizat «materiale de valoare în care au fost prezentate unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor: Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu. În 1961 Ion Negoiţescu a fost arestat»”.
Cele întâmplate la invocata Întâlnire a României literare se circumscriu – în opinia disidentului Gabriel Andreescu – „infracţiunii cu aplomb”, căci este indubitabil faptul că „pentru opinia publică, declaraţiile acuzatoare aveau greutate datorită faptului că proveneau de la o instituţie cu atribuţii în gestionarea arhivei Securităţii”: CNSAS, reprezentată la acea întâlnire moderată de N. Manolescu de dnii Pleşu, Dinescu şi Patapievici. Or, e limpede că „afirmaţiile despre «turnătoriile» lui Doinaş puteau fi «adevăr» doar după stabilirea naturii lor prin procedurile dictate de lege”.
Calomnia prin omisiune. Clubul Prometheus
Luând în colimator dosarul unui fost deţinut, G. Andreescu recurge la o serie de nuanţe de bun-simţ, de care unii procurori culturali uită sau se prefac că nu înţeleg despre ce este vorba, ca bunăoară detaliul conform căruia „unele din declaraţiile lui Doinaş erau exonerate (cele din anchete, angajamentul în condiţii de detenţie), ori s-ar fi putut dovedi fals atribuite prin raportare la ansamblul documentelor”. Şi mai e un amănunt imposibil de trecut cu vederea: calomnia prin omisiune: „În referatul citat de Patapievici unde lt. Ionescu făcea referiri la arestarea lui Haralambie Grămescu şi a lui Ion Negoiţescu, acesta enumerase «contribuţiile» lui Doinaş pentru ca superiorii să accepte reintegrarea poetului în viaţa literară. Patapievici nu a citit însă celor prezenţi adnotarea atât de relevantă a Şefului Direcţiei, col. N. Budişteanu, care adăugase cu creionul pe referat: «Nu sunt de acord. Consider că lt. Ionescu Ştefan nu cunoaşte suficient întreaga istorie a acestui agent dacă poate să-l caracterizeze ca sincer şi obiectiv»”. Oare din ce motive dl Patapievici a omis adnotarea colonelului de securitate N. Budişteanu, adnotare care, de bună seamă, îl apăra pe marele poet? Din ce motive s-au repezit să-l calomnieze pe fostul deţinut Ştefan Aug. Doinaş dnii Dinescu, Pleşu, Patapievici? Ce interese îi mână în aceste campanii de lapidare publică a unor personalităţi de marcă ale culturii române?
Asistăm la o situaţie inacceptabilă: „Bârfind în public pe marginea dosarelor lui Doinaş, cei patru membri ai Colegiului CNSAS încălcau prevederi ale legii pentru care pedeapsa era cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Autorii nu au ajuns în spatele gratiilor, ci au fost aplaudaţi, iar campania de denaturare a personalităţii poetului, în care episodul de la Clubul Prometheus a jucat un rol cheie continuă şi astăzi” inclusiv prin cartea Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, semnată de George Neagoe, apărută la Editura Cartea Românească în anul 2013, elogiată în presa literară şi nominalizată la câteva premii: Premiul revistei Observator cultural, Gala Tânărului scriitor etc. Volumul calomniator la adresa marelui poet reprezintă o versiune revăzută a tezei de doctorat a junelui cu autoritate de ieri după-amiaza, teză elaborată sub îndrumarea dlui N. Manolescu. „Răul a fost făcut în principal atunci, în 2003, prin acuzaţiile venite din interiorul CNSAS, contrare obligaţiilor la confidenţialitate, susţine Gabriel Andreescu. Crearea de informatori prin «bârfa» membrilor Colegiului s-a desfăşurat fără nici o încercare oficială de a pune capăt acestei activităţi în sfidarea legii”.
