Inocularea ilegitimă a ideii că unele persoane sunt informatori întrucât apar cu nume conspirative, prin adrese trimise solicitanţilor, reprezintă doar o faţetă a situaţiei. Cealaltă a constat în implicarea directă a unor angajaţi ai CNSAS în campanii de acuzaţii. O referinţă grea prin consecinţe l-a vizat pe Ştefan Aug. Doinaş. După declaraţiile lui Adrian Păunescu, pe 26 noiembrie 2003, la Clubul Prometheus, în seria Întâlnirilor României literare, Nicolae Manolescu a moderat o întâlnire unde câţiva membri ai Colegiului CNSAS au insistat să-i pună lui Ştefan Aug. Doinaş eticheta de turnător.
Cum se livrează opiniei publice
„informatorii”
Recent, două analize, convergente, au contestat acuzaţiile de colaborare cu Securitatea ca poliţie politică aduse lui Mircea Iorgulescu. Una este cercetarea pe care am publicat-o în două numere ale României literare, din 13 şi 20 februarie a.c.: „Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi” (I-II). Cealaltă, pronunţarea ÎCCJ prin care a fost respinsă acţiunea de constatare a CNSAS. O dreptate „târzie”, sau „tardivă”, cum au calificat-o unii comentatori. Acuzaţiile circulaseră de peste 10 ani, afectând viaţa şi imaginea postumă a apreciatului critic literar. Compromiterea a început cu adresele din 2003 şi 2004 prin care preşedintele Colegiului CNSAS de atunci, Gheorghe Onişoru, îl anunţa pe Bujor Nedelcovici că „identitatea informatorului cu nume conspirativ «Dorin»” (respectiv „Mirel”) ar fi Mircea Iorgulescu. Ştirea s-a răspândit rapid, cel puţin în lumea culturală. A fost amplificată de polemicile stârni
te de acuzaţii, apoi prin preluarea entuziastă a acţiunii de constatare a colaborării a CNSAS în 2009.
Ceva asemănător s-a întâmplat cu Ştefan Aug. Doinaş, tot în 2003, la un an după moartea poetului. În urma solicitării dosarului deschis pe numele său, Adrian Păunescu, bardul lui Nicolae Ceauşescu, a primit de la CNSAS un document care îl declara pe Doinaş informator. Păunescu a anunţat în plină şedinţă de Senat că Doinaş a colaborat cu Securitatea. Şi în ce termeni: „E straniu că un mare scriitor […] a ajuns în situaţia… de a-şi exercita talentul literar şi de a-şi obţine o parte din banii pentru existenţă făcând turnătorie la adresa unor colegi mai tineri”. Faptul că eticheta fusese pusă de Păunescu din înalta poziţie căpătată după o carieră politică, nu mai puţin jenantă decât cea de promotor al cultului personalităţii, a produs pe moment mefienţă faţă de cele afirmate. Dar acuzaţiile au revenit curând, de această dată din interiorul CNSAS.
Greşeala CNSAS la anunţarea identităţii „informatorilor”
Care era legitimitatea CNSAS să-i califice în anul 2003 pe Iorgulescu şi Doinaş „informatori”? Conform Regulamentului de funcţionare şi organizare a CNSAS din anul 2000, persoana care-şi solicita dosarul aflat în Arhiva CNSAS avea dreptul „să i se comunice identitatea persoanelor care au contribuit cu informaţii la completarea dosarului personal”. Direcţia de Investigaţii era datoare să stabilească numele reale din spatele celor conspirative, iar CNSAS urma să comunice solicitantului, Bujor N
edelcovici, că persoana cu numele de cod „Dorin” din dosarul său are numele real Mircea Iorgulescu. Respectiv, Păunescu avea de aflat că „Gogu Ivan” din documente se numeşte Popa Ştefan (Ştefan Aug. Doinaş). Or, preşedintele instituţiei nu a transmis doar numele real al celor despre care documentele susţin a fi dat informaţii. Ci a folosit sintagma „identitatea informatorului”, sugerând petentului că CNSAS ar fi stabilit că este vorba de un colaborator.
A contribui cu informaţii într-un dosar personal nu este acelaşi lucru cu a fi informator. Legile care au reglementat procesul deconspirării au folosit termenul „colaborator”. Când se referă la informatori, CNSAS îi are în vedere pe colaboratorii organelor de securitate, persoanele care „denunţau activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist” afectând astfel drepturile şi libertăţile semenilor. Că este vorba despre informatori/ colaboratori nu poate fi hotărât în mod oficial decât prin votul Colegiului. Şi tot rămâne ca instanţele să îi confirme opinia. Or, adresele trimise petenţilor nu au fost supuse acestor proceduri. Directoarea Direcţiei de Investigaţii transmitea preşedintelui CNSAS materialele de arhivă şi opinia sa, iar ultimul semna documentul care urma să facă rapid înconjurul lumii jurnalistice şi literare: am găsit încă o persoană odioasă.
