Revista Contemporanul a publicat în numerele 2 şi 3/ 2014 Apelul pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României, lansat de senatorul independent Sorin Ilieşiu, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, precum şi Raportul – redactat de Sorin Ilieşiu în 2005 – pentru condamnarea regimului politic comunist din România (1945-1989) ca nelegitim şi criminal. Am formulat cinci întrebări, adresându-le unor personalităţi ale vieţii sociale, culturale, ştiinţifice şi politice româneşti.
Simbolic, în numărul de Înviere al revistei Contemporanul, am publicat răspunsurile Domnilor Călin Popescu-Tăriceanu, Preşedinte al Senatului României, şi Victor Ponta, Prim-ministru al României. Am păstrat titlul anchetei, spicuit din răspunsurile Domnului Călin Popescu-Tăriceanu, fiindcă acesta reflectă o realitate istorică dramatică. Este limpede că în discuţie este destinul şi viitorul naţiunii române.
1. În acest an se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Ce şanse credeţi că are apelul senatorului Sorin Ilieşiu pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Este pregătită clasa politică românească să răspundă unui asemenea apel? Actualul context politic îi este favorabil?
2. Conform argumentării senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări, în condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa postbelică”. În măsura în care condamnarea comunismului din 2006 a reprezentat un eşec, care credeţi că au fost cauzele acestuia?
3. Acum, în 2014, ar fi tardivă o condamnare a totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Dacă ar fi necesară, care ar fi cele mai importante beneficii ale acesteia?
4. Este corectă propunerea senatorului Ilieşiu ca adevărata condamnare a totalitarismului comunist să fie adoptată în Parlament în baza unui raport elaborat de Academia Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic – cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet care este cel mai apreciat memorial de acest fel din lume, din punct de vedere ştiinţific?
5. Cum ar trebui să fie raportul adoptat în 2014 de Parlament, prin comparaţie cu cel propus în 2005 de Sorin Ilieşiu (de 12 pag.) şi cu cel asumat în 2006 de preşedintele Băsescu („Raportul Tismăneanu”, de 666 pag.)? Ar fi recomandabil un raport scurt sau unul detaliat? Ar fi binevenite ambele versiuni? Ar fi de dorit un limbaj accesibil sau unul academic? Raportul ar trebui să includă regimul comunist impus de Uniunea Sovietică în Basarabia şi în Bucovina de nord începând din 1940, aşa cum propune senatorul Ilieşiu? Ar fi realizabilă propunerea acestuia ca o versiune scurtă a raportului să fie oferită gratuit de statul român, la 25 de ani de la căderea comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei?
În acest număr publicăm răspunsurile semnate de Valeriu Ştefan Zgonea, Alexandru Zub, Ioan Aurel Pop, Norman Manea, Adrian Dinu Rachieru, Sergiu Andon, Lucia Hossu Longin, Lucian Vasiliu şi Radu Tudor. În numărul viitor vom publica răspunsurile semnate de Virgil Nemoianu, Gabriel Andreescu, Theodor Codreanu, Viorel Padina, Cassian Maria Spiridon, Ioan Chelaru, Magda Ursache ş.a.
Le mulţumim personalităţilor care participă la această dezbatere naţională de o evidentă importanţă istorică.
Valeriu Ştefan Zgonea,
Preşedintele Camerei Deputaţilor
O împăcare cu noi înşine, cu trecutul nostru
1. Consider că este nedrept, faţă de toţi cei care au avut de suferit în perioada respectivă, că vreme de 25 de ani nu s-a realizat o condamnare de substanţă a totalitarismului comunist. Abia după 25 de ani sunt cercetaţi şi condamnaţi foştii torţionari. Sunt multe lucruri care ar fi trebuit limpezite cu ani buni în urmă, nu din dorinţa de răzbunare, ci de împăcare, o împăcare cu noi înşine, cu trecutul nostru, pe care trebuie să îl cunoaştem, să îl înţelegem şi să ni-l asumăm. Cred că acesta ar fi rolul unui raport al Parlamentului, iar schimbarea de generaţie în rândul clasei politice poate fi de bun aug
ur din punctul de vedere al modului în care este perceput un astfel de demers circumscris cunoaşterii şi recunoaşterii adevărului istoric.
2. Întreaga acţiune a avut coordonatele unui obiectiv fără repere clare şi fără un ecou deosebit în plan social. A fost, mai degrabă, un gest conjunctural, bazat pe anumite calcule politice. Pe de altă parte, în raportul din 2006 sunt aspecte ce au fost ignorate sau analizate fără profunzimea necesară. În plus, preşedintele Traian Băsescu, cel care şi-a asumat raportul, nu are credibilitate pentru susţinerea unui asemenea demers, astfel încât asumarea a fost dusă în derizoriu.
3. Nu este niciodată târziu să cunoaştem şi să înţelegem ce s-a întâmplat în ţara noastră într-o perioadă nefastă, care a marcat destinul multor generaţii de români. Totodată, nu este vorba doar despre un gest simbolic. Cunoaşterea şi asumarea trecutului sunt importante pentru a evita greşelile şi a construi un viitor mai bun, o societate democratică prosperă, în care oamenii să preţuiască libertatea şi democraţia.
4. Un document de condamnare a comunismului, elaborat la nivelul Academiei Române, va aduce deplină credibilitate şi valoare ştiinţifică întregului demers şi va avea un ecou pe măsură în rândul opiniei publice. Desigur, contribuţia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet este mai mult decât necesară, pentru că există aici colective de cercetare foarte valoroase, care au generat deja rezultate.