„Bârfa” angajaţilor din vârful CNSAS a avut un impact social şi mediatic greu de neglijat. Unul dintre exemple îl ilustrează revista Apostrof (nr. 2/ 2014), care publică un text al criticului Gelu Ionescu, intitulat Cazul Doinaş. În primii timpi, acuzaţiile referitoare la Doinaş i-au produs, spune Gabriel Andreescu, perplexitate. Or, afirmă criticul astăzi, „dacă nu mi-ar fi spus-o chiar Horia Patapievici, aş fi putut crede, fără nici o precauţie, că e o calomnie”. „Venind de la un membru al Colegiului, alegaţiile, iată, au convins. Dezvăluiri asupra propagării de zvonuri de către membri ai Colegiului şi Direcţiei de Investigaţii apar însă rar. În câteva cazuri, putem bănui autorii. Este desigur transparent pentru cunoscători cu cine a vorbit Vladimir Tismăneanu «pe linia CNSAS», acea persoană «specializată în cercetarea dosarelor de informatori», meritând preţuirea lui «pentru onestitate şi competenţă», care l-a asigurat că Adrian Marino era informator. Este aceeaşi persoană care, alături de un alt specialist în arhive, îl asigura pe Dorin Tudoran că tot colaborator a fost şi fostul disident Mihai Botez”.
La acele cuvinte mari, vehiculate de Vladimir Tismăneanu – onestitate şi competenţă – în timpul unei dezbateri al cărui absent a fost Mircea Dinescu, Andrei Pleşu mai adaugă tenacitatea, rezistența nervoasă, răbdarea, combativitatea. Dezbaterea a avut loc la sediul Grupului de Dialog Social în data de 26 februarie 2014 şi s-a intitulat Deconspirarea securităţii; printre participanţii-vorbitori s-au aflat Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu ş.a. Magda Cârneci, preşedintă a GDS şi a PEN Club România, a anunţat asistenţa că premiile GDS au fost înfiinţate în 1994 şi că acestea au fost acordate „unor personalități publice cunoscute, mai ales pentru atitudinea civică pe care o au în spațiul public, dincolo de valoarea lor profesională evidentă”. De-a lungul anilor premiul respectiv a fost decernat unor personalități ca de pildă Mihai Şora, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Andrei Pleșu, Raed Arafat, Dan Tăpălagă etc. Premiul GDS pe anul 2013 i-a fost acordat, straniu, dnei Germina Nagâţ, directorul Direcţiei de Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care – scrie Gabriel Andreescu – „transmitea preşedintelui CNSAS materialele de arhivă şi opinia sa, iar ultimul semna documentul care urma să facă rapid înconjurul lumii jurnalistice şi literare: am găsit încă o persoană odioasă”; „adresele CNSAS-ului care vorbeau despre «identitatea informatorului» fără o decizie statutară a Colegiului au încălcat legislaţia deconspirării”. Nu înţeleg: dna G. Nagâţ, directorul Direcţiei de Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, încalcă legislaţia deconspirării, iar GDS o premiază, aducând-o în rândul „unor personalități publice cunoscute, mai ales pentru atitudinea civică pe care o au în spațiul public, dincolo de valoarea lor profesională evidentă”? Adică în vecinătatea unor premiaţi precum: Mihai Şora, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Raed Arafat? Mai e nevoie să explic de ce? Autoarea volumului Comunismul cu rele şi rele se întreabă: „Nu se practică şi acum autismul etic mai ales în GDS?” Şi răspunde ironic: „Ba bine că nu”. Iar Theodor Codreanu ne aminteşte că GDS este „gruparea care a preluat cu maximă fidelitate doctrina est-etică a parizienilor, în care kominternismul reşapat a găsit o adevărată mană cerească, coroborată cu politically correct”. Grupul respectiv e sprijinit, între alţii, şi de George Soros, „ideologul perestroikăi gorbacioviste”; Pentru o transformare a sistemului sovietic este un volum semnat de magnat, tradus şi publicat în 1990 „nu întâmplător” la Editura Humanitas – numele fostei Edituri PCR, conduse în libertate de Gabriel Liiceanu. Să te mai uimească faptul că în post-comunism „vechiul bicefalism de sub dictatură a reizbucnit şi în sânul scriitorimii cu o violenţă incredibilă”? Să spunem şi cine l-a provocat, susţinut şi alimentat constant?