În acest fel, adresele CNSAS-ului care vorbeau despre „identitatea informatorului” fără o decizie statutară a Colegiului au încălcat legislaţia deconspirării. Ele au trimis petenţilor un mesaj care nu putea fi stabilit decât prin derularea procedurilor legale complete. Practica a reflectat confuzia aparatului şi conducerii CNSAS: dacă cineva a
vorbit cu un ofiţer, sau doar apare că a vorbit, şi i s-a dat un nume conspirativ, înseamnă că cel în cauză a făcut poliţie politică. Ar fi fost deci un instrument al Securităţii. Din adresă în adresă, mentalitatea a fost transmisă opiniei publice şi a făcut victime pe bandă rulantă.
Implicaţiile erorii de procedură se văd astăzi în cazul lui Mircea Iorgulescu. În 2003 şi 2004, CNSAS a comunicat că literatul este informator, deşi Colegiul nu votase nicio hotărâre în acest sens. CNSAS a repetat calificativul în anul 2009 prin acţiunea de constatare. Dar în 2014, ICCJ a anulat acţiunea Consiliului. Prin hotărâre juridică, aprecierea că Mircea Iorgulescu ar fi fost informator în sensul legii a fost infirmată. Ce facem atunci cu adresele preşedintelui Gheorghe Onişoru din 2003 şi 2004? Ele sunt acte oficiale care, conform unei decizii judecătoreşti, au falsificat statutul persoanei aducându-i lui Iorgulescu daune. Ca şi lui Ştefan Aug. Doinaş şi multor altora. Orice persoană care a descoperit că a fost numită informator într-un document oficial al CNSAS fără acoperire procedurală este îndreptăţită să deschidă un proces şi să ceară instituţiei daune.
Implicarea angajaţilor CNSAS în campania împotriva lui Ştefan Augustin Doinaş
Inocularea ilegitimă a ideii că unele persoane sunt informatori întrucât apar cu nume conspirative, prin adrese trimise solicitanţilor, reprezintă doar o faţetă a situaţiei. Cealaltă a constat în implicarea directă a unor angajaţi ai CNSAS în campanii de acuzaţii. O acţiune grea prin consecinţe l-a vizat pe Ştefan Aug. Doinaş. După declaraţiile lui
Adrian Păunescu, pe 26 noiembrie 2003, la Clubul Prometheus, în seria Întâlnirilor României literare, Nicolae Manolescu a moderat o întâlnire unde câţiva membri ai Colegiului CNSAS au insistat să-i pună lui Ştefan Aug. Doinaş eticheta de turnător. Citez din Mircea Dinescu: „Pentru Doinaş, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui…”; „…reperul moral, vechiul dumneavoastră prieten şi al meu, turna din gros pe colegii lui…”; „Unul din turnători era şi Ştefan Aug. Doinaş”. Andrei Pleşu a apăsat şi el pe cuvântul stigmatizator: „A existat un fel de lume, un tip de univers în care Doinaş făcea turnătorii”. Horia Patapievici a dat verdictul în termenii legii: „A fost colaborator”, dar l-a nuanţat: „Dar şi teribil de agresat de urmăririle Securităţii”. Eseistul a dat citire unui document „destul de dramatic”, referatul unui ofiţer care susţinea că Doinaş ar fi furnizat „materiale de valoare în care au fost prezentate unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor: Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu. În 1961 Ion Negoiţescu a fost arestat”.
Citez din Mircea Dinescu: „Pentru Doinaş, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui…”; „…reperul moral, vechiul dumneavoastră prieten şi al meu, turna din gros pe colegii lui…”; „Unul din turnători era şi Ştefan Aug. Doinaş”. Andrei Pleşu a apăsat şi el pe cuvântul stigmatizator: „A existat un fel de lume, un tip de univers în care Doinaş făcea turnătorii”. Horia Patapievici a dat verdictul în termenii legii: „A fost colaborator”, dar l-a nuanţat: „Dar şi teribil de agresat de urmăririle Securităţii”. Eseistul a dat citire unui document „destul de dramatic”, referatul unui ofiţer care susţinea că Doinaş ar fi furnizat „materiale de valoare în care au fost prezentate unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor: Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu. În 1961 Ion Negoiţescu a fost arestat”.
Infracţiune cu aplomb
Pentru opinia publică, declaraţiile acuzatoare aveau greutate datorită faptului că proveneau de la o instituţie cu atribuţii în gestionarea arhivei Securităţii. Afirmaţiile despre „turnătoriile” lui Doinaş puteau fi „adevăr” doar după stabilirea naturii lor prin procedurile dictate de lege. Unele din declaraţiile lui Doinaş erau exonerate (cele din anchete, angajamentul în condiţii de detenţie), ori s-ar fi putut dovedi fals atribuite prin raportare la ansamblul documentelor. Un exemplu: în referatul citat de Patapievici unde lt. Ionescu făcea referiri la arestarea lui Haralambie Grămescu şi a lui Ion Negoiţescu, acesta enumerase „contribuţiile” lui Doinaş pentru ca superiorii să accepte reintegrarea poetului în viaţa literară. Patapievici nu a citit însă celor prezenţi adnotarea atât de relevantă a Şefului Direcţiei, col. N. Budişteanu, care adăugase cu creionul pe referat: „Nu sunt de acord. Consider că lt. Ionescu Ştefan nu cunoaşte suficient întreaga istorie a acestui agent dacă poate să-l caracterizeze ca sincer şi obiectiv”.