5. Un astfel de studiu, rezultat al unei cercetări ştiinţifice laborioase, va fi, fără îndoială, detaliat şi consistent, cu un limbaj adecvat nivelului de raportare, în baza căruia să fie elaborate manualele de istorie, să fie realizate filme, expoziţii şi conferinţe în şcoli şi universităţi, pentru diseminarea informaţiei într-un mod corect şi eficient. Dacă ne referim la documentul politic, acesta trebuie să aibă un caracter sintetic şi să exprime asumarea unui proiect amplu şi a unei decizii clare de delimitare faţă de ceea ce a reprezentat regimul totalitar comunist în ţara noastră.
Alexandru Zub
Pericolul unei recidive totalitare, de tip comunist, persistă
1. Condamnarea unui regim dictatorial e oricând binevenită, cu atât mai mult dacă e vorba de o dictatură comunistă, 
judecată la distanţă de un sfert de secol. Un asemenea interstiţiu obligă la analize bine cumpănite şi la sentinţe (dacă trebuie să fim judecători) cât mai corecte. În ciuda acestei distanţe, în limitele căreia s-a constituit o nouă pătură conducătoare, potentaţii actuali nu par a fi dispuşi să emită o atare judecată. Personal, sunt destul de sceptic, având în vedere marile confuzii şi complicităţile orchestrate la vârful piramidei, inclusiv în zona parlamentului. Să sperăm însă că şi acolo s-au produs „mutaţii” care să îngăduie o schimbare mai radicală, în sensul cerut de interesul naţional şi de contextul integraţionist, euroatlantic, în care ne aflăm.
2. În privinţa aprecierii actului prezidenţial din 2006 ca o „farsă” şi un „eşec” dezonorant pentru români, aş fi ceva mai rezervat. Era un act gândit pe linia intrării noastre în Uniunea Europeană, statut pe care o parte din clasa politică, cea ajunsă în parlament, nu era deloc dispusă a-l accepta şi i s-a opus în forme descalificante. A fost un moment extrem de complex, care nu poate fi redus la simple formule gazetăreşti.
3. Un asemenea gest, chiar dacă produs atât de târziu, nu e deloc inutil, fie şi pentru că ar stimula memoria colectivă (de la noi şi din afara noastră), predispusă cum e la amnezie. Tinerimea, îndeosebi, s-ar cuveni să afle şi pe această cale, solemnă, că pericolul unei recidive totalitare, de tip comunist, persistă în spaţiul dominat până nu demult de sovietici şi ne poate oferi surprize neplăcute, cum se întâmplă deja în proximitatea noastră.
4. Nu cunosc evoluţia exactă a acestui demers, însă consider că implicarea Academiei Române şi a altor instituţii, specializate în studiul regimului comunist, ar fi utilă pentru a se elabora o analiză succintă dar riguroasă, coerentă, pe seama căreia Parlamentul României să poată adopta o decizie de condamnare.
5. Un raport de 10-15 p., întocmit însă riguros, cu folosirea implicită a textelor deja existente, ar fi poate o bună soluţie, care nu exclude şi tipărirea concomitentă a unei analize mai ample (cca 300 p.) şi a unui rezumat (3 p.) la îndemâna oricui.
Ioan-Aurel Pop
Raportul s-ar putea impune prin claritate, preciziune şi conciziune
1. Parlamentul României este sau ar trebui să fie principala instituţie reprezentativă a naţiunii, care îi conferă periodic şi temporar putere, pentru a transpune sub formă de legi voinţa naţională. Ştiu că termenul de naţiune stârneşte astăzi anumite rezerve, dar îl folosesc anume, dacă doriţi în sens american sau în spiritul în care cea mai cuprinzătoare reuniune a statelor lumii se cheamă „Organizaţia Naţiunilor Unite”. Fiindcă în acest an se împlineşte un sfert de secol de la căderea oficială a comunismului, ar fi, în fine, o ocazie potrivită pentru o asemenea întreprindere. Senatorii şi deputaţii (clasa politică românească actuală) nu sunt pregătiţi – din păcate – să facă acest important pas, deoarece o mare parte a domniilor lor nu-şi înţeleg menirea şi responsabilitatea, aceea de a servi naţiunea, de a se transforma, chiar şi numai pentru o legislatură, în slujitori devotaţi ai propriului popor. Dar o vor face până la urmă (adică vor accepta apelul), fie şi pentru că au învăţat să-şi expună (uneori sui generis) simţul de ceremonie, care, bine cumpănit, ar putea fi un atribut important al popoarelor civilizate, în sens european. Contextul politic actual pare să fie, din anumite motive foarte recente, favorabil. Să nu uităm că nu departe de graniţele noastre, chiar în interiorul statului românesc Moldova, flutură (pe Nistru) steaguri oficiale roşii cu secera şi ci
ocanul şi tronează statui ale lui Lenin, că în estul Ucrainei s-au autoproclamat – cu binecuvântarea tacită a Moscovei – „state populare” (recte sovietice), că totalitarismul de extracţie comunistă înfloreşte în vecinătate, criticat, este drept, însă părinteşte şi blând, de către unele dintre marile puteri occidentale. Ameninţarea totalitaristă şi chiar comunist-totalitaristă nu a trecut!