Andrei Oişteanu a citit motivaţia, pe care o reproducem fără comentarii: „Premiul GDS pe 2013 se acordă doamnei Germina Nagâț, director al Direcției de Investigații din cadrul CNSAS, pentru devotamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din păcate simțite) și a consolidării culturii politice democratice din România. În condițiile atacurilor necontenite împotriva statului de drept și ale eforturilor de reabilitare a Securității, Germina Nagâț a dovedit că o instituție precum CNSAS trebuie și poate să acționeze cu probitate, demnitate și competenţă. Prezentul și viitorul României depind și de curajul investigării oneste a ceea ce a însemnat dictatura comunistă”. (Deconspirarea securităţii, în revista 22, 4 martie 2014)
Nu ştiu din ce motive unele expresii mi se pare că au aerul ciudat al proletcultismului.
Nevinovaţii puşi la stâlpul infamiei sunt vârfuri ale culturii române
Făcându-i un elogiu fostei sale colege de la CNSAS, Andrei Pleşu informează publicul că a cunoscut-o pe dna Nagâţ la CNSAS, unde a lucrat cu ea pe vremuri. Dus de valul inspiraţiei, fostul diplomat face o confesiune preţioasă care, recunosc, ne impresionează: „Ceea ce din afară se vede ca o luptă tenace, dar mai curând birocratică cu structurile vechii Securități, cu documentele, cu dovezile, dinlăuntru se vede ca un război”. Dl Pleşu a avut parte de harul de a o vedea, spune el, pe Germina Nagâț pe… front. De altfel, ne asigură comentatorul, „ea este, de multă vreme, de când s-a înființat CNSAS, în mijlocul vârtejului și vă asigur, ca unul care am fost acolo, că lucrurile arată dur”. Lucrurile arată atât de dur, încât „tenacitatea, rezistența nervoasă, răbdarea, combativitatea, în fine, toate virtuțile pe care frontul le implică sunt perfect întruchipate de Germina, pe care o admir și o omagiez din tot sufletul”. Dl Pleşu a venit la această dezbatere inclusiv „pentru că ar fi fost o ocazie unică să mă văd cu dl general Mălureanu”, pe care nu l-a văzut de 25 de ani. Dl general Mălureanu era, ne informează autorul volumului Minima moralia, „omul care se ocupa de cultură pe vremea aia. Mai erau şi alţii, pe fiecare uniune de creație”. Germina Nagâţ i-a adus dlui Pleşu „un document din care rezultă că un număr de opt bibliorafturi ale dosarului meu de urmărire, din 1979-1989, au fost distruse prin rupere din ordinul instituției”. Serviciul românesc, precizează informatul domn, nu avea pe atunci „tocătoare de hârtie mecanice”. Dl Pleşu ne aduce la cunoştinţă faptul că, în schimb, în Germania de Est existau tocătoare mecanice. Nemţii „au tăiat arhiva fostei Securități și au pus «tăiețeii» de hârtie rezultați din tăiere în saci”. Sacii au fost, desigur, păstraţi; vorbim de nemţi, totuşi. Ceea ce s-a întâmplat după unificarea Germaniei devine deja previzibil: „Au fost aduse echipe întregi de experți care au lipit «tăiețeii» la loc și au refăcut arhiva”. În schimb, „la noi nu s-a întâmplat chestia asta”. Ceea ce ţine deja de scandal: „Ideea că mi s-au distrus 10 ani de biografie fără să fiu întrebat mi se pare scandaloasă”. Nu ştiam că securitatea avea, între altele, şi funcţia de biograf al dlui Pleşu. „Știu tot de acolo [de unde?] că se distrusese și o parte din dosarele Doinei Cornea, al lui Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Lucian Pintilie”. Să nu existe oare nicăieri copii ale fragmentelor de dosar distruse? La un moment dat, dl Mălureanu a fost întrebat, relatează dl Pleşu, „de ce a făcut asta”, iar dl Mălureanu a spus, ne informează dl Pleşu, „ca să protejăm rețeaua”. În concluzie, înţelegător şi vag plictisit, dacă nu vag amuzat, dl Pleşu afirmă că „eu pot să înțeleg că voiau să protejeze rețeaua. Ceea ce mă neliniștește însă e că asta înseamnă că rețeaua e activă”.