Situaţia explică de ce verdictul de informator/ colaborator este stabilit prin proceduri implicând mai multe persoane. Or, bârfind în public pe marginea dosarelor lui Doinaş, cei patru membri ai Colegiului CNSAS încălcau prevederi ale legii pentru c
are pedeapsa era cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Autorii nu au ajuns în spatele gratiilor, ci au fost aplaudaţi, iar campania de denaturare a personalităţii poetului, în care episodul de la Clubul Prometheus a jucat un rol cheie continuă şi astăzi. Răul a fost făcut în principal atunci, în 2003, prin acuzaţiile venite din interiorul CNSAS, contrare obligaţiilor la confidenţialitate. Crearea de informatori prin „bârfa” membrilor Colegiului s-a desfăşurat fără nicio încercare oficială de a pune capăt acestei activităţi în sfidarea legii. O descoperim în mărturisirea criticului literar Gelu Ionescu. Acuzaţiile la adresa lui Doinaş, scrie el, i-au produs iniţial perplexitate. Or, afirmă criticul astăzi, „dacă nu mi-ar fi spus-o chiar Horia Patapievici, aş fi putut crede, fără nicio precauţie, că e o calomnie”.
Venind de la un membru al Colegiului, alegaţiile, iată, au convins. Dezvăluiri asupra propagării de zvonuri de către membri ai Colegiului şi Direcţiei de Investigaţii apar însă rar. În câteva cazuri, putem bănui autorii. Este desigur transparent pentru cunoscători cu cine a vorbit Vladimir Tismăneanu „pe linia CNSAS”, acea persoană „specializată în cercetarea dosarelor de informatori”, meritând preţuirea lui „pentru onestitate şi competenţă”, care l-a asigurat că Adrian Marino era informator. Este aceeaşi persoană care, alături de un alt specialist în arhive, îl asigura pe Dorin Tudoran că tot colaborator a fost şi fostul disident Mihai Botez.
Schimbarea de procedură şi de atitudine. Prezumţia de nevinovăţie
Odată cu schimbarea legislaţiei în 2008, s-au schimbat şi procedurile de adresare către petenţi. Motivaţia nu pare să fi fost schimbarea prevederilor în materie, căci sub acest aspect noile formulări sunt aproape identice, ci mai ales conştientizarea faptului că ar fi de dat mai multă atenţie regulilor. Adresele trimise lui Dorin Tudoran publicate în cartea sa din 2010 indică schimbări de substanţă. Iată un exemplu: „Având în vedere Notele Direcţiei Investigaţii [CNSAS], întrunit în şedinţa din data 09.06.2009 […] a stabilit […] identitatea informatorului cu nume conspirativ «Dorin» în persoa
na numitului Iorgulescu Mircea” (subl.m.).
Adresa de mai sus a fost adoptată numai după ce Colegiul şi-a finalizat procedura. Şi aşa, rămâne o problemă deschisă: decizia CNSAS trebuie să fie confirmată de instanţele de judecată. Consiliul depune acţiunea de constatare la Curtea de Apel Bucureşti şi… aşteaptă. Or, până la o decizie definitivă a instanţelor, cel în cauză se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Ca urmare, CNSAS nu are legitimitate să folosească nici după votul în Colegiu sintagma identitatea informatorului. Ce îl împiedică atunci să se refere exclusiv la identitatea persoanei care se află în spatele numelui conspirativ? E adevărat, procesul deconspirării devine unul îndelungat şi dificil, iar frustrarea oamenilor care doresc unul rapid, efectiv, este legitimă.
Situaţia este asemănătoare când instituţiile urmează să stabilească cine a furat din bugetul public, cine a adus avantaje cunoştinţelor abuzând de funcţia sa, cine a fraudat alegerile. Prezumţia de nevinovăţie este fundamentală într-o societate civilizată. CNSAS are obligaţia să o respecte la rândul lui. Întrucât nu au făcut-o, unii angajaţi ai Consiliului au contribuit la nefastul proces de necrofagie care domină viaţa culturală după adoptarea legii deconspirării. În paralel, petenţii, cercetătorii au dreptul lor să interpreteze ce au găsit în dosare. Termenul de colaboraţionism are multe conotaţii, nu doar cel strict definit prin lege. Discuţia despre colaboraţionism trebuie să fie cât mai liberă, cât mai largă, dar aceasta nu înseamnă, desigur, mai puţin responsabilă.