2. Condamnarea comunismului din 2006 s-a făcut cu o anumită discreţie şi într-o anumită direcţie, ad usum delphini, nu pentru toţi, nu pe înţelesul masei de români şi nici de către instituţia reprezentativă principală, numită de mine anterior. Fireşte, critic această instituţie – Parlamentul – fiindcă nu-şi conştientizează corect menirea şi, prin urmare, nu-şi îndeplineşte bine rolul. Dar este singura de acest fel pe care o avem şi trebuie s-o folosim, cu speranţa schimbării sale, a aducerii sale spre esenţa ideii de reprezentativitate politică din societăţile democratice. Din păcate, mulţi români, inclusiv tineri (prost sau tendenţios informaţi), au sentimente de nostalgie faţă de comunism. Ele provin şi din tratarea în bloc a celor patru decenii de dictatură, cu etichetări simpliste şi superficiale adesea. Dar, pe de altă parte, ideologia comunistă şi, mai ales, aplicarea ei „creatoare” în România, după ce fusese impusă cu tancurile sovietice, trebuie condamnată fără echivoc, în mod credibil, de către oameni credibili. Eşecul condamnării din 2006 vine din formalismul întregii acţiuni („S-o facem şi pe asta, dacă trebuie făcută!”), dar şi din lipsa de credibilitate a unor protagonişti de atunci. Cum să-i creadă sinceri românii pe aceia dintre acuzatori care au beneficiat din plin de avantajele comunismului, şi-au luat doctorate la „Ştefan Gheorghiu”, au îndeplinit „misiuni diplomatice” sau „comerciale” în Occident, sub oblăduirea lui Ceauşescu şi nu au mişcat un deget pentru schimbarea din 1989? De data aceasta, implicarea Academiei Române, ca instituţie, ar putea conferi o garanţie de seriozitate pentru realizarea unui act cu adevărat important, memorabil, edificator şi util. Fireşte, şi în Academie sunt încă oameni care au trăit sub comunism şi au ocupat atunci anumite funcţii, dar se pot implica, în actul despre care este vorba aici, alţii, adevărate personalităţi în domeniile lor.
3. Nu cred că această condamnare ar fi tardivă în sine, în esenţă (poate să fie inutilă, dar aceasta este altceva). Vedeţi câte fapte de acest gen nu s-au petrecut la multe decenii, uneori secole, după evenimente (recunoaşterea şi condamnarea Holocaustului, recunoaşterea şi condamnarea tragediei romilor din Al Doilea Război Mondial, reabilitarea de către Biserica Catolică a lui Galileo Galilei). Este vorba aici despre o chestiune de demnitate colectivă românească, de demnitate naţională. Experienţa comunistă românească a fost – cu toate amendamentele pe care istoricii le pot face unor judecăţi prea grăbite şi negativiste – un mare eşec, care i-a condus pe români într-o fundătură a istoriei, pe o cale străină spiritului lor, tradiţiei şi intereselor lor de viitor. Beneficiile unui astfel de act sincer şi fără avantaje pentru persoane individuale şi grupuri ar fi exclusiv de ordin moral şi spiritual: am privi cu fruntea sus viitorul, ne-am putea ocupa mai bine de prezent şi am putea considera trecutul drept viaţă trăită şi nu literă moartă. Din aceasta, ar putea decurge în timp, chiar şi avantaje materiale pentru români. Condamnarea comunismului nu ar trebui să mai însemne, în esenţă, condamnarea la detenţie a unor oameni – fiindcă cei vinovaţi şi necondamnaţi s-au stins singuri, datorită vârstei mai ales –, ci o regenerare morală. Paradoxal, actele de acest fel, deşi neagă ceva, conduc la mari afirmaţii colective, la renaşteri, la infuzii de speranţă şi de optimism. Altminteri, totul devine de prisos…
4. Cum spuneam, cred sincer acest lucru şi nici nu se putea – în ceea ce mă priveşte – altminteri (având onoarea să fiu membru titular – cel mai tânăr dintre membrii titulari! – al acestei venerabile instituţii). Academia Română este – cu toate limitele sale de instituţie omenească şi românească, supusă rânduielilor noastre de insulă de latinitate la porţile Orientului – cel mai important for de cercetare şi de consacrare a valorilor intelectuale din această ţară. Natural, de-a lungul celor cam 150 de ani de existenţă, dar mai ales în anii comunismului, au fost admişi în ea şi câţiva oameni condamnabili şi condamnaţi de istorie. Dar unde, în ce instituţie nu s-a întâmplat asta, nu doar în România ci şi în lume? Se încearcă de către unii – de ce nu, dacă tot sunt la modă demolările? – şi discreditarea şi distrugerea Academiei, dar, deocamdată instituţia s-a păstrat pe coordonatele gândite de fondatori şi prevăzute de lege. Academia Română – în afara academicienilor – are expertiza necesară pentru a face asta prin instituţiile specializate pe care le are şi care sunt conduse şi formate din oameni credibili, tineri şi relativ tineri (este important să fie tineri fizic şi spiritual, deopotrivă). Implicarea celor două instituţii menţionate – IICC şi CISC din cadrul Memorialului Sighet – este binevenită şi de dorit, fiind privită de mine ca o garanţie a credibilităţii textului care se va face. „Mai mulţi ochi văd mai bine decât unul singur” (Oculi plus quam oculus vident), iar rezultatul concentrat, simfonic şi sincronic al mai multor „ochi” de experţi devine şi credibil.