Deci, tocătoarele sunt la mijloc, mai exact, tocătoarele şi tăiţeii. Dacă securitatea românească ar fi avut la dispoziţie tocătoare şi dacă am fi fost nemţi… Din ce motive or fi fost organele de securitate atât de interesate de dl Pleşu sau de dl Liiceanu până la Revoluţie? Din ce cauze oare or fi făcând aceşti domni atâta zgomot în jurul dosarelor lor din arhivele securităţii, secondaţi de premiata şi ultraelogiata dna Nagâţ la sediul Grupului de Dialog Social? În urma investigaţiilor ei „pe frontul” CNSAS, au fost deconspiraţi colaboratori ai securităţii; e vorba de circa 1200. Să fie oare exactă cifra respectivă? Mă întreb, deoarece am motive serioase să pun la îndoială precizia, corectitudinea şi acurateţea cifrelor – şi numai ale cifrelor – venite din interiorul CNSAS. Nu degeaba Magda Ursache vorbeşte despre „lehamitea cenesasică” iscată ori de câte ori se mai face vreo dezvăluire, despre modul în care această instituţie ce funcţionează pe banii statului oferă minciuna drept adevăr şi viceversa, recurgând la „mineriade mediatice” şi făcând colaje abuzive din fragmente de dosare. Referitor la exactitate, un singur exemplu. Conform datelor furnizate de CNSAS, sub dictatură au făcut puşcărie 80 de scriitori. Colegul nostru, prozatorul Ion Lazu, creatorul şi realizatorul proiectului naţional Memorialul scriitorilor români – aprobat şi apoi dat uitării de conducerea USR, care, uimitor, nu deţine o listă a „victimelor captive, torturate, ucise” în anii totalitarismului bestial românesc – a întocmit o listă de 403 de scriitori întemniţaţi în timpul dictaturii, dintre care 53 au murit în puşcării. (Comunismul cu rele şi rele) Diferenţa dintre cifra furnizată de CNSAS – 80 – şi cea stabilită de Ion Lazu – 403 – vorbeşte de la sine. Prin urmare, în contextul în care – în perioada postcomunistă – bietului scriitor român i s-a creat o imagine de securist, turnător, beţiv, parazit social etc., e firesc să ne întrebăm: oare din ce motive – în iureşul războiului dus de dna Nagâţ – au fost „linşaţi” în piaţa publică atâţia scriitori nevinovaţi? Să fie o întâmplare? Să fie la mijloc o eroare de procedură? Să fie o succesiune de erori de procedură? Să fie oare o altă întâmplare faptul că nevinovaţii puşi la stâlpul infamiei – Adrian Marino, Mihai Botez, Mircea Iorgulescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Nicolae Balotă ş.a. – sunt vârfuri ale culturii române, a căror majoritate s-a opus făţiş regimului opresiv în acei ani feroce, conservând – prin opera lor care ar onora oricare dintre marile literaturi ale lumii – identitatea şi europenitatea culturii române atât în anii dictaturii, cât şi după 1990, când prosperă, spune contondent aceeaşi incomodă Magda Ursache, „cultura contestaţiei” ce „dă roade de 20 de ani” şi „tot de 20 de ani ni se creează complexe culturale”?