5. În chestiunile de detaliu apar întotdeauna mai multe controverse, ceea ce este deplin explicabil. Va fi greu de obţinut un consens, iar atunci, ca de obicei, cu toate imperfecţiunile, majoritatea va decide. Eu cred că textul supus votului Parlamentului ar trebui să fie unul singur, echilibrat şi nu foarte detaliat. Este vorba aici, în opinia mea, de o chestiune de principiu, nu de amănunte istorice. Limbajul ar putea să fie pe înţelesul tuturor, mai exact al oamenilor cu pregătire medie, fără stridenţe din jargonul politic, sociologic, filosofic sau istoric. În fond, este vorba aici de un act de sinceritate, nu despre un tratat academic! În limbaj academic, s-a condamnat comunismul chiar de către Academia Română, în volumul al X-lea (coordonat de acad. Dinu C. Giurescu) al tratatului general, volum apărut în 2013 şi care cuprinde perioada 1948-1989, expusă pe 1310 pagini. Regimul comunist din teritoriile care au aparţinut României până în 1940 şi din nou între 1941 şi 1944, fiind apoi cucerite şi stăpânite de URSS (1944-1991), este parte a istoriei românilor şi trebuie amintit în raportul respectiv. Este de dorit ca raportul să ajungă în minţile şi inimile cât mai multor cititori, din ţară şi din afara ei. Se poate realiza acest lucru pe mai multe căi, nu doar prin tipărire şi trimitere poştală sau înmânare directă. Mă gândesc la calea virtuală. Mulţi români au acum şi biblioteci virtuale, ceea ce este foarte bine. Vor fi şi familii de români care nu-l vor dori, din varii motive (de la dezacorduri de principiu până la lipsa domiciliului stabil sau la analfabetism!) şi nu ar trebui forţate.
Raportul acesta s-ar putea impune prin claritate, preciziune şi conciziune – care sunt trei caracteristici ale stilului şi trei secrete ale comunicării eficiente – dar mai are nevoie de ceva spre a nu rămâne literă moartă. Are nevoie de un spirit de echilibru, pe fondul fermităţii sale. „Calea de mijloc este cea de aur” (Aurea mediocritas), ziceau romanii în epoca republicană, atunci când s-a atins culmea gloriei acestui stat unic, întins pe trei continente. Echilibrul trebuie să pornească de la echipa (echipele) de alcătuitori ai textului şi până la luările de cuvânt din Parlament. Dacă se va intenţiona să se facă „spectacol” la Bucureşti, iar „spectacolul” ar urma să-i aibă drept protagonişti pe „aleşii poporului”, mai bine să ne lipsim. Măcar odată, la 25 de ani de la căderea regimului de dictatură comunistă, ar fi bine să ştim să fim solemni, realişti şi demni. Fiindcă de „spectacole” politice, inclusiv în Parlament, avem parte aproape în chip cotidian. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”, iar de ridicol ne-am acoperit destul, har Domnului!
Norman Manea
Manipularea culpabilităţilor şi rearanjarea-redustribuirea fotoliilor
1. Nu ştiu în ce măsură un asemenea nou apel ar avea impact în deplorabila clasă politică a ţării, la un sfert de veac de la evenimente. Ambianţa duplicităţilor permite orice răspuns.
2. Condamnarea retorică a totalitarismului comunist îşi are importanţa ei, dar nu pare să aibă consecinţe practice vizibile. Creşterea PCR de la 1000 membri în 1944 la aproape 4 milioane în 1989 şi brusca metamorfoză a multora, după o noapte furtunoasă, în vajnici anticomunişti ar putea stimula o analiză acută şi autocritică, care să evite repetarea deşartă şi parodică a deja numeroaselor „condamnări” oportuniste şi profitabile de după 1989. Manipularea culpabilităţilor şi rearanjarea-redustribuirea fotoliilor merită mult aşteptata scrutare a trecutului şi prezentului care să regenereze speranţa în viitor.
3. Doar realitatea postcomunistă de azi poate răspunde convingător la această întrebare.
4. Nu doar girul unor instituţii sau personalităţi ar da validitate şi importanţă noului Raport, ci însăşi calitatatea demersului, obiectivitatea şi profunzimea, exigenţa critică şi autocritică, retrospectiva istorică şi social-politică a contextelor, evaluarea relevantă a ceea ce a fost şi a ceea ce a urmat. Şi de ce şi cum.
5. Autorii noului Raport ar putea găsi, sunt sigur, şi alte premize şi temeiuri pentru un eventual Document major, în care corupţia de ieri şi alaltăieri, ca şi cea de azi, să urgenteze un Memento Mori adresat Naţiunii, un alt, mai actual şi eficient, Deşteaptă-te, Române, un pas decisiv înainte de la tradiţionalul la mijloc de rău şi bun spre un imperativ moral al coeziunii active întru schimbare. Cum am mai spus, aş dori ca ilustra capodoperă a geniului nostru naţional O scrisoare pierdută să nu mai fie actuală, decât în literatură.