Cert este că oricâte rădăcini ar slobozi „cultul contestaţiei”, orişicât ar fi lapidaţi, calomniaţi, supuşi „mineriadelor mediatice”, oricât ar fi denigraţi de mercenarii oportunismului postdecembrist marii scriitori ai acestui neam binecuvântat de Dumnezeu, nu poţi distruge peste noapte valori naţionale care au rezistat timp de decenii, dacă nu de secole, aceste valori ieşind din „mineriadele mediatice” mai puternice, mai demne şi mai rezistente: „Tentativa dislocării unei ierarhii valorice consolidate natural și impunerea uneia noi, alcătuită pe principii extraestetice (politice bunăoară), a fost și este o tentativă” eșuată, „dar nu mai puțin virulentă ca fenomen”, declanșat pe fundalul transformărilor din 1990. (Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013)
România luptă ca să iasă din „zodia totalitarismului comunist”.
Experimentul Piteşti
Revin la dezbaterea organizată la sediul GDS Deconspirarea securităţii (domeniul „Artă-Cultură”), publicată în revista 22 (4 martie 2014) şi recitesc cuvântul de încheiere al – pardon, era să zic tovarăşei – dnei M. Cârneci, preşedinta GDS şi a PEN Club România: „Urmările a ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘89 continuă să ne marcheze. Este de datoria noastră să continuăm să conștientizăm aceste sechele și toxine. Faptul că noi am acordat Premiul GDS Germinei Nagâț e o demonstrație că devenim din ce în ce mai lucizi despre acest lucru şi că trebuie să continuăm această operație de curățare psihică și de restructurare mentală, pentru care avem nevoie de instituții puternice care să funcționeze normal”. Nu pricep de ce asemenea îndemnuri par a fi decupate dintr-o altă epocă, în care în timpul experimentului Piteşti, de pildă, torţionarii îşi propuneau „să continue această operație de curățare psihică și de restructurare mentală”. În cartea-eveniment Comunismul cu rele şi rele (Editura Eikon, 2013), Magda Ursache ne aduce aminte de faptul că Ana Pauker – „Passionaria Balcanilor”, „kominternista pură” – la Piteşti supraveghea prin vizetă „nemernicia numită «reeducare»”. Torţionarii din timpul dictaturii „spălau creierii”… „spălaţi” şi azi prin diferite mijloace – era să le zicem mai viclene şi mai perverse – în plin ceauşism fără Ceauşescu, împânzit de „duşmani ai societăţii deschise”; cea din urmă expresie îi aparţine dlui A. Oişteanu.
„Noii tribuni ai purităţii – scria ironic marele prozator Norman Manea – vorbesc, totuşi, de parcă toată ţara – şi ei înşişi – lupta în munţi contra comunismului”. „Operația de curățare psihică și de restructurare mentală” e continuată de „noii tribuni ai purităţii” din biata noastră democraţie din ultimii zece ani, care e o democraţie în stil sud-american, extinsă şi pe terenul culturii, laolaltă cu tiparele cunoscute: dictator de catifea, intelectuali de curte ce au la dispoziţie o caracatiţă de instituţii, inclusiv ale statului ş.a.m.d. Existăm pe terenul unei farse fără precedent în istoria ţării noastre. „Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă/ Amăgit atât de-adese, / Nu spera şi nu ai teamă” – scria profetic Mihai Eminescu în una dintre capodoperele sale, Glossa, poetul atacat cu duritate în Dilema condusă de dl A. Pleşu. În cartea-dialog România noastră, Virgil Nemoianu susţine nu fără amărăciune că „s-au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”. (Editura Muzeului Naţional al Literaturii, Bucureşti, 2009) Referindu-se la adepţii ideologiei ultracorecte politic, Magda Ursache nu ezită să aşeze lumina reflectoarelor pe scena prezentului, văzut de romancierul Breban ca o stafie: după ce au fost dinamitate la rădăcină legendele unor oameni mari din interbelic – Eliade, Cioran, Ionesco – şi au „reeducat” o parte a naţiunii, aruncând de la radio, TV, din instituţiile statului, inclusiv din cele de învăţământ, şi din manuale o bună parte a istoriei şi tradiţiei României, clătinându-ne rădăcinile identitare, după ce au lapidat în piaţa publică mari spirite fondatoare ale naţiunii, a devenit evident că „noii boşi deţin şi putere, şi metodologie: controlează edituri şi reviste, posturi radio şi TV, departamentele de publicistică ale universităţilor. Excelenţa centrului are un corespondent şi-n provincie”. Funcţionează, deci, fără reproş patapieviciana „tablă de valori acceptate”. (De cine?) Ce se întâmplă când aceasta e respinsă?
Invitat pe vremuri la acelaşi sediu al GDS, unde a fost premiată dna Nagâţ – la ordinul lui Gabriel Liiceanu – marele erudit şi fostul deţinut politic Adrian Marino a fost pur şi simplu dat afară, aflăm din cartea aceluiaşi cărturar incomod: Gabriel Andreescu – disidentul exclus din GDS la cererea proprietarului Editurii PCR, pardon, Humanitas. Motivul excluderii? „Gabriel Andreescu l-a acuzat pe fostul ministru de externe Andrei Pleşu că ar fi colaborat cu Securitatea, deşi a recunoscut că nu are probe în acest sens”. (http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html) La CEDO Gabriel Andreescu a câştigat procesul pierdut în România în războiul cu Andrei Pleşu.
Un alt exclus din GDS, senatorul independent Sorin Ilieşiu, publică în Contemporanul (nr. 2, 3/ 2014) Apelul pentru condamnarea totalitarismului comunist de membrii Parlamentului României, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, precum şi Raportul – redactat de Sorin Ilieşiu în 2005 – pentru condamnarea regimului politic comunist din România (1945-1989) ca nelegitim şi criminal. Revista Contemporanul adresează cinci întrebări câtorva înalţi demnitari ai statului. În răspunsurile sale, domnul Călin Popescu-Tăriceanu, Preşedintele Senatului, susţine că „din păcate, ceea ce am văzut în ultimii ani mă conduce cu gândul la ideea că există încă o puternică moştenire a regimului comunist, dacă vreţi un ceauşism fără Ceauşescu. De fapt, cred că ceauşismul a supravieţuit mult timp după 1989 şi, în gândirea unora, încă mai supravieţuieşte. Este un amestec ciudat de prezidenţialism de felul celui impus de Ceauşescu prin anii 1970 şi care parcă nu mai dispare, paternalism, stat justiţiarist – poliţienesc, naţionalism”. Conform argumentării senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări, în condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa postbelică”. Călin Popescu Tărcieanu: „Ceea ce s-a întâmplat în 2006 apare astăzi cu adevărat ca fiind o farsă. Cauza este că actualul preşedinte se comportă adesea ca fiind un moştenitor şi chiar un continuator al ceauşismului. Este imposibil să aibă credibilitate o condamnare a comunismului precum cea din 2006 dacă ea este urmată după aceea de atacuri inacceptabile la adresa Majestăţii Sale Regele, cu referire la actul de la 23 august, pornite de pe poziţii specifice ideologiei regimului politic aşa-zis condamnat. Am văzut apoi apărând propuneri de desfiinţare a Senatului contrar tradiţiei parlamentare democratice româneşti, dar în perfectă continuare a tradiţiei constituţionale inaugurată de regimul comunist. Argumentul adus era acelaşi cu cel al tuturor regimurilor politice cuprinse de deriva autoritară: instituţiile democratice costă prea mult… Astfel de acţiuni arată că acea condamnare a comunismului a fost un gest fals, izvorât poate dintr-un calcul politic de moment. Nu se poate ca astăzi să condamnăm comunismul, iar mâine să ne comportăm şi să susţinem teze şi principii specifice regimului comunist şi ceauşismului. Este un lucru care nu se leagă, iar românii au simţit acest fapt. De aici impasul în care suntem în ceea ce priveşte condamnarea comunismului”. Acelaşi înalt funcţionar al statului împărtăşeşte propunerea senatorului Ilieşiu ca „viitorul document de condamnare a comunismului şi, insist, ceauşismului, să fie pregătite la nivelul Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, aflat în afara luptelor şi rivalităţilor politice. În cazul în care acest document ar fi perceput ca aparţinând unei anume tabere politice valoarea sa ar fi scăzută”.