27 aprilie, Budapesta
(Scris pe telefonul portativ)
Adrian Dinu Rachieru
„Să învăţăm să trăim cu propria Istorie”
1. Noi trebuie să învăţăm să trăim cu propria Istorie, ne sfătuia Adam Michnik, să ne asumăm, inclusiv, ororile ei. Dar 
ieşirea din „zodia totalitarismului comunist” nu se realizează prin semnarea unui Apel (ca document politic), prin condamnare formală sau prin declaraţii sforăitoare. Să vedem în ce măsură societatea românească e pregătită şi dispusă să facă acest pas, lepădându-se de o moştenire grea. Prilejul ar fi alegerile prezidenţiale. Fiindcă, să recunoaştem, supravieţuieşte un comunism mentalitar, rezidual, vizibil, de pildă în comportamentul prezidenţial, cu reflexe autoritariste şi ingredientul videocraţiei, sfidând civilizaţia dialogului. Încât nu condamnarea de către membrii Parlamentului, cu indignări de conjunctură, ar rezolva definitiv problema care ne apasă, blocând purificarea morală; şi, de aici pornind, o posibilă regenerare, învăţând să trăim vertical, dincolo de o decizie simbolică.
2. Dacă Raportul din 2006 nu a fost operă de distanţare, depasionalizată (şi nu a fost), vădind, în minus, eclipse de obiectivitate, cu „procurori” improvizaţi, „năpârliţi” ideologic şi documentare frugală, eşecul lui rezidă în absenţa efectelor. Ca gest calculat, butaforic, exploatând conjunctura, el rămâne unul fals, căzând în farsă. Doar o risipă de vorbe…
3. Gestul e tardiv, după mine. Totuşi, necesar, încercând şi o limpezire noţională (reabilitând ideologia, de pildă). Fie că acceptăm marxismul ca „ultimă ideologie de anvergură” (cum recunoştea însuşi Raymond Aron), fie că decretăm „sfârşitul ideologiei” în postistoricitate (ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat), este limpede că termenul ca atare şi-a pierdut sensul originar. În limbajul curent, se ştie, îmbracă o conotaţie politică, militantă, canalizând seductiv energiile emoţionale; utilizat în exces, deturnat extensiv, propagandistic, resuscitat, acuză o evidentă ambiguitate şi „uzură semantică”. Încât, trecând în revistă avatarurile lui semantice, Daniel Şandru încerca recent, într-o carte foarte informată, „eliberarea” conceptului, recuperând valenţele epistemologice. Pornind, desigur, de la un paradox semantic, întreţinut de „rolurile” pe care, contextual, ideologia le-a îmbrăţişat, prin implicaţiile ştiinţifice şi, îndeosebi, prin cele social-politice, până la comunismul „încarnat”. Dar Destutt de Tracy, impunând termenul (1796), îl înţelegea ca „ştiinţă a ideilor”, ca idee-logie, servind cunoaşterea; e drept, ca parte a zoologiei, oferind fundamentul tuturor celorlalte ştiinţe. Ideologia rămâne un produs al gândirii iluministe, servind guvernarea călăuzită de Raţiune şi dobândind, astfel, o încărcătură politică. Cum, repetat, a fost demonizat (falsă conştiinţă, mistificare a realităţii, distorsiune etc.), conceptul a devenit aproape nefrecventabil, privit cu suspiciune, chiar repudiat după prăbuşirea regimurilor comuniste. Ceea ce îşi propunea tânărul cercetător citat ar fi tocmai reinventarea conceptului, readus în context epistemologic. Adică resemantizarea lui, prin critica utopiei şi pozitivarea ideologiei. Exploatând, deci, şansa pozitivării, prin reinventare conceptuală. Conectată la realitate, ideologia poate servi cunoaşterii socio-politice, cu cert rol explicativ-comprehensiv. Astfel, generaţiile tinere, netrăitoare în comunism, regim perceput ca ecou anecdotic sau ca „obsesie post-traumatică” vor realiza, sperăm, semnificaţiile reale ale totalitarismului (de orice fel) şi vor repudia orice derivă autoritară.
4. Ar fi de dorit. E nevoie de o expertiză cu adevărat ştiinţifică, temeinic documentată. Istoriografia fenomenului (comunizarea României) a adunat o bibliotecă imensă şi a dezvoltat, din păcate, o perspectivă maniheistă, justiţiară şi moralizantă, blocând sau inhibând studierea obiectivă; mai mult, vocalul anticomunism postcomunist se dovedeşte profitabil, să recunoaştem, asigurând „onorabilitate” intelectuală. De unde fobia stângii, taxată drept populistă, marginală, iresponsabilă etc., impunând, totuşi – pe fundalul suspiciunilor ideologice – o nouă şi „periculoasă” direcţie critică, după unele voci; şi chiar temerea „devalorizării anticomunismului” ori a reabilitării comunismului ca „mare halucinaţie a timpurilor moderne” (cf. Martin Malia). Adevărul e că istoria noastră recentă şi, în aceeaşi măsură, prezentul nostru crizist, generând tensiuni, polarizând societatea, invită şi obligă la o discuţie critică. Iar intelectualul este şi trebuie să fie critic, trecând testul realităţii, eliberându-se de „mrejele” ideologiei. Refuzând, de pildă, legenda paradisului interbelic, edenizarea comunismului, dar şi noua formă de aservire, în varianta Glamour-Gulag, cum spunea V. Ernu. Şi, alături de el, alţi numeroşi analişti din falanga tânără. Condamnând, în numele „dezvrăjirii” capitalismului, şi noul fundamentalism: cel al pieţei libere. Sau elitismul snob şi orb, oengist, incapabil de dialog.