Victor Ponta, Prim-ministru al României este de părerea că Raportul Tismăneanu, premiatul din 2008 al GDS, din care fac parte şi nu puţini intelectuali ai dlui T. Băsescu, prezenţi la dezbaterea intitulată Deconspirarea securităţii, este un eşec: „Sunt de acord că raportul din 2006, mai ales prin consecințele sau lipsa sa de consecințe, este un eșec. Problema este că acel raport nu a generat acțiuni la nivelul altor instituții și nici cel care și l-a asumat, Traian Băsescu, nu a părut deloc interesat de existența unor urmări. Reamintesc că acest Guvern este primul care a luat măsuri împotriva foștilor torționari”.
Într-un acces de – cum să-i spun?; scrânteală metafizică mi se pare impropriu – febră oportunistică, Mircea Cărtărescu îl gratulează pe kominternistul Volodia Tismăneanu cu sintagma „un Marcel Proust al comunismului românesc”, reuşind să stârnească surâsul condescendent al baronului Charlus şi al doamnei Guermantes. Fie că patriarhul postmodernismului abuzat politic corect a uitat ce este Proust, fie n-a ştiut niciodată sărmanul. Ce să te mire, când „stilistul distins al limbii române” – cum ni-l prezintă Wikipedia – Andrei Gabriel Pleşu, autorul volumului Minima moralia, pune virgulă între subiect şi predicat în ordinul prin care îi face cadou prietenului său, Gabriel Liiceanu, Editura Partidului Comunist Român, cu tot cu patrimoniul ei ultraconsistent? Nomenklatura – vorba polemistei ieşene – s-a primenit, pricopsindu-se din comercializarea infernului comunist, din spurcarea României şi a valorilor ei.
Domnul Andrei Gabriel Pleşu are dreptate: „Lucrurile arată dur”. Doar că povestea cu tocătoarele mecanice şi tăiţeii pare a fi una de adormit naivii. La finele unei însemnări polemice, contondenta analistă Magda Ursache ne spune o povestioară de trezit adulţii: „Cea cu flăcăruia care se obrăzniceşte, sare din sobă pe masă şi dă foc la casă”, invocându-l altundeva pe Baudelaire care susţinea că naţiunile fac tot ce le stă în puteri ca să nimicească oamenii mari (adică dotaţi cu forţa şi prestigiul de a riposta la dezastrele ideologice). Românii „recenţi” – conchide Magda Ursache – cu siguranţă fac tot ce le stă în puteri ca să nu oprească vânătoarea de oameni mari. „Oamenii recenţi”, oportuniştii vremurilor noi exclud, aruncă, elimină, taie de pe listele lor negre, calomniază tot ce-i incomod, tot ce le ameninţă recunoaşterea tablei de valori noi.
Romancierul Breban susţinea că dacă un organism viu nu reacţionează atunci când este atacat, prin urmare, el este mort sau pervertit. Refuz să cred că ţara mea este pervertită. Refuz. Razumihin – prietenul lui Rodka Raskolnikov – spunea că noi în loc de sânge avem zer. Refuz să accept că noi în loc de sânge avem zer. Theodor Codreanu scrie, cu sentimentul ireversibilului, despre pericolul disoluţiei României. Vom găsi puterea, vom regăsi credinţa pentru a depăşi zodia cumpenei, de care avem parte? România luptă ca să iasă din „zodia totalitarismului comunist”. În acest război de douăzeci şi cinci de ani devine din ce în ce mai limpede cine pe ce baricadă este.