5. Astfel de documente, de mare travaliu, cu forţă sintetică, nu se întocmesc în pripă. Preferabil ar fi, cred, un limbaj accesibil. Pentru analiştii fenomenului comunist, deznodământul (neverosimil) al evenimentelor din 1989, spulberând „lagărul socialist”, consfinţea şi falimentul doctrinar al unui sistem pretins infailibil, sortit veşniciei. Ordinea comunistă, în pofida „feed-back-ului alterat”, a erodării regimurilor totalitare prin birocratizarea şi îmburghezirea elitelor roşii, nu părea a fi ameninţată. Iar România, apreciată în Vest prin „dizidenţa” liderului său (dată fiind orientarea anti-sovietică), domesticită, însă, şi cuprinsă de o „tăcere de masă”, cu atât mai puţin era dispusă de a ieşi din „încremenire”. Cultul aberant, dictatura grotescă îi asigurase o singularitate dramatică. Oboseala socială se întindea, generând o dată cu prăbuşirea nivelului aspiraţiilor (ţintind doar suportabilitatea) şi lipsa de interes pentru problemele puterii, confiscată de un partid „de familie”. Aici, şi o schimbare „face frică” – constata, într-un studiu de comunismologie prospectivă (1986), Mihai Botez. Dar distanţarea de Moscova, afişata independenţă, au însemnat, paradoxal, tocmai restalinizarea, prin edificarea „maoismului românesc”. Oricum, cu un patron absolut şi o guvernare totalitară, cu un Partid Comunist redus la conducerea sa (de vârf), interesat, prin simplismul doctrinar (combinând diletantismul cu dogmatismul), de propriul neostalinism, această reideologizare, urmând modelul maoist (văzută ca o altă dovadă de antisovietism) a şocat prin violenţa antiintelectuală. Aceste similitudini cu maoismul târziu ori cu cele ale comunismului de familie nord-coreean, de tip dinastic, au încurajat „erorile monumentale” ale liderului (devenit conducător absolut). Valul reformist, încercând modernizarea comunismului (prin „fenomenul Gorbaciov”) a condus la un efect neaşteptat: dezintegrarea comunismului. Seismul decembrist de la noi n-a ţinut seama de limitele scenariului cosmetizat. Va trebui să înţelegem etapizat „comunizarea” României, de la anii de teroare şi reprimandă neagră, prin „dictatura de dezvoltare”, până la lumea închisă a deceniului nouă, a economiei de penurie, în plină paranoie ceauşistă şi a socialismului faraonizat, dinastic, cu şirul lung de complicităţi şi acomodări. Experiment impus, suportat prin viol istoric, comunismul „încarnat”, ca drog ideologic, a trezit, inevitabil, masa critică a nemulţumirilor. În faza sa crepusculară, în pofida tentativelor de reformare (precum perestroika gorbaciovistă, ca o a doua revoluţie socialistă, umanizând sistemul), verdictul Istoriei a consfinţit eşecul.
Foarte importantă, decisivă, aş spune, rămâne, însă, chestiunea decolării României. Când vom fi o ţară prosperă, nostalgiile se vor risipi. Abia atunci victoria va fi deplină. Fiindcă, reamintesc, nu ne despărţim de comunism prin decrete, broşuri, angajând şi cheltuieli uriaşe. Încât despărţirea (ca gest politic) va fi efectivă, eficientă când, socialmente, pe fundalul unei relative bunăstări, opţiunea pentru o societate democratică nu va fi doar o alternativă. Altmineri, să ne amintim, că am condamnat cândva (cu furie proletară) capitalismul… O lectură critică, aşadar, utilă, negreşit, venind în întâmpinarea viitoarelor generaţii de cititori, doritoare a se informa asupra unei epoci convulsive, devenită Istorie. Şi având dreptul, aceşti curioşi cititori, de a cunoaşte, necosmetizat, trecutul, cercetat sub lupa obiectivităţii, fără furii justiţiare şi resentimentare, eliberaţi de capriciile meteorologiei politice.
Sergiu Andon
Un exerciţiu de sinceritate
1. Ce şansă are Apelul… senatorului Ilieşiu? Are şansa de a da startul într-un nou maraton al demagogiei, prefăcătoriei şi diversiunii. Clasa politică românească este foarte pregătită să răspundă prompt şi zgomotos, pentru 
că ea este întotdeauna gata să facă scandalul care să distragă atenţia de la incompetenţa, iresponsabilitatea şi incorectitudinea proprie. Dacă actualul context politic este favorabil? Actualul context politic este mai mult decât favorabil. Reprezintă unul dintre ultimele prilejuri de a ignora realitatea imediată şi de a ne mai da un brânci spre prăpastia către care gonim ca nerozii.
2. Da. România are nevoie de o „adevărată condamnare a totalitarismului comunist”, pentru că societatea are nevoie în general de adevăr, iar tradiţia noastră e foarte bogată în schimonosirea adevărului. Cel mai copios se minte când se proclamă ritos „adevăruri”. Recomandabili pentru un exerciţiu de sinceritate sunt, cum se preconizează, membrii Parlamentului, care pot începe cu recunoaşterea mentalităţii totalitariste care-i impregnează pe ei înşişi. Parlamentul şi clasa politică excelează în a prelungi, sub diferite denumiri şi măşti, cele mai rodate metode ale bolşevismului. Sunt perpetuate sârguincios ura omului faţă de om, obsesia autarhismului (doar că partidul unic este clonat în mai multe partide „unice”), strivirea cetăţeanului de către administraţie, himera promisiunilor, distrugerea adevăratelor elite, impunerea falselor elite, ploconirea faţă de centre de geoputere etc. Cauza eşecului condamnării din 2006? Vai, dar n-a fost un eşec! Dovadă e numărul crescând al nostalgicilor şi faptul că Ceauşescu îi surclasează în sondaje pe toţi birjarii contemporani. De vreme ce procesele trecutului aduc, aşa cum spuneam, apă la moara demagogiei, poporul înţelege şi reacţionează ca atare, ceea ce reprezintă un succes, nu un eşec.
3. Nu, nu ar fi tardivă. Nu ar fi tardivă nici condamnarea domniilor fanariote. Iar deloc tardivă este condamnarea prezentului. Propun Domnului Ilieşiu să demaşte catastrofa naţională cu elemente proaspete, din sfertul de veac al tranziţiei: pauperizarea, deprofesionalizarea, eradicarea ruşinii din reţeta comportamentului uman, triumful tupeului şi al vulgarităţii, depopularea ţării, dispariţia speranţei, jena de a te declara român, împuţinarea culturii, degradarea pe lungă durată a învăţământului, avântul economic bazat pe cerşetorie, prostituţie, narcomanie, succesele argaţilor continentali, ruina aşezărilor şi infrastructurii, dreptatea care nu mai are doar capul spart, ci şi ochii scoşi, coastele frânte, membrele schiloade, ostilizarea naturii mioritice, estomparea până la extincţie a identităţii naţionale. Care ar fi beneficiile? O scârbă imensă pe măsura spurcăciunii.
4. Da, dar să nu se amestece aceste foruri cu politicienii. Să lucreze din pasiune şi din convingere, nu cu bani de la buget.
5. În comparaţire cu rapoartele precedente ar trebui să departajeze ororile pe etape şi să nu escamoteze preţioasa contribuţie a factorilor alogeni în importarea bolşevismului, cum s-a căznit marele savant Tismăneanu. Dacă scriem istorie, istorie să scriem.
Cât priveşte aspectele tehnico-editoriale soluţiile sunt simple. Pentru numărul de pagini (ce preocupare la început de drum!) facem media: 666 pag. (Raportul Tismăneanu) + 12 pag. (Rap. Ilieşiu) = 678 pag. : 2 = 339 pag. Ei na, că e fără soţ! Atunci să punem pe pagina de gardă portretele celor doi corifei ai anticomunismului lipite torace de torace, ca valeţii şi regii de pe cărţile de joc. Opera să fie multiplicată şi pe hârtie şi pe suport electronic. Tirajul egal cu populaţia ţării e prea mic, lucrarea trebuind să împânzească planeta. Să ne interesăm cât a fost tirajul mondial al Cărticicii lui Mao şi să-l dublăm.
Lucia Hossu Longin
Să nu mai revenim niciodată la imperiul răului
1. Eu cred că anul acesta, marcând împlinirea a 25 de ani de la căderea comunismului, este cel mai potrivit moment pentru Parlamentul României, după atâtea tergiversări şi eschive de condamnare a regimului politic comunist din 
România. Ar fi ultimul tren. Clasa politică nu are nevoie de o pregătire specială. Cele două momente electorale din 2014 pot să accelereze asumarea apelului dlui Sorin Ilieşiu. Dar, socotesc oportun ca aceste întrebări să fie adresate şi telefonic candidaţilor la Europarlamentare cu răspunsuri precise ca să ştim ce personalităţi trimitem în Parlamentul European.
2. Cauzele eşecului stau în natura duplicitară a preşedintelui României. Şi-a asumat condamnarea pentru că dădea bine la electorat, dar n-a putut şi n-a vrut să propună şi legile necesare ale condamnării celor vinovaţi şi ale recunoştinţei pentru victime şi urmaşii lor. Dacă ai fost ofiţer acoperit al Securităţii până când vei închide ochii, nu poţi uita angajamentul pe care l-ai îndeplinit. Şi reconversia de la sjujbaş al Securităţii la anticomunist practic e imposibil de conceput. Nici un gest al preşedintelui nu arată că s-a rupt de comunismul securist pe care l-a servit atâţia ani. Dimpotrivă statul poliţienesc care l-a creat în ultimul deceniu este o relicvă a fostului lagăr comunist.
3. Nu, nu e deloc tardivă această condamnare. Dacă va fi însoţită de un act real de cunoaştere poate să ducă la o limpezire a societăţii româneşti. Nu mă gândesc la procese, la vendete, ci pur şi simplu la asumare şi cunoaştere.
4. Cred că acest raport trebuie realizat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, centru care dispune de istorici prestigioşi, care s-au ocupat în mod ştiinţific de studiul trecutului. Mă gândesc la Al. Zub, Romulus Rusan, Denis Deletant, Stephane Courtois, Ioana Boca, Marius Oprea şi mulţi alţii. Şi de asemenea de cercetătorii de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
5. Optez pentru un raport concentrat, cu un limbaj accesibil şi fireşte, care să conţină şi comunizarea impusă de Armata Roşie, după ultimatumul din 1940, în Basarabia şi în Bucovina, cu atâtea victime, deportări şi masacre. Această variantă scurtă să fie oferită spre vânzare, prin librării, la un preţ modic, accesibil românilor. De asemenea, Ministerul Educaţiei să preia raportul ca un scurt manual alternativ de Istorie recentă, valabil pentru toate clasele de liceu.