Ce sunt aceste polemice? O seamă de arabescuri excesive, radiografia patetică şi lucidă a unei sfâşieri, o serie de tentative de a înţelege, eşuate în neînţelegere, reportajul unor revolte aneantizate în albia deznădejdii şi a refuzului de a accepta să asişti – redus la muţenie, deci, vinovat din start – la comercializarea, trivializarea infernului comunist. Proces culminat, incredibil, cu un masacru al inocenţilor regizat într-un stil de extracţie neostalinistă. Cum să califici altfel vânătoarea de oameni mari, prin care s-a perpetuat europenitatea culturii române în anii dictaturii stalinisto-dejiste? Vânătoare organizată sub ochii noştri, în sărmana noastră democraţie. Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranţei că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul.
■ Fragment din vol. Acasă – în exil, în pregătire Contemporanul, nr. 5/ 2014
Gabriel Andreescu
Greşeli ale CNSAS care au făcut victime.
Cazul Ştefan Aug. Doinaş
Inocularea ilegitimă a ideii că unele persoane sunt informatori întrucât apar cu nume conspirative, prin adrese trimise solicitanţilor, reprezintă doar o faţetă a situaţiei. Cealaltă a constat în implicarea directă a unor angajaţi ai CNSAS în campanii de acuzaţii. O referinţă grea prin consecinţe l-a vizat pe Ştefan Aug. Doinaş. După declaraţiile lui Adrian Păunescu, pe 26 noiembrie 2003, la Clubul Prometheus, în seria Întâlnirilor României literare, Nicolae Manolescu a moderat o întâlnire unde câţiva membri ai Colegiului CNSAS au insistat să-i pună lui Ştefan Aug. Doinaş eticheta de turnător.
Citez din Mircea Dinescu: „Pentru Doinaş, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui…”; „…reperul moral, vechiul dumneavoastră prieten şi al meu, turna din gros pe colegii lui…”; „Unul din turnători era şi Ştefan Augustin Doinaş”. Andrei Pleşu a apăsat şi el pe cuvântul stigmatizator: „A existat un fel de lume, un tip de univers în care Doinaş făcea turnătorii”. Horia Patapievici a dat verdictul în termenii legii: „A fost colaborator”, dar l-a nuanţat: „Dar şi teribil de agresat de urmăririle Securităţii”. Eseistul a dat citire unui document „destul de dramatic”, referatul unui ofiţer care susţinea că Doinaş ar fi furnizat „materiale de valoare în care au fost prezentate unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor: Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu. În 1961 Ion Negoiţescu a fost arestat”.
Vezi: Contemporanul nr. 4/ 2014
Gabriel Andreescu in Contemporanul nr. 12/ 2013 si nr. 1/ 2014
Sunteţi contrazis de multele comentarii entuziaste apărute chiar din momentul lansării cărţii: Dan. C Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Horia Patapievici, Tania Radu, Germina Nagâţ ş.a.
Daţi numele unei vechi armate de adulatori care, cu excepţia ultimei, nu cunosc ce înseamnă lucrul cu arhivele Securităţii. Preocupant este discursul Germinei Nagâţ la lansarea cărţii. Domnia sa ocupă poziţia de directoare a Departamentului de Investigaţii al CNSAS. Ca toţi, are dreptul să-şi exprime gusturile, oricare sunt ele, în acest caz, entuziaste. Dragul meu turnător ar fi „aproape neverosimil cât de bine este scrisă”, „E o carte pe care mulţi şi-ar fi dorit să o poată scrie” ori „E o revanşă superbă faţă de tot ce s-a întâmplat…”. Problema apare când dna Nagâț asumă afirmaţii ce ţin strict de specialitatea sa. Afirmând: „Explică cel mai mult, explică cel mai bine, este completă ca experienţă subiectivă…”; „Vede lucrurile de la înălţimea absolutului, înţelege semnificaţiile evenimentelor…”; „După părerea mea, o carte care ţine loc de manual de istorie, de manual de sociologie, de psihologie…”, Germina Nagâţ induce în eroare opinia publică. Ea cauţionează, ca angajată în aparatul tehnic al CNSAS, o lucrare care mai curând face rău înţelegerii documentelor din Arhiva instituţiei. Acest tip de mesaj este incompatibil cu poziţia sa profesională.