Acest raport poate să-i trezească pe intelectuali şi să le aducă aminte de misiunea lor de a veghea asupra evoluţiei societăţii româneşti, de a ieşi din jungla partizanatelor politice şi de a lupta pentru valorile libertăţii şi democraţiei. Nu trebuie să ne mai acomodăm cu nici o stare de lucruri de sorginte comunistă, ca să nu mai revenim niciodată la imperiul răului. Imperiu pe care acest raport trebuie să-l descompună secvenţă cu secvenţă, aşa cum a fost brutal, represiv şi fără legitimitate.
Lucian Vasiliu
Un viitor al dialogului
1. Cred că după 25 de ani de experimente, ezitări, bâlbâieli, România poate reveni la verticalitate! Este în NATO şi în UE! Clasa noastră politică (discutabilă în mare parte, votată… democratic de poporani!) se află, sper, în situaţia 
favorabilă de a răspunde lucid apelului senatorului Sorin Ilieşiu.
2. Orice condamnare (mai mult sau mai puţin… „adevărată”/ „subiectivă”/ „eşuată”) este binevenită. Repetarea accentuată, argumentată a reacţiei faţă de totalitarism (totalitarisme) va ajuta memoria noastră colectivă să nu se… senilizeze.
3. Căderea zidului berlinez, reunificarea Germaniei, noua geografie NATO şi UE sunt certitudini privind, explicit, condamnarea totalitarismelor în Estul Europei… Parlamentul României ar deveni mai credibil (dincolo de votul popular, democrat), iar beneficiile s-ar resimţi pe termen lung, acasă şi în lume, mai ales în rândul noilor generaţii, supuse, din păcate, unor tehnici de manipulare subtile…
4. Academia Română, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (Memorialul Sighet, cu eforturile admirabililor, infatigabililor Ana Blandiana, Romulus Rusan şi echipa) sunt foruri naţionale şi europene plauzibile, credibile în a susţine un raport argumentat, în chestiune…
5. Cu cât mai multe rapoarte (condensate sau detaliate, academice sau „populare”, explicite sau implicite, în context naţional, în context est-european etc.), cu atât mai bine. Rapoarte care să fie difuzate în şcoli, în instituţii, în casele românilor de pretutindeni. Spre ştiinţă, spre luare aminte, spre proiectare într-un viitor al dialogului responsabil, al libertăţii fertile, al prosperităţii demne.
Radu Tudor
Vin generaţii care nu ştiu ce înseamnă cuvântul comunism
1. Clasa politică românească este obligată de un minim bun simţ să fie pregătită să răspundă unui asemenea apel. În caz contrar, vom constata calitatea opusă a clasei politice. După 50 de ani de suferinţă, distrugerea elitelor şi tradiţiilor româneşti, comunismul nu mai are nevoie de prea multe explicaţii. Actualul context politic este mai mult 
decât favorabil, având în vedere agresiunile de tip sovietic ale Moscovei în ultimii ani în Georgia şi Ucraina.
2. Cauzele eşecului au fost: fariseismul personajului care a condamnat comunismul. Traian Basescu este un produs 100% comunist, prin trecut şi prezent. Prin mentalitate, mod de gândire şi acţiune, prin modul în care a ştiut să batjocorească timp de 10 ani societatea românească, aşa cum au făcut-o comuniştii în cei 50 de ani. Nu se poate ca un mare profitor al regimului comunist, un descendent al unui colonel politruc din perioada sovietică, prieten apropiat al Securităţii, şef al unei reprezentanţe în
spaţiul vestic controlată sută la sută de Securitate şi apoi director general într-un minister comunist să fie cel care condamnă comunismul. E nedemn, e mincinos, e o farsă tragică de la un cap la altul.
3. Nu e niciodată prea târziu să condamni o crimă. Dacă o faci complet, cu sinceritate şi interes adevărat pentru naţiunea ta. Vin acum generaţii care nu ştiu ce înseamnă cuvântul comunism. Ei sunt nişte oameni salvaţi pentru că n-au trăit drama. Dar cine nu ştie totul despre ea, e condamnat să o repete. Pentru ca România să nu mai aibă vreodată parte de comunism şi stalinişti prin politică, e foarte important să condamnăm serios aceasta ideologie criminală.
4. Este foarte corectă. Există în aceste instituţii studii ample deja făcute, ar putea fi puse cap la cap şi elaborată o enciclopedie serioasă. Nu mai vorbesc de credibilitatea lui Sorin Ilieşiu, ce nu merită nici în glumă comparată cu cea a lui Traian Băsescu în această materie.
5. Fără crimele de la Fântâna Albă, de exemplu, care cutremură prin amploarea şi cruzimea lor, comuniştii n-ar putea fi cunoscuţi în toată dimensiunea lor. Universul concentraţionar în România, moartea elitelor, uciderea preoţilor, deportarea intelectualilor, arestarea şi hărţuirea permanentă a celor prea buni şi incomozi – ar fi incomplete. Ar trebui ca un astfel de raport să fie tipărit de ICR, oferit spre vânzare pe piaţa internă şi externă oricui doreşte să cunoască drama prin care a trecut România şi de ce mai simţim şi azi efecte ale acestei mari nenorociri picate pe capul unei naţiuni decente, frumoase, talentate şi generoase.
